E marți seara, trecut de nouă. Ai mâncat, ai pornit televizorul, l-ai închis. Ai luat telefonul în mână de trei ori în zece minute și n-ai căutat nimic anume. Nu ești trist, nu ești furios. Doar că seara asta pare că nu se mai termină. Și undeva, în spatele gândurilor, apare propoziția: „Joc puțin, cât să treacă timpul.”

Ce simți are un nume simplu: plictiseală. Pare un lucru mărunt, dar pentru omul care joacă e una dintre cele mai sigure uși spre păcănele sau spre pariuri. Cercetătorii o studiază de mai bine de trei decenii și au ajuns la câteva lucruri pe care merită să le știi: ce se petrece în mintea ta într-o seară goală, de ce jocul pare atunci singura ieșire și ce poți pune în loc. La final găsești și ce pot face cei care stau lângă tine.

Ce se întâmplă în tine când spui „mă plictisesc”

Când spui „mă plictisesc”, pare că vorbești despre lume: nu e nimic de făcut, nimic interesant. Psihologii au găsit altceva. John Eastwood și colegii lui au pus laolaltă teoriile despre plictiseală și au ajuns la o definiție: plictiseala e experiența neplăcută de a vrea să te prinzi într-o activitate care să te mulțumească și de a nu reuși (Eastwood et al., 2012). Atenția nu se agață de nimic, nici de ce e în jur, nici de propriile gânduri. Observi că nu se agață. Și dai vina pe ce e în jur.

Ultimul pas contează mult. Dacă problema pare să fie „afară”, și soluția pare tot afară: ceva care să te prindă repede, pe de-a-ntregul, fără efort.

Erin Westgate și Timothy Wilson au descris două surse ale plictiselii (Westgate & Wilson, 2018). Prima ține de atenție: ce faci îți cere prea puțin sau, surprinzător, prea mult față de cât poți duce în clipa aceea. Un om sleit după o zi grea se plictisește la fel de repede în fața unei cărți dificile ca în fața unui perete. A doua sursă ține de sens: activitatea nu se leagă de nimic din ce prețuiești sau, uneori, nu ai atunci niciun scop care să conteze. Fiecare dintre cele două poate produce plictiseală și fără cealaltă.

Cât de greu e, de fapt, să stai doar cu tine? Wilson și colegii au lăsat oameni singuri într-o cameră, între 6 și 15 minute, fără nimic de făcut în afară de a se gândi (Wilson et al., 2014). Aproape jumătate dintre ei (49,3%) au dat experienței o notă de plăcere aflată la mijlocul scalei sau sub el. Într-unul dintre studii, participanții aveau la îndemână un buton cu care își puteau da un șoc electric neplăcut. În cele 15 minute, 12 din 18 bărbați și 6 din 24 de femei și-au dat cel puțin un șoc. Mulți au preferat să facă ceva, chiar și ceva care doare, decât să nu facă nimic.

Dacă un șoc electric câștigă în fața liniștii, îți poți închipui cât de ușor câștigă un aparat care clipește, sună și promite ceva la fiecare apăsare. Despre teama aceasta de gol am scris pe larg în articolul despre fuga de sine și nevoia de zgomot. Mai rămâne o întrebare: de ce unii oameni ajung la joc din plictiseală, iar alții nu?

Nu toată lumea se plictisește la fel de des. Unii simt plictiseala rar și trecător, alții des și apăsător; pentru a doua situație cercetătorii folosesc termenul de predispoziție la plictiseală. Alex Blaszczynski și colegii lui au comparat 48 de oameni diagnosticați cu joc patologic cu 40 de pacienți ai medicilor de familie (Blaszczynski et al., 1990). Jucătorii aveau scoruri mai mari atât la predispoziția la plictiseală, cât și la depresie. Autorii au pornit de la ideea că jucătorii caută stimulare ca să iasă din stări neplăcute de activare scăzută și au propus trei posibile grupuri: unii marcați mai ales de plictiseală, alții de depresie, alții de amândouă.

