E seară. Ai ajuns acasă, telefonul stă pe masă, iar în minte îți apare, fără să-l chemi, sunetul rolelor sau lista cu meciurile de diseară. Stomacul se strânge puțin. Mâinile caută ceva de făcut. Știi senzația asta foarte bine: pofta de joc nu bate la ușă, intră direct.

Textul de față e pentru tine, cel care joacă sau a jucat și încearcă acum să se oprească. Nu despre motivele pentru care ai ajuns aici, ci despre ce se petrece în tine în minutele acelea și ce poți face până trece valul. Spre final, câteva rânduri sunt pentru cei de acasă, care te văd cum te frămânți și nu știu cum să te ajute.

Ce se întâmplă în tine când vine pofta de joc

În studii, fenomenul se numește craving: o dorință intensă, adesea bruscă, de a juca. Nu e un moft. Un grup de cercetători a comparat oameni care se opriseră de curând din joc cu oameni care se opriseră de curând din băut. Jucătorii raportau o poftă mai puternică decât cei dependenți de alcool (Tavares et al., 2005). Dacă te-ai mirat vreodată cât de tare trage, nu ți se pare.

Același studiu a mai arătat ceva. Pofta era mai mare la cei care se simțeau deprimați și mai mică la cei care adunaseră mai mult timp fără joc. E o corelație, nu o promisiune, dar spune că zilele câștigate contează.

Pofta pornește, de cele mai multe ori, dintr-un semnal. O notificare, drumul pe lângă sală, un meci la televizor, ziua de salariu, o ceartă. O meta-analiză care a adunat 18 studii a arătat că oamenii cu probleme legate de jocurile de noroc, de jocurile video sau de cumpărături reacționează la semnalele legate de comportamentul lor mult mai puternic decât ceilalți, atât în ce simt, cât și în reacțiile măsurate ale corpului și ale creierului (Starcke et al., 2018). Cercetătorii numesc asta reactivitate la indicii. Creierul a învățat o asociere și o reia singur, iar dacă vrei să înțelegi mecanismul pe larg, am scris despre ce se întâmplă în creier în dependența de jocuri de noroc.

Mai e un detaliu util. Cercetătorii care au studiat dorința descriu doi pași (May et al., 2015). Întâi vine un gând intruziv, automat, care apare de nicăieri: „Ce-ar fi dacă…”. Apoi urmează elaborarea. Începi să-ți imaginezi, în imagini vii, cum deschizi aplicația, ce pariezi, cum arată ecranul când câștigi. Primul pas nu prea depinde de tine. Al doilea, în bună parte, da. Acolo e fereastra.

Pofta nu are o singură față. Scala folosită des în cercetare o împarte în trei: anticiparea plăcerii, dorința propriu-zisă și așteptarea ușurării, a momentului în care tensiunea dispare (Young & Wohl, 2009). În laborator, cei care aveau o poftă mai mare au stat mai mult la un aparat virtual, deși pierdeau tură după tură.

Iar asta se vede și în afara laboratorului. Într-un studiu australian, 158 de jucători aflați în tratament sau în căutare de sprijin au fost urmăriți luni la rând. Pofta a fost asociată constant cu reluarea jocului (Smith et al., 2015). O recenzie sistematică a 63 de studii a ajuns la aceeași concluzie: pofta prezice cât de grav e jocul, episoadele de joc și încercarea de a recupera pierderile (Mallorquí-Bagué et al., 2023).

Un studiu care a urmărit 101 oameni care tocmai se lăsaseră de joc a găsit că doar 8% dintre ei n-au jucat deloc în următoarele 12 luni (Hodgins & el-Guebaly, 2004). Recăderile veneau cel mai des seara, când omul era singur și se gândea la bani. Starea dinainte era la fel de des bună ca rea. Gândurile spuse cel mai des erau „pot să câștig” și „am nevoie de bani”.

Cifra de 8% nu e o sentință. Spune doar că jocul revine, măcar o dată, la aproape toți și că o reluare nu șterge ce ai construit, lucru despre care am scris în de ce recăderea nu înseamnă că ai eșuat. Întrebarea utilă nu e dacă va mai veni pofta. E ce faci când vine.

