E miercuri seara. El intră pe ușă cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei și spune, fără să-l fi întrebat nimeni, că a fost coadă la benzinărie. Tu nu zici nimic. Dar în telefon ai o notificare de la bancă: o retragere de la bancomat, la ora la care el „era la benzinărie”. Și o întrebare care nu-ți dă pace: de ce minte pentru ceva atât de mic? De ce minte chiar și când nu are nevoie?

Pentru multe femei, minciuna doare mai tare decât banii pierduți. Banii se mai pot face. Dar încrederea că omul de lângă tine îți spune ce s-a întâmplat de fapt se rupe altfel. Ca să înțelegi ce ai în față, e nevoie să știi un lucru de la început: la omul prins în jocurile de noroc, minciuna nu e un defect de caracter apărut peste noapte. Face parte din boală.

Specialiștii care au scris criteriile de diagnostic pentru ceea ce astăzi se numește tulburarea de joc de noroc au păstrat printre ele unul care sună exact ca viața ta: omul minte ca să ascundă cât de mult joacă. Nancy Petry și colegii ei, care au lucrat la noua ediție a manualului american de diagnostic, DSM-5, au explicat că până și faptele mai grave, cum ar fi banii luați de unde nu trebuia, au fost trecute acum tot în dreptul acestui criteriu al minciunii față de ceilalți. Același grup a renunțat, de altfel, la cuvântul „compulsiv”, tocmai ca să nu se confunde cu alte tulburări. Pe scurt: dacă el te minte despre joc, nu ești naivă și nici nu ești tu problema. Te lovești de unul dintre semnele după care boala se recunoaște.

Minciuna e atât de legată de joc încât și cercetătorii o folosesc ca să afle cât de răspândită e problema în familii. O echipă din Norvegia, condusă de Hanne Gro Wenzel, a întrebat mii de oameni luați la întâmplare două lucruri: dacă au văzut o rudă apropiată cheltuind tot mai mulți bani pe jocuri și dacă au simțit că acea rudă i-a mințit despre cât joacă. Cei care au spus „da” la amândouă povesteau de certuri, de bani tot mai puțini în casă și de sănătate șubrezită, și a lor, nu doar a celui care juca. Și, lucru care nu miră pe nimeni care a trăit asta, cel mai des erau femei.

De ce minte și de ce minciuna ajunge să iasă singură

La început, minciuna are un rost limpede. Omul a pierdut bani pe care nu trebuia să-i piardă și îi e rușine. Dacă ți-ar spune, s-ar vedea în ochii tăi ceea ce el încearcă să nu vadă în oglindă. Așa că spune „a fost coadă”. Minciuna îl scapă de o seară de ceartă și, mai ales, de o seară în care ar trebui să recunoască, măcar în gând, că nu se mai poate opri.

Apoi minciuna devine unealtă. Ca să poată juca, el are nevoie de timp și de bani pe care nu-i are. Timpul îl fură din seri, din pauza de masă, din nopțile în care stă „pe telefon”. Banii îi ia din salariu, din economii, de la prieteni, din credite rapide. Fiecare dintre ele cere o poveste. O poveste cere alta, ca s-o acopere pe prima. După câteva luni, el nu mai minte o dată pe săptămână, ci trăiește într-o rețea de povești pe care trebuie s-o țină minte.

Și mai e un lucru, cel care le doare cel mai mult pe soții și pe mame: el se minte mai întâi pe sine. „Recuperez până vineri și pun banii la loc.” „A fost ultima dată.” „Nu e chiar așa de rău, alții joacă mai mult.” Cine își spune singur asemenea lucruri nu simte că te minte pe tine. Simte că îți ascunde doar un necaz trecător, pe care îl va rezolva el, în liniște, înainte să afli. Nu e o scuză. E explicația pentru care promisiunile lui sună sincer și, totuși, nu țin.

De ce ajunge minciuna să iasă singură, fără efort, fără roșeață în obraji? Aici ne ajută un experiment făcut la Londra de Neil Garrett, Tali Sharot și colegii lor. Oamenii aveau de estimat câți bani sunt într-un borcan și puteau să mintă ca să câștige ei mai mult. Cercetătorii i-au urmărit în aparatul de rezonanță magnetică. Au observat că la primele minciuni zona din creier care ține de emoții, amigdala, reacționa puternic. Cu fiecare minciună repetată, reacția scădea. Și cu cât scădea mai tare, cu atât următoarea minciună era mai mare. Pe scurt, creierul se obișnuiește cu necinstea, iar minciunile mici deschid drumul celor mari.