Contează și ce fel de plictiseală e la mijloc. Kimberley Mercer și John Eastwood au chestionat 202 studenți despre jocurile de noroc, plictiseală și sensibilitatea la recompensă și la pedeapsă (Mercer & Eastwood, 2010). Concluzia lor a fost că oamenii joacă mai degrabă ca să-și ridice nivelul de activare decât ca să scape de emoțiile neplăcute ale plictiselii, iar legătura dintre plictiseală și problemele de joc rămânea și după ce se ținea cont de sensibilitatea la recompensă. Un alt studiu al aceluiași grup a arătat că cele două chestionare folosite curent pentru plictiseală nu măsoară același lucru (Mercer-Lynn et al., 2013). Unul se leagă de anxietate, de depresie și de evitarea propriilor trăiri. Celălalt, care surprinde mai ales nevoia de noutate și de stimulare, se leagă de impulsivitate, de sensibilitatea la recompensă, de jocurile de noroc și de alcool.

Altfel spus, în spatele aceluiași „mă plictisesc” pot sta două stări diferite. Una e foamea de senzații: nevoia de puls, de miză, de clipa dinaintea rezultatului. Cealaltă e un gol mai greu, înrudit cu dispoziția depresivă, din care vrei doar să ieși. Tu pe care o recunoști în serile tale?

Modelul căilor propus de Blaszczynski și Nower (2002) merge în aceeași direcție. Descrie trei grupuri de oameni care și-au pierdut controlul asupra jocului: cei la care jocul s-a format mai ales prin obișnuință și întărire, cei vulnerabili emoțional și cei impulsivi, cu trăsături antisociale. Un studiu pe 150 de jucători care nu căutau tratament a regăsit aceste trei grupuri; cei vulnerabili emoțional jucau cel mai des ca să facă față emoțiilor negative, iar autorii subliniază că ajutorul trebuie potrivit fiecărui grup (Moon et al., 2017).

Ce caută, până la urmă, omul care joacă dintr-o seară goală? Richard Wood și Mark Griffiths au intervievat 50 de jucători cu probleme și au găsit un fir comun: jocul ca evadare (Wood & Griffiths, 2007). Evadarea venea prin schimbarea stării: fantezii, desprinderea de ce se petrece în jur, schimbări ale nivelului de activare. Pentru unii, schimbarea stării era chiar motivul principal. Pentru alții, jocul era un fel de a „umple golul” sau de a ocoli problemele.

Aparatele par făcute exact pentru golul acesta. Într-un studiu cu 111 jucători, oamenii s-au simțit mai bine după o sesiune la un simulator de păcănele decât după o sarcină de atenție monotonă, iar cei cu probleme de joc mai mari își lăsau mai des, intenționat, mintea să hoinărească pentru a scăpa de starea neplăcută din timpul sarcinii plictisitoare (Kruger et al., 2020). La 179 de jucători de poker online, problemele de joc erau prezise de timpul petrecut jucând, de disociere, de predispoziția la plictiseală, de impulsivitate și de stările de depresie, anxietate și stres (Hopley & Nicki, 2010). Dacă te întrebi de ce telefonul te prinde mai repede decât sala de la colț, găsești răspunsul în articolul despre păcănelele online și de ce sunt cele mai adictive.

Și aici se închide cercul. Seara goală te trimite la joc, jocul îți dă câteva ore de activare și de uitare, iar seara următoare pare și mai goală. De ce plăcerile obișnuite par, după o vreme, tot mai șterse am explicat în articolul despre creierul care nu mai simte plăcere.

Ce poți face, deci, cu o seară în care te plictisești? Modelul lui Westgate și Wilson îți dă două întrebări simple, pe care ți le poți pune chiar atunci. Prima: mintea mea are prea puțin de lucru sau e prea obosită pentru ce încerc să fac? Dacă ești sleit, nu-ți cere un efort mare; o plimbare, gătitul, un duș lung, o treabă cu mâinile pot ține atenția fără s-o istovească. Dacă ai prea puțin de lucru, caută ceva care chiar te pune la încercare. A doua întrebare: ce fac acum are vreo legătură cu ce contează pentru mine? Într-o seară petrecută cu copilul, cu corpul tău sau cu un lucru pe care vrei să-l înveți te plictisești mai greu decât într-una lăsată doar să treacă.

