E aproape miezul nopții și încă derulezi. Un titlu îți spune că ciupercile „magice” alungă depresia într-o singură ședință. Altul scrie despre LSD ca despre o resetare a creierului. Și te întrebi, poate pentru prima oară cu adevărat serios, dacă n-ar fi cazul să încerci și tu.

Întrebarea e firească. Cine a dus luni sau ani o tristețe care nu se mai ridică, o anxietate care nu-i dă pace sau o dependență de care nu reușește să scape își dorește o ușă care să se deschidă repede. Iar despre psihedelice se scrie azi exact ca despre o asemenea ușă.

Ce au găsit studiile e mai interesant decât titlurile și, pe alocuri, mult mai incomod. Cercetări serioase există, unele foarte bune. Doar că spun altceva decât ce ajunge pe rețelele sociale.

Ce sunt psihedelicele și ce au demonstrat studiile până acum

Când cercetătorii vorbesc despre psihedelice clasice, se gândesc la câteva substanțe: psilocibina din anumite ciuperci, LSD-ul, DMT-ul (prezent în ayahuasca) și mescalina. Le leagă un mecanism comun: acționează mai ales asupra receptorului de serotonină 5-HT2A (Andersen et al., 2021; Daws et al., 2022). Spre deosebire de alcool, de opioide sau de nicotină, nu sunt considerate substanțe care dau dependență (Johnson et al., 2008). Asta nu le face lipsite de riscuri. Diferența contează enorm, o să vezi mai jos de ce.

MDMA-ul e altă poveste. Nu e un psihedelic clasic, ci un empatogen: efectul lui ține mai mult de apropiere și de încredere decât de viziuni. Tocmai de aceea a fost studiat în stresul posttraumatic, unde omul are nevoie să se poată apropia de amintiri pe care altfel le ocolește. Ketamina, pomenită des în aceleași discuții, funcționează cu totul altfel; dacă vrei să știi cum, găsești detaliile în articolul despre ketamină și ce știm cu adevărat despre ea.

Interesul psihologiei pentru stările modificate de conștiință nu e nou. LSD-ul a fost folosit în terapie cu mult înainte de valul actual de cercetări, inclusiv la oameni care beau prea mult. Când au fost reunite studiile randomizate de atunci, șase la număr, cu 536 de participanți, s-a văzut că o singură doză de LSD, dată în cadrul unui program de tratament, era asociată cu un consum mai mic de alcool (Krebs și Johansen, 2012). Apoi cercetarea s-a oprit pentru mult timp. A fost reluată abia de curând, cu reguli de siguranță mult mai stricte (Johnson et al., 2008).

O recenzie sistematică a strâns apoi 16 lucrări, din 10 studii clinice independente, cu 188 de pacienți în total: oameni cu depresie, cu anxietate legată de o boală gravă, cu tulburare obsesiv-compulsivă sau cu dependență de tutun și de alcool (Andersen et al., 2021). Rezultatele erau promițătoare. Efectele păreau să țină săptămâni sau luni după una până la trei ședințe, iar efecte adverse grave nu s-au raportat. Numai că 188 de oameni, adunați din toate studiile la un loc, sunt foarte puțini.

Cele mai citate rezultate vin din câteva studii mici, dar atent făcute. La 51 de pacienți cu cancer, cu un diagnostic care le amenința viața și cu simptome de depresie sau de anxietate, o doză mare de psilocibină a redus puternic tristețea și teama, inclusiv teama de moarte. La șase luni, aproximativ 80% dintre ei încă aveau o scădere importantă a simptomelor (Griffiths et al., 2016). Mulți au pus schimbarea pe seama experienței din ziua ședinței, iar cu cât acea trăire semăna mai mult cu una mistică, cu atât efectul era mai puternic.

Un alt studiu a lucrat cu adulți cu depresie majoră care nu luau antidepresive. Au primit două ședințe cu psilocibină, însoțite de aproximativ 11 ore de psihoterapie, iar la patru săptămâni după tratament 54% dintre cei care l-au dus la capăt erau în remisie (Davis et al., 2021). Dacă vrei să intri în detaliile acestor cercetări, le-am adunat în articolul despre psilocibină și depresie.

Apoi vin studiile care nu mai ajung pe prima pagină. Când psilocibina a fost comparată direct cu un antidepresiv obișnuit, escitalopramul, la 59 de pacienți, diferența pe măsura principală a depresiei, după șase săptămâni, nu a fost semnificativă (Carhart-Harris et al., 2021). Unele măsuri secundare arătau mai bine pentru psilocibină, dar autorii înșiși avertizează că acele analize nu au fost corectate pentru comparațiile multiple.