Studiul nu a fost făcut pe jucători, așa că nu trebuie întins mai mult decât spune. Dar descrie foarte bine ce vezi acasă. Prima dată când te-a mințit, poate ai simțit că ceva nu e în regulă, se bâlbâia, se uita în altă parte. Acum spune „am fost la mama” cu aceeași voce cu care spune „bună dimineața”. Nu pentru că a devenit brusc un om rău, ci pentru că alarma aceea interioară, care îl oprea la început, s-a tocit de la atâta folosit.

Minciunile pe care le auzi cel mai des

Nu există un catalog oficial și n-o să-ți dau procente inventate. Dar familiile care trec prin asta descriu aproape aceleași fraze, ca și cum ar fi învățate din aceeași carte.

Sunt minciunile despre bani: „mi-a luat banca un comision”, „am dat împrumut unui coleg, mi-i dă la salariu”, „am avut o amendă”, „nu ne-au dat încă prima”. Sunt minciunile despre timp: „am rămas peste program”, „am fost cu băieții la o bere”, „m-am oprit la service”. Sunt minciunile despre joc în sine: „am jucat doar de 20 de lei”, „am și câștigat, am ieșit pe zero”, „am șters aplicația”. Și sunt promisiunile, care nu par minciuni când le rostește: „gata, de mâine”, „nu mai pun niciun leu”.

Apoi vin minciunile fără cuvinte. Telefonul cu fața în jos. Parola schimbată. Plicurile de la bancă ce dispar din cutia poștală. Un card de care n-ai știut. Contul de pe care nu mai vezi extrasele. Uneori el nici nu spune ceva neadevărat, doar tace despre tot ce contează. Și tăcerea asta e tot minciună.

Cu fiul adult, lucrurile arată puțin altfel. El vine la tine, mama, cu o poveste care te face să scoți banii repede: „m-a oprit poliția”, „am o datorie la un băiat și m-a amenințat”, „dacă nu plătesc azi, îmi pierd serviciul”. Uneori povestea e adevărată pe jumătate, și tocmai asta o face greu de refuzat. De multe ori, minciuna și presiunea vin împreună: povestea e făcută să te grăbească, ca să n-ai timp să verifici.

Dacă nu ești sigură că e vorba de joc, dacă ai doar bănuieli și câteva lucruri care nu se leagă, uită-te întâi la semnele că cineva apropiat are o problemă cu jocurile de noroc. Minciuna vine rar singură.

Ce poți face când îl prinzi cu minciuna

Primul impuls e să-l încolțești. Să-i pui extrasul în față, să-l întrebi de trei ori același lucru, să aștepți să se contrazică. Înțeleg de unde vine: vrei măcar o dată să-l auzi spunând „da, am mințit”. Numai că un om încolțit face ce face orice om încolțit, se apără. Neagă, se enervează, te acuză că îl urmărești. Și data viitoare minte mai bine, nu mai puțin.

Ce ajută, de obicei, e mai puțin spectaculos. Spune ce știi, simplu și fără interogatoriu: „Am văzut retragerea de 500 de lei de marți. Știu că n-ai fost la benzinărie.” Nu-i cere să-ți explice, nu-i cere să jure. Ai spus adevărul pe care îl știi. Asta e tot ce trebuie în seara aceea.

Apoi, nu te mai sprijini pe promisiuni. Nu pentru că el ar fi un om fără cuvânt, ci pentru că boala e mai puternică decât cuvântul lui. În locul promisiunilor, cere lucruri care se pot vedea: să se autoexcludă de pe site-urile de pariuri (îți explic pașii în articolul despre autoexcluderea la ONJN), să nu mai aibă acces singur la conturile comune, să accepte să meargă la un specialist. Faptele nu se falsifică la fel de ușor ca vorbele.