Ajută și ce au observat Wilson și colegii: oamenii s-au bucurat mult mai mult de activități exterioare banale decât de simplul stat cu gândurile (Wilson et al., 2014). Asta înseamnă că o seară cu un plan concret, oricât de mic, te apără mai bine decât una în care îți spui că „vezi tu ce faci”. Iar dacă recunoști la tine mai degrabă foamea de senzații, alege ceva care dă activare adevărată fără bani la mijloc: sport, competiție, un drum nou. Câteva moduri concrete de a ieși din joc găsești în articolul despre cum să te lași de jocurile de noroc.

Dacă plictiseala ta seamănă mai mult cu un gol greu, care nu trece zile la rând, s-ar putea să fie vorba de o dispoziție depresivă, nu doar de o seară lungă. Atunci a vorbi cu un specialist poate ajuta mai mult decât orice plan de seară.

Ce poate face familia când plictiseala îl trimite la joc

Dacă tu ești cea care îl vede seară de seară cu telefonul în mână, nu ești fără putere. Unul dintre cele mai studiate programe pentru familiile oamenilor cu adicții se numește CRAFT și a fost dezvoltat de Robert Meyers și colaboratorii lui. Într-un studiu randomizat cu 130 de membri ai familiei, CRAFT a reușit să-i aducă la tratament pe 64% dintre cei care inițial refuzau, față de 13% și 30% în cazul a două abordări mai des folosite (Miller et al., 1999). Programul îi învață pe cei apropiați lucruri pe care le pot face acasă: să răsplătească momentele în care omul nu bea sau nu joacă, să vorbească fără reproș, să facă loc unor activități plăcute care concurează cu adicția.

Pentru jocurile de noroc, datele sunt mai modeste, dar încurajatoare. David Hodgins și colegii au dat unor membri ai familiei un manual bazat pe CRAFT, cu sau fără sprijin telefonic, și au comparat rezultatele cu cele ale unui grup care a primit doar informații (Hodgins et al., 2007). Toți participanții au raportat îmbunătățiri, dar acolo unde familia a lucrat cu manualul omul a jucat în mai puține zile, iar cei apropiați au fost mai mulțumiți de sprijinul primit. O recenzie sistematică a 14 studii a găsit că CRAFT e de aproximativ două ori mai eficient decât grupurile de comparație. Tot ea arată că, la jocurile de noroc, ratele de intrare în tratament au fost scăzute (între 12,5% și 23%) și că cele mai bune rezultate apar când familia primește un sprijin complet, cu ședințe individuale și de grup (Archer et al., 2020).

Pentru serile goale, asta se traduce în câteva lucruri limpezi. Seara e fereastra de risc, așa că o seară plănuită împreună (o plimbare, un meci, o masă gătită în doi) îi dă atenției ceva de care să se agațe. Când o seară trece fără joc, spune-i ce ți-a plăcut la ea, simplu și fără „în sfârșit”. Iar discuțiile grele lasă-le pentru momentele în care e liniștit, nu pentru clipa în care tocmai a închis aplicația. Cum arată concret o astfel de discuție afli din articolul despre felul în care familia îl mai poate opri din joc, iar dacă vrei să-i spui în scris ce simți, poate te inspiră scrisoarea unei mame către fiul care joacă.

Plictiseala nu dispare. Ea apare și la oamenii care n-au jucat niciodată. Diferența e ce faci cu ea în ora aceea dintre cină și somn.

Întrebări frecvente despre plictiseală și jocurile de noroc

Poate plictiseala să ducă la dependența de jocuri de noroc?

Plictiseala singură nu face pe nimeni dependent, dar oamenii care se plictisesc des au, în mai multe studii, mai multe probleme cu jocul. Jucătorii diagnosticați au avut scoruri mai mari la predispoziția la plictiseală decât alți oameni, iar legătura se menține și când se ține cont de alte trăsături. E un teren pe care jocul prinde mai ușor, nu o cauză unică.

De ce mă plictisesc mai tare seara, când sunt obosit?

Plictiseala apare și când ți se cere mai mult decât poți duce în acel moment, nu doar când ai prea puțin de făcut. Seara, cu resursele de atenție consumate, multe activități par grele, iar jocul pare ușor. De aceea ajută ceva simplu, dar care să-ți țină mâinile și mintea ocupate.

