E duminică seara. Telefonul n-a mai sunat de vineri, iar în apartament se aude doar frigiderul. Deschizi aplicația „doar zece minute”, iar rolele pornesc, luminile se aprind, ecranul îți răspunde la fiecare atingere. Pentru o vreme, apăsarea aceea de singurătate dispare. Apoi te uiți la ceas, e trecut de două, contul e gol, iar liniștea din casă pare mai grea decât înainte.

Dacă te-ai recunoscut, sau dacă îl recunoști pe cineva drag, articolul acesta e pentru tine. Studiile arată de ce singurătatea și jocul se găsesc atât de ușor și de ce, odată găsite, se leagă într-un nod tot mai strâns. Și arată ceva mai puțin cunoscut: în cercul acesta, familia are mai multă putere decât crede.

Când jocul umple golul singurătății

Singurătatea nu înseamnă să fii singur în cameră. Louise Hawkley și John Cacioppo o descriu ca pe izolarea percepută: senzația că ești rupt de ceilalți, oricât de mulți oameni ar fi în jur (Hawkley & Cacioppo, 2010). Poți s-o simți la o masă plină de rude sau în pat, lângă cineva.

Cel mai interesant e ce face singurătatea cu mintea. Omul care se simte izolat devine, fără să-și dea seama, mai atent la semnele de amenințare din relații. Se simte mai vulnerabil, observă mai ușor și ține minte mai bine tot ce îi confirmă temerile. În același timp, dorința de a se apropia de ceilalți crește. Rezultatul e o tensiune greu de dus: vrea oameni, dar oamenii îl sperie (Hawkley & Cacioppo, 2010).

Aici intră jocul. Aparatul nu te judecă. Aplicația nu se uită urât la tine. Pariul nu-ți cere să explici de ce n-ai mai sunat pe nimeni de o lună.

Richard Wood și Mark Griffiths au stat de vorbă cu cincizeci de oameni cu probleme de joc și i-au întrebat ce rol are jocul în viața lor. Tema centrală care a ieșit din interviuri a fost evadarea. Oamenii jucau ca să-și schimbe starea: prin fantezii, printr-o desprindere de ce se petrecea în jur, prin agitația care urcă înaintea rezultatului. Pentru unii, starea aceasta era scopul în sine. Pentru alții, era felul în care încercau să „umple golul” sau să nu se mai gândească la problemele de acasă (Wood & Griffiths, 2007).

Golul acesta are, pentru omul singur, forme foarte concrete: seara în care nu sună nimeni, weekendul fără planuri, după-amiezile lungi de după pensie. Mulți ajung la joc tocmai prin plictiseala serilor în care nu te așteaptă nimeni.

Un studiu pe vârstnici face legătura și mai vizibilă. Printre jucătorii cu vârste între 60 și 90 de ani, bărbații fără parteneră aveau mai multe probleme cu jocul, iar diferența se explica prin singurătatea pe care o simțeau. La femei, legătura aceasta nu a apărut (Botterill et al., 2016). E ușor de înțeles cum un bărbat rămas singur, care nu știe să ceară companie, poate găsi în sala de joc un loc unde măcar e salutat pe nume.

Online, totul e și mai la îndemână. Nu trebuie să ieși din casă, să te îmbraci, să dai ochii cu cineva. Pentru cine se simte singur, asta cântărește mult, iar păcănelele de pe telefon sunt construite să prindă repede: jocul vine la tine, în pat, la orice oră.

Până aici, povestea pare simplă: omul e singur, deci joacă. Studiile care au urmărit oamenii ani de zile spun altceva, și merită să vezi ce.

Cum se hrănesc singurătatea și jocul una pe alta

Un grup de cercetători a urmărit 612 jucători timp de doi ani, cu cinci măsurători, ca să vadă ce vine întâi: singurătatea sau problemele cu jocul. La nivelul fiecărui om, problemele cu jocul au prezis singurătatea de mai târziu. Invers, nu: singurătatea nu a prezis problemele viitoare cu jocul. Ce a prezis problemele a fost jocul „ca să scapi”, adică exact evadarea descrisă mai sus. Efectele au fost mici, ceea ce înseamnă că diferențele dintre oameni contează mult (Hagfors et al., 2025).

