E vineri seara. Și-a promis că intră doar cu cincizeci de lei, cât să treacă timpul până vin prietenii. Prima bere o bea în picioare, lângă aparat. La a treia, cincizeci de lei i se par o sumă caraghios de mică, iar banii pierduți nu mai par pierduți, ci „împrumutați” până la următoarea serie bună. Dimineața se uită în aplicația băncii și nu înțelege cum s-a ajuns acolo.

Dacă te recunoști aici sau îl recunoști pe omul de lângă tine, să știi că nu e o poveste rară. Alcoolismul și jocurile de noroc merg atât de des împreună încât cercetătorii le studiază de mult laolaltă. Într-un mare studiu american, cu peste 43.000 de adulți, aproape trei sferturi dintre oamenii cu dependență de jocuri de noroc (73,2%) avuseseră, la un moment dat în viață, și o tulburare de consum de alcool (Petry et al., 2005).

Paharul de lângă aparat nu e un simplu decor al serii. Schimbă felul în care joci, iar asta s-a putut măsura.

Ce face alcoolul cu frâna din fața aparatului

Cercetătorii au făcut un lucru simplu. Au adus în laborator jucători obișnuiți, le-au dat fie băuturi cu alcool, fie o băutură fără alcool care arăta la fel, apoi i-au lăsat să joace. Într-unul dintre primele experimente de acest fel, patruzeci de tineri care jucau regulat la aparate au primit trei băuturi, fiecare cu aproximativ 10 grame de alcool pur. Cei care băuseră au jucat de două ori mai multe runde decât ceilalți, deși pierdeau. Jumătate dintre ei au rămas fără toată suma de pornire, față de 15% în grupul fără alcool (Kyngdon & Dickerson, 1999).

Trei pahare. Cantitatea pe care mulți nici n-o mai numără. Autorii au observat și altceva: la cei fără alcool, trăsăturile de personalitate preziceau destul de bine cât insista fiecare la joc. Alcoolul a șters această legătură, ca și cum frâna personală a fiecăruia ar fi fost scoasă din circuit.

Alt studiu, făcut cu jucători obișnuiți de poker video la aparat, a arătat că alcoolul i-a făcut să joace mai mult timp și să-și dubleze mai des miza înainte de a-și vedea toate cărțile. Efectul a fost mai puternic la cei care aveau deja semne de joc patologic. Sub influența alcoolului, ei jucau o proporție mai mare de mâini pierzătoare, în timp ce la ceilalți proporția scădea (Ellery et al., 2005).

Pe un aparat de păcănele simulat, rezultatul a semănat: cei care primiseră alcool au pariat în medie sume mai mari și au rămas mai repede fără banii primiți pentru joc (Cronce & Corbin, 2010). Dacă te-ai întrebat de ce o seară la aparatul de păcănele din sala de la colț se termină mai rău când e și bere pe masă, aici ai o parte din răspuns.

Ar fi comod să spunem că alcoolul împinge pe oricine spre mize mari. Nu e chiar așa. Aceiași cercetători au repetat experimentul cu un joc de poker video, unde contează și decizia jucătorului. De data asta, cei care băuseră au pariat chiar puțin mai puțin, fără ca diferența să fie semnificativă, iar la jucătorii care aveau deja un risc de joc problematic direcția s-a inversat (Corbin & Cronce, 2017). Alcoolul nu e un comutator care face același lucru în orice om. Lovește mai tare acolo unde frâna era deja slăbită.

Și apoi vine goana după pierderi. Când ai pierdut, o minte trează mai poate spune „ajunge pentru azi”. După câteva pahare, aceeași minte vede doar suma care trebuie recuperată. Exact asta au măsurat experimentele de mai sus: jocul continuat în ciuda pierderilor și banii terminați mai repede.

Rămâne o întrebare mai grea. De ce ajung aceiași oameni să aibă ambele probleme ani la rând, nu doar într-o seară grea?

De ce alcoolismul și jocul de noroc vin des împreună

O parte din răspuns ține de ce moștenești. Într-un studiu pe gemeni bărbați, între 12% și 20% din variația genetică a riscului pentru jocul patologic se explica prin riscul pentru dependența de alcool (Slutske et al., 2000). E o parte reală, dar modestă: o vulnerabilitate comună care face terenul mai alunecos, fără să hotărască singură ce se va întâmpla.

