E trecut de miezul nopții. Auzi ușa, apoi pașii lui, mai grei decât de obicei. Nu spune nimic, dar știi deja: a pierdut. Te uiți la fața lui și încerci să ghicești dacă diseară trece în tăcere sau dacă o întrebare banală despre factura la curent va aprinde totul. Copiii dorm, sau așa speri.

Dacă trăiești lângă un om care joacă, scena aceasta poate să nu-ți fie străină. Violența domestică nu apare doar în familiile „despre care se aude”. Studiile arată că apare mai des acolo unde există jocuri de noroc problematice, iar mecanismul are o logică pe care merită s-o înțelegi. Nu ca să-l scuzi. Ca să știi ce se petrece în el, ce se petrece cu tine și ce poți face fără să te pui în pericol.

Un lucru îl spun de la început, pentru că e mai important decât tot restul: siguranța ta și a copiilor vine înaintea oricărei discuții despre joc, datorii sau tratament.

Ce se întâmplă în el când pierderea se transformă în furie

Din afară, pare o explozie din senin. Din interior, e capătul unui drum lung.

Omul care joacă problematic trăiește de luni sau de ani într-o tensiune aproape continuă. Bani pierduți, bani împrumutați, minciuni care trebuie ținute minte, termene de plată care se apropie. Fiecare pierdere nu înseamnă doar o sumă. Înseamnă încă o dovadă, în ochii lui, că a eșuat. Iar rușinea e o emoție greu de dus: uneori nu rămâne rușine, ci se întoarce spre afară, spre cel care întreabă, care știe, care îl privește.

Partenera lui devine, fără să vrea, oglinda acestei rușini. O întrebare simplă („unde ai fost?”) sună pentru el ca o acuzație. Și cum acuzația atinge exact locul care doare, reacția poate fi disproporționată.

Cercetătorii au încercat să afle ce anume face ca jocul să se lege de violență. O meta-analiză care a adunat studiile disponibile despre jocurile de noroc și violența în cuplu a găsit că peste o treime dintre jucătorii cu probleme spun că au fost victime ale violenței fizice în cuplu (38,1%), iar aproape la fel de mulți spun că au comis-o (36,5%). Printre factorii care leagă jocul de comiterea violenței apar problemele de furie la nivel clinic, impulsivitatea, consumul de alcool sau de alte substanțe, vârsta tânără și lipsa unui loc de muncă cu normă întreagă (Dowling et al., 2016).

Furia pare să fie veriga centrală. Într-un studiu cu 248 de jucători cu probleme, 62,9% au spus că în ultimul an au comis sau au suferit violență în cuplu, iar 25,4% au recunoscut forme severe de violență comise de ei. Aproape două treimi aveau probleme de furie semnificative clinic, iar acestea creșteau atât riscul de a comite violență, cât și pe cel de a o suferi. Când peste furie se adăuga o tulburare legată de alcool sau droguri, riscul creștea și mai mult (Korman et al., 2008).

Alcoolul merită o frază separată. Într-un sondaj reprezentativ cu 3.025 de bărbați, jocul problematic era legat de mai multe forme de violență, inclusiv de violența în cuplu, iar legătura rămânea și după ce cercetătorii au ținut cont de impulsivitate și de alte tulburări psihice. Dintre toți factorii luați în calcul, dependența de alcool și de droguri slăbea cel mai mult legătura dintre joc și violență (Roberts et al., 2016). Cu alte cuvinte, seara în care a pierdut și a băut e altă seară decât cea în care doar a pierdut.

Mai e ceva ce familiile observă înaintea cercetătorilor: momentul. Într-un studiu cu 120 de membri ai familiilor unor jucători, oameni care căutau ei înșiși ajutor, cei intervievați au descris de obicei aceeași ordine, întâi jocul, apoi violența. Violența suferită de familie venea adesea din furia jucătorului, imediat după o pierdere (Suomi et al., 2013). Noaptea în care se întoarce acasă după ce a pierdut tot nu e o noapte oarecare.

Și când în casă apar datoriile la cămătari, frica nu mai vine doar din el. Vine din telefoanele care sună, din oamenii care pot apărea la ușă, din banii care trebuie găsiți până vineri. Presiunea aceasta îi atinge pe toți cei din casă și îi face mai iritabili, mai obosiți, mai aproape de explozie.

Toate acestea explică. Nu justifică. Un om poate fi copleșit de rușine și de datorii și să rămână totuși responsabil pentru ce face cu mâinile și cu vocea lui.