Un studiu mult mai mare, pe depresia rezistentă la tratament, a inclus 233 de pacienți. O doză unică de 25 mg a scăzut scorurile depresiei mai mult decât doza de control, pe parcursul a trei săptămâni. La 12 săptămâni, însă, răspunsul nu se mai menținea la fel de clar. Efecte adverse au avut 77% dintre participanți, de la dureri de cap și greață la amețeli, iar gândurile ori comportamentele suicidare și autovătămarea au apărut în toate grupurile (Goodwin et al., 2022). Dacă și tu treci prin astfel de gânduri, nu le duce singur: o discuție cu un specialist chiar poate ajuta.

La 90 de pacienți cu stres posttraumatic sever, terapia asistată de MDMA a redus simptomele mult mai mult decât aceeași terapie însoțită de placebo, la două luni după ultima ședință (Mitchell et al., 2021). Uită-te însă la ce a însemnat acolo „terapia”: trei ședințe de pregătire înainte, nouă ședințe de integrare după, totul după un protocol scris în detaliu. Substanța nu a lucrat singură.

Cercetătorii au un nume pentru tot ce înconjoară substanța: set și cadru. Setul e lumea ta dinăuntru, adică ce aștepți, de ce ți-e frică, ce porți cu tine în ziua aceea. Cadrul e locul și oamenii: o cameră liniștită, sigură, cel puțin doi însoțitori pregătiți, pe care îi cunoști dinainte și în care ai încredere (Johnson et al., 2008). Pregătirea începe cu mult înainte de ședință. Integrarea, adică discuțiile de după, în care pui în cuvinte ce ai trăit, durează săptămâni.

Ceva se schimbă și în creier. Imagistica a arătat că, după terapia cu psilocibină, rețelele cerebrale comunicau mai mult între ele, ca niște cartiere ale aceluiași oraș care încep, în sfârșit, să-și vorbească. Cu cât această integrare era mai largă, cu atât depresia scădea mai mult (Daws et al., 2022).

Până aici, vestea pare bună. Partea care lipsește din titluri abia acum începe.

Riscurile psihedelicelor despre care se vorbește prea puțin

Cel mai frecvent risc nu e fizic. Corpul tolerează relativ bine psihedelicele clasice, iar riscurile medicale sunt, de cele mai multe ori, mici (Schlag et al., 2022). Pericolul vine din minte: o spaimă copleșitoare în timpul efectului, „bad trip”-ul, în care omul poate face lucruri periculoase, de pildă să plece în neștire din locul în care se află (Johnson et al., 2008).

Mai rar, substanța poate declanșa un episod psihotic prelungit. Riscul e mai mare la cei care au în istoric, personal sau în familie, o tulburare psihotică sau o altă tulburare psihică gravă, motiv pentru care studiile îi exclud de la început pe acești oameni (Johnson et al., 2008). Mai există tulburarea persistentă de percepție după halucinogene (HPPD): percepții vizuale care revin după ce efectul ar fi trebuit să treacă de mult. E rară, dar cercetătorii o caută activ la fiecare participant, după ședințe.

Și acum, poate cea mai importantă frază din tot articolul. Majoritatea efectelor adverse raportate nu apar în studiile controlate, cu supraveghere medicală, ci în afara lor (Schlag et al., 2022). Toate rezultatele bune de mai sus vin de la oameni atent selectați, pregătiți ore întregi și însoțiți de profesioniști. În consumul clandestin nu știi exact ce substanță iei, nici cât, nici cine e lângă tine dacă lucrurile o iau razna.

Ceremoniile organizate par o cale de mijloc. Numai că și acolo riscul are o formă a lui, pe care am descris-o în articolul despre ceremonii și oamenii care nu se cred expuși. Dacă te atrage în mod special ayahuasca, merită să citești și despre riscurile ei reale, nu doar poveștile de după. Iar microdozarea, prezentată des ca varianta fără griji, stă pe dovezi mai fragile decât se spune; detaliile le găsești în articolul despre moda microdozării.

Există însă un grup de oameni pentru care toate acestea cântăresc dublu.

Dacă te lupți cu o dependență, nu căuta aici o scurtătură

Poate ai ajuns la acest articol tocmai pentru că bei mai mult decât ai vrea, fumezi de prea mulți ani sau te ține legat altceva, de care nu mai poți scăpa. Ai citit că psihedelicele ajută chiar la dependențe. Și e adevărat că unele studii sunt încurajatoare.