Altă parte e în creier. O recenzie care a comparat jocul patologic cu dependențele de substanțe a găsit asemănări în aceleași zone, cortexul prefrontal ventromedial și striatul, și în aceleași sisteme de neurotransmițători, dopaminergic și serotoninergic (Leeman & Potenza, 2012). În ambele situații omul alege mai ușor recompensa imediată și repetă gestul chiar și atunci când nu-i mai aduce ce aștepta. Găsești mai multe în articolul despre ce se întâmplă în creier în dependența de jocuri de noroc.

Cele două probleme se și hrănesc una pe alta. Oamenii care au renunțat la joc și, în aceeași perioadă, la o altă dependență au explicat cel mai des asta prin faptul că cele două se influențau reciproc (Kim et al., 2023). Același tipar apare și când te întrebi de ce continuăm să bem chiar și când știm că ne face rău.

Poate te temi de altceva: că, dacă lasă paharul, va juca mai mult, sau invers. Fenomenul are un nume, substituția dependențelor, și a fost verificat. O recenzie sistematică a adunat 96 de studii despre oameni aflați în recuperare. Dintre cele care au făcut analize statistice, aproximativ 18% au găsit substituție, iar aproape 53% au găsit opusul: când o dependență scădea, scădea și cealaltă (Kim et al., 2021).

Substituția există, deci, dar nu e regula. Apare mai des la bărbați, la cei mai tineri, la cei cu o dependență mai severă și la cei care au și alte probleme de sănătate mintală, iar când apare, rezultatele tratamentului sunt mai puțin bune (Kim et al., 2021). Un studiu cu 185 de oameni care trecuseră de dependența de jocuri a arătat și de ce se întâmplă. Cine înlocuia jocul cu altceva o făcea, cel mai des, ca să aibă un alt mod de a face față emoțiilor. Acești oameni aveau mai des în spate o copilărie grea, mai multă impulsivitate și mai multă greutate în a-și liniști emoțiile (Kim et al., 2023).

Asta schimbă felul în care privești recăderea încrucișată. Dacă alcoolul a fost ani la rând felul lui de a-și potoli neliniștea, iar jocul a fost cealaltă supapă, oprirea uneia lasă emoția fără loc unde să meargă. Primul pahar „nevinovat” după luni fără joc slăbește exact frâna pe care experimentele au arătat-o cedând în fața aparatului. Dacă se întâmplă, merită privit ca o informație despre ce lipsește încă. Am explicat pe larg de ce recăderea nu înseamnă că ai eșuat.

Peste toate stă rușinea, care aici e dublă. Omul care bea și joacă are două secrete de păzit și două motive să tacă. Într-un studiu cu jucători, rușinea a fost numită obstacol în calea cererii de ajutor de 73% dintre cei care ceruseră deja ajutor specializat și de 84% dintre cei care nu o făcuseră (Pulford et al., 2009). Rușinea îl împinge spre izolare, despre care am scris în articolul despre singurătatea care te trimite la joc, și îl ține departe tocmai de cei care l-ar putea ajuta. Primii dintre ei sunt, de obicei, cei de acasă.

Ce poate face familia când el bea și joacă

Dacă ești partenera, mama sau fratele lui, probabil ai încercat deja aproape tot: rugăminți, certuri, amenințări, cardul ascuns în sertar. Studiile despre familie aduc o veste care sună ciudat la început. Felul în care reacționezi acasă poate schimba ce face el, chiar dacă deocamdată nu vrea să audă de tratament.

Cea mai cercetată metodă de acest fel se numește CRAFT (Community Reinforcement and Family Training) și a fost creată de Robert Meyers și colaboratorii lui pentru familiile oamenilor cu probleme de alcool. Ideea de bază: comportamentul celui care bea se schimbă după consecințele pe care le întâlnește acasă. Familia învață să facă plăcute momentele în care el e treaz, să nu mai amortizeze urmările băutului, să vorbească fără acuzații și să prindă momentul potrivit pentru a-i propune ajutor.