Violența în familie nu se oprește la cuplu

Când vorbim despre violența în familie, ne gândim aproape automat la soț și soție. Studiile arată un tablou mai larg.

Într-un studiu pe un eșantion reprezentativ de 4.153 de adulți, persoanele cu joc de risc moderat sau problematic aveau șanse de 2,73 ori mai mari de a fi victime ale violenței în familie și de 2,56 ori mai mari de a o comite, comparativ cu cei care jucau fără probleme. Concret, 21,3% dintre ei spuneau că au fost victime, față de 9,4% dintre ceilalți, iar 19,7% spuneau că au comis violență, față de 9,0%. Autorii au observat că alcoolul consumat periculos făcea victimizarea și mai probabilă (Dowling et al., 2018).

Printre jucătorii care cer ajutor, cifrele sunt asemănătoare. Un sfert dintre cei 141 de jucători veniți la consiliere (25,5%) trăiseră violență în familie: 18,4% ca victime, 19,1% ca autori. Cel mai des, de ambele părți ale violenței se aflau partenerii de viață și părinții. Comiterea violenței era prezisă de severitatea jocului și de impulsivitate (Dowling et al., 2021).

Părinții. Asta e o parte despre care se vorbește puțin. Mama care îi dă bani fiului adult, tatăl care refuză să mai garanteze un credit, părinții care ascund cheile mașinii. Și ei pot ajunge ținta furiei. Iar uneori, din oboseală și disperare, și ei pot reacționa violent.

Pentru că da, violența nu merge mereu într-o singură direcție. În studiul cu membrii familiilor, 52,5% au raportat violență în ultimul an: 20,0% doar ca victime, 10,8% doar ca autori și 21,6% în ambele roluri (Suomi et al., 2013). Când violența venea din partea lor, ea părea să izvorască din furia și neîncrederea adunate în timp. Nu e o acuzație adusă familiei. E o descriere a ceea ce face jocul cu o casă: îi epuizează pe toți.

Copiii văd tot, chiar și când adulții cred contrariul. Într-un studiu pe 3.334 de adulți, jocul patologic era legat de șanse mult mai mari de violență severă în cuplu și de abuz sever asupra copiilor, chiar dacă legătura se reducea atunci când erau luate în calcul alte tulburări psihice (Afifi et al., 2010). O recenzie sistematică a găsit, în puținele studii care au măsurat acest lucru, un risc crescut de abuz fizic și de neglijare a copiilor în familiile unor jucători cu probleme, cu precizarea că datele sunt încă limitate (Lane et al., 2016). Despre ce înseamnă pentru un copil să crească în casa aceasta am scris pe larg în articolul despre copilăria lângă un părinte care joacă.

Un studiu care a urmărit în timp peste 25.000 de adulți a găsit că problemele cu jocul preziceau comiterea violenței fizice în cuplu trei ani mai târziu, atât la bărbați, cât și la femei. Legătura era însă mai slabă decât cea cu alte tulburări psihice și se reducea când acestea erau luate în calcul (Roberts et al., 2018). Concluzia autorilor e una de bun-simț: jocul nu explică singur violența, dar nici nu poate fi ignorat atunci când violența apare.

Atunci, ce poți face, concret, în casa în care trăiești?

Ce poate face familia, după studii

Primul reflex al multor femei e confruntarea. Să-i arate extrasele de cont, să-i spună tot ce au ținut în ele, să-i pună în față o alegere. Uneori asta e exact ce aprinde violența. Ultimatumul poate ajuta în anumite situații, dar dat la miezul nopții, după o pierdere, unui om care a băut, e un risc, nu o strategie.

Abordarea cu cele mai multe dovezi pentru familiile celor care refuză ajutorul se numește CRAFT (Community Reinforcement and Family Training) și s-a dovedit de două-trei ori mai eficientă decât metodele tradiționale în a-i aduce pe acești oameni în tratament (Meyers et al., 2011). Ea nu cere confruntare și nici retragere. Îi învață pe cei apropiați cum să comunice fără să aprindă conflictul, cum să răsplătească momentele în care el nu joacă și cum să-l încurajeze, fără presiune, spre tratament. Metoda s-a născut în lucrul cu familiile unor consumatori de droguri: în primul studiu, cu 62 de membri ai familiilor, 74% au reușit să-l aducă pe cel drag în tratament în șase luni, iar familiile au avut mai puțină depresie, anxietate și furie (Meyers et al., 1998). Am descris pe larg metoda în articolul despre cum îl poate opri familia din joc.