Nu mai minți nici tu pentru el. Asta e partea cea mai grea, pentru că de multe ori soția sau mama acoperă din dragoste: îi sună șeful că e bolnav, îi spune soacrei că banii s-au dus pe mașină, plătește în liniște un credit ca să nu afle nimeni. Fiecare dintre aceste gesturi îl ferește de urmările jocului, iar urmările sunt de multe ori singurul lucru care îl mai poate trezi. Nu întâmplător, faptul că alții îi dau bani ca să-l scoată din impas e și el unul dintre criteriile de diagnostic.

Și, poate cel mai important: când îți spune un adevăr fără să-l fi prins, nu-l pedepsi la fel ca atunci când l-ai prins. Dacă de fiecare dată când recunoaște ceva urmează aceeași furtună ca atunci când îl descoperi, el învață o singură lecție, că e mai bine să nu fie prins. Nu trebuie să te prefaci că nu te doare. Poți spune: „Mă doare ce aud, dar îți mulțumesc că mi-ai spus tu.” Pentru el, asta e o ușă întredeschisă.

Programele pentru familie construite pe ideea asta, în care rudele învață să răsplătească sinceritatea și să nu mai amortizeze urmările jocului, se numesc CRAFT, după inițialele denumirii lor în engleză. O analiză a mai multor studii, făcută de Marc Archer și colegii lui de la King’s College London, arată că aceste programe ajută de două ori mai mulți oameni să ajungă la tratament decât dacă familia e lăsată singură. Îți spun deschis și partea mai puțin plăcută: la jocurile de noroc, rezultatele au fost mai slabe decât la alcool. Cele mai bune au apărut acolo unde familia a primit sprijin serios, și individual, și în grup. Adică nu există o frază magică. Există însă lucruri care cresc șansele și lucruri care le scad.

Dacă vine momentul în care el recunoaște, nu te grăbi să-l ierți pe loc și nici să-l condamni pe loc. Cercetători din Québec, care lucrează cu cupluri în care unul dintre parteneri are această tulburare, pornesc de la un lucru pe care îl știi deja: minciunile despre joc și datorii sunt pentru cuplu o rană serioasă, o formă de trădare. În cuplurile pe care le-au urmărit, iertarea n-a fost un moment, ci un drum. Și felul în care mergea pe el unul îl schimba pe celălalt. Încrederea se reface din fapte mici, repetate, verificabile. Nu dintr-o discuție lungă la bucătărie.

Există și o frază care poate ajuta, pentru momentul în care ai hotărât să faci ceva: „Iubire, avem o problemă și am căutat ajutor.” Nu „tu ai o problemă”, nu „ori te tratezi, ori plec”. Ci un „noi” care nu te face complice la minciună, dar nici nu-l împinge în colț. Dacă nu știi încă unde să cauți acel ajutor, am strâns într-un singur articol informații despre unde se tratează gratuit dependența de jocuri de noroc.

Minciuna lui nu spune cât valorezi tu și nici cât de mult te iubește. Spune cât de adânc a intrat jocul în viața lui. Iar partea asta a poveștii, cea pe care o poți schimba tu, începe de obicei cu un singur lucru: să nu mai intri în rolul pe care rețeaua lui de povești ți l-a pregătit.

Care e minciuna pe care ai auzit-o de cele mai multe ori de la el și ce ai răspuns data trecută?

Uneori primul pas e o seară în care asculți, în liniște, ce nu ți-a explicat nimeni până acum: programul pentru familiile celor care joacă.

Bibliografie

1. Archer, M. et al. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: a systematic review. Addiction. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Côté, M., Dufour, M., & Tremblay, J. (2022). Integrative couple treatment for pathological gamblers with an emphasis on forgiveness processes: A case study with three couples. Journal of Marital and Family Therapy. https://doi.org/10.1111/jmft.12596
3. Garrett, N. et al. (2016). The brain adapts to dishonesty. Nature Neuroscience. https://doi.org/10.1038/nn.4426
4. Petry, N. M. et al. (2014). An overview of and rationale for changes proposed for pathological gambling in DSM-5. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-013-9370-0
5. Wenzel, H. G. et al. (2008). Gambling problems in the family – a stratified probability sample study of prevalence and reported consequences. BMC Public Health. https://doi.org/10.1186/1471-2458-8-412