Alt studiu, pe 1.530 de oameni urmăriți la fiecare șase luni, a găsit ceva asemănător. Stresul a crescut problemele cu jocul, singurătatea nu (Vuorinen et al., 2024).

Pentru omul care joacă seara fără nimeni în jur, asta înseamnă că singurătatea creează golul, dar golul, în sine, nu e de ajuns ca jocul să devină o problemă. Problema apare când jocul devine felul principal în care omul fuge de ce simte. Iar odată ce problema există, ea îl izolează și mai mult. Nodul se strânge din direcția jocului.

Nu e greu de înțeles de ce. Jocul mănâncă timpul care mergea înainte la prieteni. Mănâncă banii pentru ieșiri. Și, mai ales, aduce cu el secretul.

Într-un studiu pe peste cinci mii de tineri bărbați, cei cu probleme de joc au raportat cel mai puțin sprijin din partea celor din jur, mai puțin decât cei cu probleme legate de alcool, canabis sau nicotină și decât cei fără nicio dependență (Tomei et al., 2025). Studiul nu explică de ce. E însă greu să te simți susținut când ai ceva de ascuns și fiecare conversație poate atinge locul acela.

Rușinea ține secretul închis. Printre motivele pentru care jucătorii amână să ceară ajutor se numără rușinea, pentru ei și pentru familie, și dorința de a rezolva singuri totul (Gainsbury et al., 2014). Ca să păstreze secretul, mulți ajung să mintă despre unde au fost, despre salariu, despre împrumuturi. Fiecare minciună pune o distanță între ei și cei apropiați. Despre mecanismul acesta am scris pe larg în articolul despre psihologia minciunii la jucători.

Gândește-te cum arată asta din interior. Omul pierde, se simte vinovat, se retrage. Retras, se simte și mai singur. Singur, are nevoie să scape de ce simte. Și singurul loc unde știe să scape e chiar jocul care l-a adus acolo.

Dacă în tăcerea aceasta apar gânduri că nu mai are rost nimic, ele trebuie luate în serios. Am scris despre cum recunoști aceste gânduri și cum îl întrebi direct, iar a vorbi cu un specialist poate ajuta mult.

Singurătatea în doi, lângă cel care joacă

Există și o singurătate despre care se vorbește mai puțin: a celui care stă lângă jucător. Soția care adoarme lângă el, cu telefonul lui luminând sub pătură. Mama care îl întreabă ce mai face și primește un „bine” sec.

O recenzie amplă a cercetărilor despre cei afectați de jocul cuiva drag arată că problemele unui singur jucător ating, în medie, șase oameni din jurul lui. Cele mai frecvente sunt suferința emoțională și problemele din relație, urmate de cele financiare și de sănătate. Multe dintre ele rămân și după ce jocul s-a oprit. Și încă ceva: uneori jucătorul și familia lui percep diferit răul produs de joc, ca și cum ar locui în case diferite (Dowling et al., 2025a).

Asta e singurătatea în doi. El se ascunde ca să nu fie judecat. Ea tace ca să nu izbucnească cearta. Fiecare crede că celălalt nu înțelege. Despre ce poate face partenera în situația aceasta am scris în articolul despre soția unui dependent de jocuri de noroc.

Vestea bună e că tocmai legătura aceasta, care pare ruptă, e una dintre cele mai puternice pârghii pe care le are omul care joacă.

Ce poate face familia ca să rupă cercul

Nancy Petry și Lindsay Weiss au urmărit jucători aflați în tratament și au măsurat cât sprijin aveau în jur. Cei cu puțin sprijin la început aveau probleme mai grave legate de joc, de familie și de sănătatea psihică și au avut rezultate mai slabe după tratament. Iar sprijinul măsurat după tratament s-a legat de cât de grave erau problemele cu jocul un an mai târziu (Petry & Weiss, 2009).

Cu alte cuvinte, ce se întâmplă între el și oamenii lui contează pentru oprire și pentru recădere. Dar cum îl sprijini pe cineva care minte, se ascunde și se enervează la orice întrebare?