Un detaliu pe care multe articole îl sar: în CRAFT, înainte ca partenera să schimbe ceva în felul în care răspunde jocului, terapeutul discută cu ea despre posibilitatea violenței și o învață să comunice fără reproșuri. Abia după aceea vin noile reguli din casă. Uneori ea poate alege să nu-i anunțe dinainte planul (Meyers et al., 2011). Siguranța nu e un capitol de la final. E punctul de plecare.

Principiile acestea au ajuns și la familiile jucătorilor. Pornind de la o intervenție scurtă dezvoltată pentru partenerii și rudele lor (Makarchuk et al., 2002), cercetătorii au testat un manual de autoajutor construit pe CRAFT, într-un studiu randomizat cu 186 de membri ai familiilor. Cei care au primit manualul, cu sau fără sprijin telefonic, au raportat mai puține zile de joc la cel drag și au fost mai mulțumiți. În schimb, nu au fost mai mulți jucători care să înceapă tratamentul, iar autorii au presupus că familiile au nevoie de mai multă îndrumare decât poate oferi o carte (Hodgins et al., 2007).

Ce înseamnă asta pentru tine, în practică? Câteva lucruri.

Alegi momentul. Discuțiile despre joc nu au loc în seara unei pierderi, nici când a băut, nici când e grăbit să plece. Au loc într-o dimineață liniștită, când el e treaz și calm. Felul în care spui lucrurile contează la fel de mult: despre cum spui adevărul fără să ataci am scris separat.

Vorbești despre tine, nu despre el. „Mi-e frică atunci când vii acasă supărat” se aude altfel decât „Ești violent”. Nu pentru că trebuie să-l menajezi, ci pentru că a doua frază îl pune în defensivă, iar defensiva lui e exact zona periculoasă.

Recunoști semnele de dinainte. Tonul care urcă, pumnii strânși, mersul prin casă, întrebările repetate despre bani. Când le vezi, nu e momentul să câștigi discuția. E momentul să ieși din cameră, cu copiii dacă e nevoie.

Ai un plan pentru seara grea. Unde mergi, la cine, ce iei cu tine. Să te gândești la asta nu înseamnă că îl trădezi. Înseamnă că îi iei în serios pe copii și pe tine.

Pui limite clare, dar nu sub formă de amenințare. „Dacă ridici mâna, plec cu copiii” e o limită. Ea are sens doar dacă o respecți.

Și o spun direct: dacă violența a început deja, dacă îți e frică pentru viața ta sau a copiilor, nu e momentul pentru tehnici de comunicare. Atunci prioritatea este să ieși din pericol. A vorbi cu un specialist poate ajuta să vezi limpede ce urmează, mai ales când rușinea te face să taci.

Iar dacă el vrea cu adevărat să se oprească, are nevoie să știe de unde poate începe. Primii pași concreți sunt descriși în articolul cum să te lași de păcănele, pe care i-l poți arăta într-un moment liniștit.

Omul care joacă merită ajutor. Furia lui însă nu e responsabilitatea ta. Poți să-l iubești, să-l ajuți și, în același timp, să refuzi să trăiești cu frică.

Întrebări frecvente despre violența domestică și jocurile de noroc

Jocurile de noroc pot duce la violență domestică?

Studiile arată o legătură clară: printre jucătorii cu probleme, violența în cuplu și în familie apare de aproximativ două ori mai des decât la ceilalți. Legătura trece adesea prin furie, impulsivitate și alcool, iar jocul nu explică singur violența. Totuși, acolo unde jocul a scăpat de sub control, riscul trebuie luat în serios.

De ce devine agresiv după ce pierde la păcănele?

Pierderea vine peste o tensiune adunată de mult: datorii, minciuni, teama de a fi descoperit. Familiile descriu des violența care izbucnește imediat după o pierdere, când furia și rușinea sunt la cote maxime. Alcoolul băut în aceeași seară face reacția și mai greu de controlat.

Copiii sunt în pericol într-o casă cu un părinte care joacă?

Cercetările găsesc un risc crescut de abuz fizic și de neglijare a copiilor în familiile unor jucători cu probleme, deși datele sunt încă puține. Chiar și fără violență directă, copiii simt tensiunea și frica din casă. De aceea, siguranța lor trebuie pusă înaintea oricărei încercări de a-l convinge pe părinte să se oprească.

Cum vorbesc cu el despre joc fără să izbucnească un conflict?