Ce fac când mă plictisesc și îmi vine să joc?

Alege o activitate concretă, în afara ta, chiar banală, și pornește-o imediat: oamenii se simt mult mai bine făcând ceva decât stând doar cu gândurile. Întreabă-te dacă îți lipsește activarea sau sensul și potrivește activitatea după răspuns. Un plan făcut dinainte pentru serile grele funcționează mai bine decât o decizie luată în clipa poftei.

Cum îl poate ajuta familia pe cel care joacă din plictiseală?

Studiile despre CRAFT arată că familia îl poate influența răsplătind serile fără joc, vorbindu-i calm și propunându-i activități plăcute care concurează cu jocul. La jocurile de noroc, familiile care au lucrat așa au raportat mai puține zile de joc decât cele care au primit doar informații. Rezultatele sunt mai bune când și familia are sprijin constant.

Cum arată, la tine, seara în care îți vine cel mai tare să joci: ce oră e, unde ești și ce simți chiar înainte?

Dacă ești părinte sau partener și vrei să înveți, pas cu pas, cum să-l sprijini fără să te pierzi în cearta de fiecare seară, poți porni de aici: programul pentru familiile celor care joacă.

Bibliografie

1. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., & Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Blaszczynski, A., McConaghy, N., & Frankova, A. (1990). Boredom proneness in pathological gambling. Psychological Reports, 67(1), 35–42. https://doi.org/10.2466/pr0.1990.67.1.35
3. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2002). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 97(5), 487–499. https://doi.org/10.1046/j.1360-0443.2002.00015.x
4. Eastwood, J. D., Frischen, A., Fenske, M. J., & Smilek, D. (2012). The unengaged mind: Defining boredom in terms of attention. Perspectives on Psychological Science, 7(5), 482–495. https://doi.org/10.1177/1745691612456044
5. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
6. Hopley, A. A. B., & Nicki, R. M. (2010). Predictive factors of excessive online poker playing. Cyberpsychology, Behavior, and Social Networking, 13(4), 379–385. https://doi.org/10.1089/cyber.2009.0223
7. Kruger, T. B., Dixon, M. J., Graydon, C., Stange, M., Larche, C. J., Smith, S. D., & Smilek, D. (2020). Using deliberate mind-wandering to escape negative mood states: Implications for gambling to escape. Journal of Behavioral Addictions, 9(3), 723–733. https://doi.org/10.1556/2006.2020.00067
8. Mercer, K. B., & Eastwood, J. D. (2010). Is boredom associated with problem gambling behaviour? It depends on what you mean by ‘boredom’. International Gambling Studies, 10(1), 91–104. https://doi.org/10.1080/14459791003754414
9. Mercer-Lynn, K. B., Flora, D. B., Fahlman, S. A., & Eastwood, J. D. (2013). The measurement of boredom: Differences between existing self-report scales. Assessment, 20(5), 585–596. https://doi.org/10.1177/1073191111408229
10. Miller, W. R., Meyers, R. J., & Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697. https://doi.org/10.1037/0022-006X.67.5.688
11. Moon, M., Lister, J. J., Milosevic, A., & Ledgerwood, D. M. (2017). Subtyping non-treatment-seeking problem gamblers using the pathways model. Journal of Gambling Studies, 33(3), 841–853. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9658-y
12. Westgate, E. C., & Wilson, T. D. (2018). Boring thoughts and bored minds: The MAC model of boredom and cognitive engagement. Psychological Review, 125(5), 689–713. https://doi.org/10.1037/rev0000097
13. Wilson, T. D., Reinhard, D. A., Westgate, E. C., Gilbert, D. T., Ellerbeck, N., Hahn, C., Brown, C. L., & Shaked, A. (2014). Just think: The challenges of the disengaged mind. Science, 345(6192), 75–77. https://doi.org/10.1126/science.1250830
14. Wood, R. T. A., & Griffiths, M. D. (2007). A qualitative investigation of problem gambling as an escape-based coping strategy. Psychology and Psychotherapy: Theory, Research and Practice, 80(1), 107–125. https://doi.org/10.1348/147608306X107881