Aici intră CRAFT, o metodă dezvoltată de Robert Meyers și colaboratorii lui pentru familiile oamenilor cu dependențe. În loc să aștepte ca el să vrea ajutor, familia învață abilități de schimbare a comportamentului pe care le folosește acasă, astfel încât viața fără joc să devină mai atrăgătoare decât jocul (Miller et al., 1999). Concret, înveți să vorbești fără reproș, să răsplătești serile fără joc cu apropiere, să nu-l mai scapi de consecințe și să alegi momentul potrivit ca să-i propui tratament.

Într-un studiu clasic, familiile au primit una dintre trei abordări. Cu CRAFT, 64% dintre oamenii cu probleme de alcool, care la început nu voiau să audă de ajutor, au ajuns în tratament. Cu o abordare care încuraja participarea la grupuri de sprijin reciproc, 13%. Cu metoda confruntării familiale, 30%, iar 70% dintre familii au renunțat să mai organizeze confruntarea. În medie, intrarea în tratament a venit după patru până la șase întâlniri (Miller et al., 1999). Studiul era despre alcool. Principiul s-a încercat și la jocurile de noroc, cu rezultate mai modeste.

E cinstit să știi cât de modeste. O recenzie sistematică a găsit că, per total, CRAFT e de două ori mai eficient decât variantele de comparație în a-i aduce pe oameni la tratament, dar studiile pe jocuri de noroc au avut rate mici de intrare în tratament, între 12,5% și 23%. Cele mai bune rezultate au venit când familia a primit sprijin complet, cu întâlniri individuale și de grup, nu doar o carte de citit acasă (Archer et al., 2020).

Chiar și varianta minimă a schimbat ceva. Într-un studiu cu 186 de apropiați ai unor jucători, un caiet de lucru construit pe principiile CRAFT a redus zilele în care jucătorul juca, deși nu a crescut numărul celor care au intrat în tratament (Hodgins et al., 2007). Ce se schimbă acasă poate scădea jocul chiar înainte ca el să accepte vreun ajutor.

Mai multe despre cum arată concret pașii aceștia găsești în articolul despre momentele în care doar familia îl mai oprește din joc. Iar dacă la voi jocul vine împreună cu paharul, citește și ce se întâmplă când se amestecă jocurile de noroc și alcoolul.

Ce înseamnă toate acestea pentru singurătatea lui? Câteva lucruri pe care le poți încerca de mâine.

Vorbește cu el despre ce simte, nu doar despre bani. Pentru el, jocul a ajuns un fel de a scăpa de gol. Dacă îl întrebi doar „cât ai pierdut?”, golul rămâne neatins, iar rușinea crește. Întrebarea „cum ți-a fost azi?”, pusă fără capcană, deschide altă ușă.

Gândește-te la orele în care joacă de obicei. Seara de duminică, ora de după serviciu, noaptea în care nu poate dormi. Dacă știi când apare golul, poți fi acolo cu altceva: o plimbare, un drum la părinții lui, un film văzut împreună. Fără să-l păzești, doar fiind acolo.

Ține limitele clare și calme. Nu-i acoperi datoriile, nu inventa scuze pentru el la serviciu. Spuse fără umilire, limitele îi arată că realitatea există și că tu rămâi în ea, lângă el.

Și nu duce totul singur. Ca să-i rămâi alături luni de zile, ai nevoie la rândul tău de sprijin. Recenzia care a urmărit ajutorul pentru familii arată că apropiații jucătorilor îl caută prea rar, mai ales din cauza rușinii, dar că intervențiile scurte, făcute pe internet, îi pot ajunge și pe cei care altfel n-ar primi niciun sprijin. Intervențiile pentru cuplu au dat și ele rezultate promițătoare (Dowling et al., 2025b). Un om apropiat care știe cum să-i vorbească fără să se rupă poate deveni, pentru jucător, legătura de care se agață când vrea să iasă.

Singurătatea l-a dus poate la primul joc. Dar drumul înapoi trece, aproape mereu, prin oameni.

Întrebări frecvente despre singurătate și jocurile de noroc

Singurătatea te face dependent de jocuri de noroc?

Nu direct. Studiile care au urmărit jucătorii ani de zile arată că singurătatea în sine nu a prezis problemele viitoare cu jocul, în timp ce jocul folosit pentru a fugi de stări neplăcute le-a prezis. Singurătatea deschide ușa, dar dependența se instalează când jocul devine principalul mod de a scăpa de ce simți.