Programele pentru familii bazate pe CRAFT recomandă discuții în momente calme, când el nu a jucat și nu a băut, și fraze despre ce simți tu, nu acuzații. Înainte de orice schimbare, se discută deschis riscul de violență. Dacă există semne că discuția ar putea deveni periculoasă, siguranța ta are prioritate.

Tu ai observat vreodată că serile cele mai tensionate din casa ta vin după o pierdere la joc?

Dacă vrei să înveți, pas cu pas, cum să-l ajuți pe omul care joacă fără să te pierzi pe tine și fără să pui copiii în pericol, începe aici programul pentru familiile jucătorilor.

Bibliografie

1. Afifi, T. O., Brownridge, D. A., MacMillan, H., & Sareen, J. (2010). The relationship of gambling to intimate partner violence and child maltreatment in a nationally representative sample. Journal of Psychiatric Research, 44(5), 331–337. https://doi.org/10.1016/j.jpsychires.2009.07.010
2. Dowling, N., Suomi, A., Jackson, A., Lavis, T., Patford, J., Cockman, S., Thomas, S., Bellringer, M., Koziol-McLain, J., Battersby, M., Harvey, P., & Abbott, M. (2016). Problem gambling and intimate partner violence: A systematic review and meta-analysis. Trauma, Violence, & Abuse, 17(1), 43–61. https://doi.org/10.1177/1524838014561269
3. Dowling, N. A., Ewin, C., Youssef, G. J., Merkouris, S. S., Suomi, A., Thomas, S. A., & Jackson, A. C. (2018). Problem gambling and family violence: Findings from a population-representative study. Journal of Behavioral Addictions, 7(3), 806–813. https://doi.org/10.1556/2006.7.2018.74
4. Dowling, N. A., Oldenhof, E., Cockman, S., Suomi, A., Merkouris, S. S., & Jackson, A. C. (2021). Problem gambling and family violence: Factors associated with family violence victimization and perpetration in treatment-seeking gamblers. Journal of Interpersonal Violence, 36(15–16), 7645–7669. https://doi.org/10.1177/0886260519835877
5. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
6. Korman, L. M., Collins, J., Dutton, D., Dhayananthan, B., Littman-Sharp, N., & Skinner, W. (2008). Problem gambling and intimate partner violence. Journal of Gambling Studies, 24(1), 13–23. https://doi.org/10.1007/s10899-007-9077-1
7. Lane, W., Sacco, P., Downton, K., Ludeman, E., Levy, L., & Tracy, J. K. (2016). Child maltreatment and problem gambling: A systematic review. Child Abuse & Neglect, 58, 24–38. https://doi.org/10.1016/j.chiabu.2016.06.003
8. Makarchuk, K., Hodgins, D. C., & Peden, N. (2002). Development of a brief intervention for concerned significant others of problem gamblers. Addictive Disorders & Their Treatment, 1(4), 126–134. https://doi.org/10.1097/00132576-200211000-00003
9. Meyers, R. J., Miller, W. R., Hill, D. E., & Tonigan, J. S. (1998). Community reinforcement and family training (CRAFT): Engaging unmotivated drug users in treatment. Journal of Substance Abuse, 10(3), 291–308. https://doi.org/10.1016/S0899-3289(99)00003-6
10. Meyers, R. J., Roozen, H. G., & Smith, J. E. (2011). The community reinforcement approach: An update of the evidence. Alcohol Research & Health, 33(4), 380–388. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/23580022/
11. Roberts, A., Coid, J., King, R., Murphy, R., Turner, J., Bowden-Jones, H., Du Preez, K. P., & Landon, J. (2016). Gambling and violence in a nationally representative sample of UK men. Addiction, 111(12), 2196–2207. https://doi.org/10.1111/add.13522
12. Roberts, A., Landon, J., Sharman, S., Hakes, J., Suomi, A., & Cowlishaw, S. (2018). Gambling and physical intimate partner violence: Results from the National Epidemiologic Survey on Alcohol and Related Conditions (NESARC). The American Journal on Addictions, 27(1), 7–14. https://doi.org/10.1111/ajad.12656
13. Suomi, A., Jackson, A. C., Dowling, N. A., Lavis, T., Patford, J., Thomas, S. A., Harvey, P., Abbott, M., Bellringer, M. E., Koziol-McLain, J., & Cockman, S. (2013). Problem gambling and family violence: Family member reports of prevalence, family impacts and family coping. Asian Journal of Gambling Issues and Public Health, 3, Article 13. https://doi.org/10.1186/2195-3007-3-13