Cum treci prin val fără să joci

Poate ai auzit că pofta trece în „douăzeci de minute”. Sună liniștitor, dar n-am găsit în studiile pe jucători o durată precisă, valabilă pentru toți. Ce arată cercetările e altceva, mai folositor: felul în care îi răspunzi se poate schimba chiar și atunci când pofta rămâne la fel de puternică.

Exact asta a testat un experiment cu 123 de fumători (Bowen & Marlatt, 2009). Unii au primit câteva instrucțiuni scurte despre „surfarea poftei”: să observe senzațiile din corp, să le lase să crească și să scadă ca un val, fără să lupte cu ele și fără să le asculte. Ceilalți n-au primit nimic. Pofta n-a fost mai mică în grupul care a învățat tehnica. Dar în săptămâna următoare au fumat semnificativ mai puțin. Valul a venit la fel. S-a schimbat doar ce au făcut cu el.

Concret, poate arăta așa. Te oprești. Te întrebi unde simți pofta: în piept, în stomac, în mâini? E caldă, strânsă, agitată? Pe o scară de la 1 la 10, cât de tare e acum? Respiri și o urmărești, ca pe un val care se ridică. Nu-i spui „pleacă”. Nu-i spui nici „bine, hai”. O privești și îi dai iar o notă peste câteva minute. Vezi unde a ajuns cifra.

La jocurile de noroc, o meta-analiză a intervențiilor bazate pe mindfulness a găsit efecte moderate spre mari asupra comportamentului de joc, asupra poftei și asupra situației financiare (Maynard et al., 2018). Autorii își numesc singuri concluzia provizorie, pentru că studiile sunt puține. La adicțiile de substanțe, un studiu clinic cu 286 de participanți a arătat că, la un an după tratament, cei care urmaseră programul de prevenire a recăderii bazat pe mindfulness consumau în mai puține zile decât cei din celelalte grupuri (Bowen et al., 2014). Am scris pe larg despre antrenamentul atenției în oprirea jocului, cu exercițiile explicate unul câte unul.

A doua unealtă vine din teoria despre imagini. Dacă pofta se hrănește din scene imaginate, o sarcină care îți ocupă ochii și atenția îi poate lua din combustibil (May et al., 2015). Într-un studiu, studenți care simțeau o poftă de orice fel (de mâncare, de țigară, de jocuri video) au jucat timp de trei minute un joc vizual simplu, cu piese care cad. Intensitatea poftei a scăzut în medie cu 13,9 puncte pe o scară de la 0 la 100 (Skorka-Brown et al., 2015). Studiul nu s-a făcut pe jucători de noroc, deci rezultatul e un indiciu, nu o regulă. Și ține minte: dacă sarcina te ține cu telefonul în mână, aplicația de pariuri e la o apăsare de deget. Un puzzle pe hârtie, numărarea obiectelor albastre din cameră sau descrierea în gând a drumului spre casă fac aceeași treabă, fără risc.

Poți folosi imaginația și invers. Aceiași autori descriu antrenarea unor imagini vii despre ce îți dorești cu adevărat: dimineața în care te trezești fără frică, banii întregi la sfârșit de lună, privirea copilului tău. Ideea lor e că astfel de imagini susțin motivația și, în același timp, slăbesc pofta (May et al., 2015).

Apoi, amânarea. „Nu acum. Mă mai întreb peste un sfert de oră.” N-am găsit un studiu care s-o fi testat separat la jucători, așa că n-o să-ți spun că e dovedită. Logica ei decurge însă din ce ai citit mai sus: dacă reacția ta la poftă se poate schimba, fiecare minut câștigat e un minut în care valul își continuă drumul fără tine.

Și pentru că recăderile vin mai ales seara, când ești singur și te gândești la bani (Hodgins & el-Guebaly, 2004), poți pregăti terenul dinainte. Știi care sunt serile grele. Nu le lăsa goale. Ieși cu cineva, ține banii departe, spune cuiva de încredere: „Diseară mi-e greu.”

Terapia cognitiv-comportamentală lucrează tocmai cu aceste momente și cu gândurile care le însoțesc. Într-un studiu clinic cu 231 de jucători, opt ședințe individuale de terapie cognitiv-comportamentală au redus jocul mai mult decât în grupul care nu a primit terapia, iar cu cât oamenii parcurgeau mai multe ședințe sau exerciții, cu atât era mai probabil să nu mai joace (Petry et al., 2006). O parte din lucru înseamnă să prinzi propozițiile care alimentează pofta, de felul „acum îmi intră”, despre care am scris în distorsiunile cognitive din jocurile de noroc.