Într-un studiu clinic cu 130 de membri ai familiei, CRAFT a reușit ca 64% dintre oamenii care beau și nu voiau ajutor să ajungă în tratament. Abordarea centrată pe grupurile de sprijin reciproc a ajuns la 13%, iar confruntarea familială planificată, la 30%. Intrarea în tratament a venit, în medie, după patru până la șase ședințe, iar cei de acasă s-au simțit mai bine în toate cele trei variante (Miller et al., 1999).

Metoda a fost adaptată apoi pentru jocurile de noroc, unde cifrele sunt mai modeste. Într-un studiu cu 186 de membri ai familiei, un caiet de lucru construit pe principiile CRAFT, cu sau fără sprijin telefonic, a dus la mai puține zile de joc decât în grupul de comparație, dar nu la mai multe intrări în tratament (Hodgins et al., 2007). O recenzie sistematică a 14 studii a găsit că CRAFT e, în ansamblu, de două ori mai eficient decât variantele cu care a fost comparat. Cele cinci studii despre jocuri de noroc au avut însă rate mici de intrare în tratament, între 12,5% și 23%, iar cele mai bune rezultate, de 77% și 86%, au venit din programele care combinau ședințe individuale și de grup (Archer et al., 2020).

Ce înseamnă asta dacă el și bea, și joacă? Că merită să pornești de la ce s-a dovedit eficient la alcool, fiindcă de acolo vine metoda, cu așteptări realiste și cu sprijin consecvent, nu cu o broșură răsfoită seara. O meta-analiză a intervențiilor pentru familiile oamenilor cu dependențe a găsit efecte bune, la finalul programelor, asupra intrării în tratament a celui care avea problema, asupra certurilor din cuplu și asupra stării celor de acasă. La câteva luni după încheiere, efectele nu se mai vedeau clar (Merkouris et al., 2022). Schimbarea pare să țină mai bine când exercițiul continuă.

Concret, în serile în care a băut, discuțiile serioase nu au rost: alcoolul i-a slăbit tocmai partea care te-ar putea asculta. Vorbește cu el a doua zi, treaz, despre un lucru precis. Nu-i plăti datoriile de la joc și nu-i acoperi lipsurile de la serviciu după o noapte de băut, fiindcă îi iei din mână consecința care l-ar putea face să se oprească. Despre această capcană am scris în Familia îl ține dependent? Când ajutorul întreține jocul. Iar zilele bune, cele fără pahar și fără joc, merită spuse cu voce tare. Pentru el pot fi primul lucru plăcut pe care îl leagă de oprire.

Pentru copiii lui, miza e și mai mare. Printre jucătorii aflați în tratament, unul din patru (25,5%) crescuse alături de un membru al familiei cu probleme de joc, iar cei crescuți așa povesteau mai des despre despărțirea părinților și despre lipsuri financiare grave (Dowling et al., 2021). Oprirea lui contează, deci, și pentru ei. Găsești mai multe despre felul în care familia îl poate opri din joc, tot după studii.

Paharul și aparatul se sprijină unul pe altul. Asta înseamnă și că, atunci când unul cedează, celălalt are mai puțin de care să se agațe.

Întrebări frecvente despre alcoolism și jocurile de noroc

Alcoolul te face să pariezi mai mult?

În cele mai multe experimente de laborator, da: jucătorii care băuseră au stat mai mult la aparat, au mers mai departe în ciuda pierderilor și au rămas mai repede fără bani. Efectul diferă însă de la un om la altul și pare mai puternic la cei care au deja probleme cu jocul (Corbin & Cronce, 2017; Ellery et al., 2005).

Ce legătură există între alcoolism și dependența de jocuri de noroc?

Cele două apar împreună mult mai des decât ar fi de așteptat întâmplător. Au în comun o parte din vulnerabilitatea genetică și implică zone și circuite asemănătoare ale creierului, legate de recompensă și de control (Leeman & Potenza, 2012; Petry et al., 2005; Slutske et al., 2000).

Dacă se lasă de băut, o să joace mai mult?

Se poate întâmpla, dar nu e scenariul cel mai frecvent. În majoritatea studiilor, când una dintre dependențe scade, o urmează și cealaltă. Înlocuirea apare mai ales la cei care nu au încă alt mod de a-și duce emoțiile grele (Kim et al., 2021, 2023).

Îl poate ajuta familia dacă el nu vrea tratament?