Într-un studiu cu 95 de adulți cu dependență de alcool, cei care au primit psilocibină alături de 12 săptămâni de psihoterapie au avut, în următoarele 32 de săptămâni, 9,7% zile cu consum excesiv, față de 23,6% în grupul care a primit un placebo activ (Bogenschutz et al., 2022). Într-un studiu-pilot cu 15 fumători, 12 nu mai fumau la șase luni (Johnson et al., 2014). Acel studiu nu a avut însă grup de comparație, deci nu se poate spune cât din rezultat se datorează psilocibinei.

Privește ce au avut în comun aceste cercetări. Psihoterapie structurată, săptămâni la rând. Participanți selectați cu grijă, din care au fost excluși cei cu alte tulburări psihice majore sau cu dependențe de alte droguri (Bogenschutz et al., 2022). Substanța a fost o parte dintr-un tratament, nu tratamentul însuși.

Aici e capcana. Dependența te învață, zi după zi, că o stare grea se schimbă din afară, cu ceva ce iei. Când auzi de o substanță care ar rezolva totul într-o noapte, auzi de fapt aceeași promisiune veche, în haine noi. Căutarea unei soluții-minune ajunge, pe nesimțite, încă un fel de a ocoli munca lentă cu tine însuți, singura care schimbă ceva cu adevărat. Și cu cât suferința e mai mare, cu atât promisiunea atrage mai tare, un mecanism pe care l-am descris în articolul despre suferința care ne face vulnerabili la adicțiile spirituale.

Mai e un amănunt incomod. Omul care încearcă singur, fără nicio selecție, poate fi chiar omul pe care studiile l-ar fi exclus din prima zi, din cauza unei vulnerabilități pe care nici el nu o cunoaște.

Dacă tu ești cel care privește din afară și fiul, partenerul sau fratele tău vorbește tot mai des despre o retragere cu ayahuasca ori despre ciupercile care l-ar scoate din băutură, reacția firească e să te sperii și să-l cerți. Studiile despre familie arată o cale care funcționează mai bine. Programul CRAFT îi învață pe cei apropiați să vorbească altfel cu omul care consumă, fără confruntare, iar astfel aproximativ două treimi dintre cei care refuzau orice tratament au ajuns să înceapă unul, de obicei după patru până la șase ședințe (Roozen et al., 2010). Pentru el, diferența poate fi între o noapte riscantă, într-un loc necunoscut, și un sprijin adevărat.

Iar dacă tu ești cel care suferă și te gândești serios la psihedelice, ia mai întâi în serios suferința. Sprijinul potrivit, construit pas cu pas, îl găsești la un specialist și nicio noapte nu îl poate înlocui.

Întrebări frecvente despre psihedelice

Psihedelicele dau dependență?

Psihedelicele clasice, ca psilocibina sau LSD-ul, nu sunt considerate substanțe care creează dependență. Nu înseamnă însă că sunt sigure: riscurile lor sunt mai ales psihologice, de la panica din timpul efectului până la episoadele psihotice sau tulburările de percepție persistente, care sunt însă rare (Johnson et al., 2008; Schlag et al., 2022).

Pot să iau ciuperci singur, acasă, ca să scap de depresie?

Rezultatele bune din cercetări au fost obținute cu doze controlate, după o selecție atentă și cu pregătire și integrare făcute de profesioniști. Chiar și în aceste condiții, un studiu cu 233 de pacienți a raportat efecte adverse la majoritatea participanților și gânduri suicidare în toate grupurile (Goodwin et al., 2022). Acasă, singur, nu ai nimic din această plasă de siguranță.

Funcționează psihedelicele mai bine decât antidepresivele?

Deocamdată nu există dovezi clare în acest sens. Într-o comparație directă între psilocibină și escitalopram, diferența pe măsura principală nu a fost semnificativă, iar studiul a avut puțini participanți (Carhart-Harris et al., 2021). Autorii cer studii mai mari și mai lungi înainte de orice concluzie.

Tu ce ai simțit prima dată când ai dat peste un titlu despre ciupercile care „schimbă creierul”: curiozitate, speranță sau neliniște?