Uneori pofta vine împreună cu o disperare care nu mai are legătură doar cu jocul: datorii, rușine, senzația că nu mai există ieșire. Dacă serile tale arată așa, citește articolul despre gândurile de sinucidere la cei care joacă. Și nu rămâne singur cu ele. A vorbi cu un specialist poate ușura mult o greutate pe care o cari de prea mult timp.

Ce poate face ea când îl vede prins de poftă

Dacă ești soția, mama sau sora lui, probabil recunoști seara de la început: neliniștea, telefonul întors cu fața în jos, discuția care alunecă spre bani. Ce poți face în acel moment?

Cea mai bine studiată abordare pentru familii se numește CRAFT, adică antrenamentul familiei prin întărirea comportamentelor dorite. O recenzie sistematică a patru studii clinice, la adicțiile de substanțe, a arătat că aproximativ două treimi dintre cei care refuzau tratamentul au ajuns să-l înceapă după ce familia a urmat câteva ședințe CRAFT, de obicei patru până la șase (Roozen et al., 2010). Au ajuns la tratament de trei ori mai mulți decât în cazul abordării tradiționale de grup cu care a fost comparat.

La jocurile de noroc, datele sunt mai modeste și merită spuse cinstit. Într-un studiu cu 186 de apropiați ai unor jucători, majoritatea femei și peste jumătate soții, un ghid de lucru inspirat din CRAFT a dus la mai puține zile de joc la jucători decât un simplu pachet de informații, deși numărul celor care au intrat în tratament a rămas același (Hodgins et al., 2007). Un alt studiu clinic, cu 100 de apropiați, a găsit efecte mici și nesigure asupra jocului, dar o relație de cuplu mai bună (Magnusson et al., 2019). Ea nu poate opri valul în locul lui. Poate schimba însă clima în care el îl traversează.

În practică, CRAFT pornește de la o idee simplă: comportamentul care aduce ceva bun tinde să revină. Dacă el îți spune „mi-e poftă să joc”, acesta e un moment bun, chiar dacă te sperie. Un om care își mărturisește pofta n-a jucat încă. Dacă răspunzi cu acuzații, data viitoare o va ascunde. Dacă răspunzi cu „mulțumesc că mi-ai spus, ce te-ar ajuta acum?”, îi dai un motiv să mai vină la tine.

Sprijinul fără control înseamnă și să nu-i verifici telefonul în fiecare seară, să nu-l interoghezi și să nu devii paznicul lui. Înseamnă să fii prezentă în serile grele: o plimbare de zece minute, o cină împreună, o discuție despre altceva decât bani. Ce cuvinte să eviți am scris în articolul despre adevărul spus fără violență.

Limitele rămân limite. Poți refuza să-i dai bani, poți refuza să-i acoperi datoriile și poți spune clar ce nu mai accepți, cu calm, nu în mijlocul crizei. Diferența dintre o limită care îl ajută și una care îl împinge mai departe e explicată în articolul despre ultimatum. Cel mai bine funcționează limita spusă dinainte, într-o zi liniștită, nu strigată în seara în care pofta e la vârf.

Întrebări frecvente despre pofta de joc

Cât durează pofta de joc?

Nu există o durată fixă, confirmată de studii, care să fie valabilă pentru toți jucătorii. Cercetările despre surfarea poftei arată însă că poți învăța să nu-i dai curs chiar și atunci când e puternică. Valul nu trebuie să dispară ca să treci de el.

Dacă am poftă de joc, înseamnă că o să recad?

Nu neapărat. Pofta crește riscul de reluare a jocului, așa cum au arătat studiile de urmărire, dar riscul nu e totuna cu recăderea. Felul în care răspunzi în acele minute contează mult.

Ce ajută repede când vine pofta de joc?

Observarea senzațiilor din corp, fără luptă și fără ascultare, are sprijin în cercetări, deși studiile pe jucători sunt încă puține. O sarcină vizuală scurtă poate slăbi imaginile care hrănesc dorința, iar o seară plănuită dinainte, cu oameni în jur și fără bani la îndemână, îți scade expunerea.