De ce se izolează cei care joacă?

Pentru că jocul consumă timpul și banii pe care îi dădeau înainte relațiilor, iar rușinea îi face să ascundă ce se întâmplă. Cercetările arată că problemele cu jocul cresc singurătatea în lunile și anii care urmează. Cu cât secretul e mai mare, cu atât omul se simte mai neînțeles.

Cum îl pot ajuta pe cineva care joacă din singurătate?

Fii prezent tocmai în momentele în care joacă de obicei, vorbește cu el despre stările lui, nu doar despre pierderi, și păstrează limite clare fără umilire. Programele pentru familii construite pe metoda CRAFT au redus zilele de joc chiar înainte ca jucătorul să accepte tratament.

Contează sprijinul familiei după ce a început tratamentul?

Da. La jucătorii aflați în tratament, sprijinul primit din partea celor apropiați s-a legat de cât de grave erau problemele cu jocul și la un an după încheierea tratamentului. Oamenii cu mai puțin sprijin au avut rezultate mai slabe.

Tu ce simți în serile în care el joacă: furie, teamă sau o singurătate pe care nu ai spus-o nimănui?

Ca să înveți, pas cu pas, cum să rămâi aproape de el fără să-i acoperi jocul și fără să te pierzi pe tine, începe cu primul modul al programului pentru familiile jucătorilor.

Bibliografie

1. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., & Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Botterill, E., Gill, P. R., McLaren, S., & Gomez, R. (2016). Marital status and problem gambling among Australian older adults: The mediating role of loneliness. Journal of Gambling Studies, 32(3), 1027–1038. https://doi.org/10.1007/s10899-015-9575-5
3. Dowling, N. A., Hawker, C. O., Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Hodgins, D. C. (2025a). Addressing gambling harm to affected others: A scoping review (Part I: Prevalence, socio-demographic profiles, gambling profiles, and harm). Clinical Psychology Review, 116, 102542. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2025.102542
4. Dowling, N. A., Hawker, C. O., Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Hodgins, D. C. (2025b). Addressing gambling harm to affected others: A scoping review (Part II: Coping, assessment and treatment). Clinical Psychology Review, 116, 102543. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2025.102543
5. Gainsbury, S., Hing, N., & Suhonen, N. (2014). Professional help-seeking for gambling problems: Awareness, barriers and motivators for treatment. Journal of Gambling Studies, 30(2), 503–519. https://doi.org/10.1007/s10899-013-9373-x
6. Hagfors, H., Kaakinen, M., Savolainen, I., Vepsäläinen, J., & Oksanen, A. (2025). Lonely gamble: A longitudinal study of loneliness, gambling to escape and problem gambling. Journal of Behavioral Addictions, 14(2), 972–981. https://doi.org/10.1556/2006.2025.00025
7. Hawkley, L. C., & Cacioppo, J. T. (2010). Loneliness matters: A theoretical and empirical review of consequences and mechanisms. Annals of Behavioral Medicine, 40(2), 218–227. https://doi.org/10.1007/s12160-010-9210-8
8. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
9. Miller, W. R., Meyers, R. J., & Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697. https://doi.org/10.1037/0022-006X.67.5.688
10. Petry, N. M., & Weiss, L. (2009). Social support is associated with gambling treatment outcomes in pathological gamblers. The American Journal on Addictions, 18(5), 402–408. https://doi.org/10.3109/10550490903077861
11. Tomei, A., Studer, J., & Gmel, G. (2025). Perceived social support according to the type and number of addictions. PLoS ONE, 20(8), e0329256. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0329256
12. Vuorinen, I., Savolainen, I., Sirola, A., & Oksanen, A. (2024). The impacts of stress and loneliness on gambling and gaming problems: A nationwide longitudinal study. International Journal of Social Psychiatry, 70(7), 1325–1332. https://doi.org/10.1177/00207640241264661
13. Wood, R. T. A., & Griffiths, M. D. (2007). A qualitative investigation of problem gambling as an escape-based coping strategy. Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice, 80(1), 107–125. https://doi.org/10.1348/147608306X107881