Bibliografie

1. Andersen, K. A. A., Carhart-Harris, R., Nutt, D. J., & Erritzoe, D. (2021). Therapeutic effects of classic serotonergic psychedelics: A systematic review of modern-era clinical studies. Acta Psychiatrica Scandinavica, 143(2), 101–118. https://doi.org/10.1111/acps.13249
2. Bogenschutz, M. P., Ross, S., Bhatt, S., Baron, T., Forcehimes, A. A., Laska, E., Mennenga, S. E., O’Donnell, K., Owens, L. T., Podrebarac, S., Rotrosen, J., Tonigan, J. S., & Worth, L. (2022). Percentage of heavy drinking days following psilocybin-assisted psychotherapy vs placebo in the treatment of adult patients with alcohol use disorder: A randomized clinical trial. JAMA Psychiatry, 79(10), 953–962. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2022.2096
3. Carhart-Harris, R., Giribaldi, B., Watts, R., Baker-Jones, M., Murphy-Beiner, A., Murphy, R., Martell, J., Blemings, A., Erritzoe, D., & Nutt, D. J. (2021). Trial of psilocybin versus escitalopram for depression. New England Journal of Medicine, 384(15), 1402–1411. https://doi.org/10.1056/NEJMoa2032994
4. Davis, A. K., Barrett, F. S., May, D. G., Cosimano, M. P., Sepeda, N. D., Johnson, M. W., Finan, P. H., & Griffiths, R. R. (2021). Effects of psilocybin-assisted therapy on major depressive disorder: A randomized clinical trial. JAMA Psychiatry, 78(5), 481–489. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2020.3285
5. Daws, R. E., Timmermann, C., Giribaldi, B., Sexton, J. D., Wall, M. B., Erritzoe, D., Roseman, L., Nutt, D., & Carhart-Harris, R. (2022). Increased global integration in the brain after psilocybin therapy for depression. Nature Medicine, 28(4), 844–851. https://doi.org/10.1038/s41591-022-01744-z
6. Goodwin, G. M., Aaronson, S. T., Alvarez, O., Arden, P. C., Baker, A., Bennett, J. C., Bird, C., Blom, R. E., Brennan, C., Brusch, D., Burke, L., Campbell-Coker, K., Carhart-Harris, R., Cattell, J., Daniel, A., DeBattista, C., Dunlop, B. W., Eisen, K., Feifel, D., … Malievskaia, E. (2022). Single-dose psilocybin for a treatment-resistant episode of major depression. New England Journal of Medicine, 387(18), 1637–1648. https://doi.org/10.1056/NEJMoa2206443
7. Griffiths, R. R., Johnson, M. W., Carducci, M. A., Umbricht, A., Richards, W. A., Richards, B. D., Cosimano, M. P., & Klinedinst, M. A. (2016). Psilocybin produces substantial and sustained decreases in depression and anxiety in patients with life-threatening cancer: A randomized double-blind trial. Journal of Psychopharmacology, 30(12), 1181–1197. https://doi.org/10.1177/0269881116675513
8. Johnson, M., Richards, W., & Griffiths, R. (2008). Human hallucinogen research: Guidelines for safety. Journal of Psychopharmacology, 22(6), 603–620. https://doi.org/10.1177/0269881108093587
9. Johnson, M. W., Garcia-Romeu, A., Cosimano, M. P., & Griffiths, R. R. (2014). Pilot study of the 5-HT2AR agonist psilocybin in the treatment of tobacco addiction. Journal of Psychopharmacology, 28(11), 983–992. https://doi.org/10.1177/0269881114548296
10. Krebs, T. S., & Johansen, P.-Ø. (2012). Lysergic acid diethylamide (LSD) for alcoholism: Meta-analysis of randomized controlled trials. Journal of Psychopharmacology, 26(7), 994–1002. https://doi.org/10.1177/0269881112439253
11. Mitchell, J. M., Bogenschutz, M., Lilienstein, A., Harrison, C., Kleiman, S., Parker-Guilbert, K., Ot’alora G., M., Garas, W., Paleos, C., Gorman, I., Nicholas, C., Mithoefer, M., Carlin, S., Poulter, B., Mithoefer, A., Quevedo, S., Wells, G., Klaire, S. S., van der Kolk, B., … Doblin, R. (2021). MDMA-assisted therapy for severe PTSD: A randomized, double-blind, placebo-controlled phase 3 study. Nature Medicine, 27(6), 1025–1033. https://doi.org/10.1038/s41591-021-01336-3
12. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
13. Schlag, A. K., Aday, J., Salam, I., Neill, J. C., & Nutt, D. J. (2022). Adverse effects of psychedelics: From anecdotes and misinformation to systematic science. Journal of Psychopharmacology, 36(3), 258–272. https://doi.org/10.1177/02698811211069100