Cum îl poate ajuta familia când are poftă de joc?

Îl poate ajuta primind cu calm momentul în care el spune că îi e greu, în loc să-l pedepsească pentru asta. Programele pentru familii bazate pe CRAFT pun accent pe întărirea comportamentelor bune, pe comunicarea fără atac și pe limite spuse clar, nu pe supraveghere.

Care e seara din săptămână în care pofta te prinde cel mai des și ce ai putea pune în locul ei de data viitoare?

Dacă ești alături de cineva care se luptă cu jocul și vrei să știi ce să spui și ce să faci în serile grele, programul pentru familiile jucătorilor te ajută să începi.

Bibliografie

1. Bowen, S., & Marlatt, A. (2009). Surfing the urge: Brief mindfulness-based intervention for college student smokers. Psychology of Addictive Behaviors, 23(4), 666–671. https://doi.org/10.1037/a0017127
2. Bowen, S., Witkiewitz, K., Clifasefi, S. L., Grow, J., Chawla, N., Hsu, S. H., Carroll, H. A., Harrop, E., Collins, S. E., Lustyk, M. K., & Larimer, M. E. (2014). Relative efficacy of mindfulness-based relapse prevention, standard relapse prevention, and treatment as usual for substance use disorders: A randomized clinical trial. JAMA Psychiatry, 71(5), 547–556. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2013.4546
3. Hodgins, D. C., & el-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72(1), 72–80. https://doi.org/10.1037/0022-006X.72.1.72
4. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
5. Magnusson, K., Nilsson, A., Andersson, G., Hellner, C., & Carlbring, P. (2019). Internet-delivered cognitive-behavioral therapy for significant others of treatment-refusing problem gamblers: A randomized wait-list controlled trial. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 87(9), 802–814. https://doi.org/10.1037/ccp0000425
6. Mallorquí-Bagué, N., Mestre-Bach, G., & Testa, G. (2023). Craving in gambling disorder: A systematic review. Journal of Behavioral Addictions, 12(1), 53–79. https://doi.org/10.1556/2006.2022.00080
7. May, J., Kavanagh, D. J., & Andrade, J. (2015). The Elaborated Intrusion Theory of desire: A 10-year retrospective and implications for addiction treatments. Addictive Behaviors, 44, 29–34. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.09.016
8. Maynard, B. R., Wilson, A. N., Labuzienski, E., & Whiting, S. W. (2018). Mindfulness-based approaches in the treatment of disordered gambling: A systematic review and meta-analysis. Research on Social Work Practice, 28(3), 348–362. https://doi.org/10.1177/1049731515606977
9. Petry, N. M., Ammerman, Y., Bohl, J., Doersch, A., Gay, H., Kadden, R., Molina, C., & Steinberg, K. (2006). Cognitive-behavioral therapy for pathological gamblers. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 74(3), 555–567. https://doi.org/10.1037/0022-006X.74.3.555
10. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
11. Skorka-Brown, J., Andrade, J., Whalley, B., & May, J. (2015). Playing Tetris decreases drug and other cravings in real world settings. Addictive Behaviors, 51, 165–170. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2015.07.020
12. Smith, D. P., Battersby, M. W., Pols, R. G., Harvey, P. W., Oakes, J. E., & Baigent, M. F. (2015). Predictors of relapse in problem gambling: A prospective cohort study. Journal of Gambling Studies, 31(1), 299–313. https://doi.org/10.1007/s10899-013-9408-3
13. Starcke, K., Antons, S., Trotzke, P., & Brand, M. (2018). Cue-reactivity in behavioral addictions: A meta-analysis and methodological considerations. Journal of Behavioral Addictions, 7(2), 227–238. https://doi.org/10.1556/2006.7.2018.39
14. Tavares, H., Zilberman, M. L., Hodgins, D. C., & el-Guebaly, N. (2005). Comparison of craving between pathological gamblers and alcoholics. Alcoholism: Clinical and Experimental Research, 29(8), 1427–1431. https://doi.org/10.1097/01.alc.0000175071.22872.98
15. Young, M. M., & Wohl, M. J. A. (2009). The Gambling Craving Scale: Psychometric validation and behavioral outcomes. Psychology of Addictive Behaviors, 23(3), 512–522. https://doi.org/10.1037/a0015043