Programele de tip CRAFT au fost gândite tocmai pentru această situație și au adus în tratament o mare parte dintre oamenii care beau. La jocurile de noroc rezultatele sunt mai modeste, iar cele mai bune apar când familia are sprijin constant, cu ședințe individuale și de grup (Archer et al., 2020; Miller et al., 1999).

Tu ce ai observat: paharul vine înaintea jocului sau abia după prima pierdere?

Dacă vrei să știi ce să faci, concret, în serile în care el a băut și a jucat, găsești pașii explicați rând cu rând în programul pentru familiile celor care joacă.

Bibliografie

1. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., & Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Corbin, W. R., & Cronce, J. M. (2017). Effects of alcohol, initial gambling outcomes, impulsivity, and gambling cognitions on gambling behavior using a video poker task. Experimental and Clinical Psychopharmacology, 25(3), 175–185. https://doi.org/10.1037/pha0000125
3. Cronce, J. M., & Corbin, W. R. (2010). Effects of alcohol and initial gambling outcomes on within-session gambling behavior. Experimental and Clinical Psychopharmacology, 18(2), 145–157. https://doi.org/10.1037/a0019114
4. Dowling, N. A., Francis, K. L., Dixon, R., Merkouris, S. S., Thomas, S. A., Frydenberg, E., & Jackson, A. C. (2021). „It runs in your blood”: Reflections from treatment seeking gamblers on their family history of gambling. Journal of Gambling Studies, 37(2), 689–710. https://doi.org/10.1007/s10899-020-09959-w
5. Ellery, M., Stewart, S. H., & Loba, P. (2005). Alcohol’s effects on video lottery terminal (VLT) play among probable pathological and non-pathological gamblers. Journal of Gambling Studies, 21(3), 299–324. https://doi.org/10.1007/s10899-005-3101-0
6. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
7. Kim, H. S., Hodgins, D. C., Garcia, X., Ritchie, E. V., Musani, I., McGrath, D. S., & von Ranson, K. M. (2021). A systematic review of addiction substitution in recovery: Clinical lore or empirically-based? Clinical Psychology Review, 89, 102083. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2021.102083
8. Kim, H. S., McGrath, D. S., & Hodgins, D. C. (2023). Addiction substitution and concurrent recovery in gambling disorder: Who substitutes and why? Journal of Behavioral Addictions, 12(3), 682–696. https://doi.org/10.1556/2006.2023.00046
9. Kyngdon, A., & Dickerson, M. (1999). An experimental study of the effect of prior alcohol consumption on a simulated gambling activity. Addiction, 94(5), 697–707. https://doi.org/10.1046/j.1360-0443.1999.9456977.x
10. Leeman, R. F., & Potenza, M. N. (2012). Similarities and differences between pathological gambling and substance use disorders: A focus on impulsivity and compulsivity. Psychopharmacology, 219(2), 469–490. https://doi.org/10.1007/s00213-011-2550-7
11. Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Dowling, N. A. (2022). Affected other interventions: A systematic review and meta-analysis across addictions. Addiction, 117(9), 2393–2414. https://doi.org/10.1111/add.15825
12. Miller, W. R., Meyers, R. J., & Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697. https://doi.org/10.1037/0022-006X.67.5.688
13. Petry, N. M., Stinson, F. S., & Grant, B. F. (2005). Comorbidity of DSM-IV pathological gambling and other psychiatric disorders: Results from the National Epidemiologic Survey on Alcohol and Related Conditions. Journal of Clinical Psychiatry, 66(5), 564–574. https://doi.org/10.4088/JCP.v66n0504
14. Pulford, J., Bellringer, M., Abbott, M., Clarke, D., Hodgins, D., & Williams, J. (2009). Barriers to help-seeking for a gambling problem: The experiences of gamblers who have sought specialist assistance and the perceptions of those who have not. Journal of Gambling Studies, 25(1), 33–48. https://doi.org/10.1007/s10899-008-9113-9
15. Slutske, W. S., Eisen, S., True, W. R., Lyons, M. J., Goldberg, J., & Tsuang, M. (2000). Common genetic vulnerability for pathological gambling and alcohol dependence in men. Archives of General Psychiatry, 57(7), 666–673. https://doi.org/10.1001/archpsyc.57.7.666