Mașina lui e parcată în fața blocului de aproape o oră. Motorul e oprit, farurile stinse, doar ecranul telefonului îi luminează fața. Tu îl vezi de la geam și știi deja ce face acolo. Săptămâna trecută ți-a promis, cu ochii în lacrimi, că s-a terminat. Acum te întrebi dacă te-a mințit privindu-te în ochi sau dacă, pur și simplu, nu-i mai pasă de voi.

Poate că nu e nici una, nici alta. Dependența de jocuri de noroc nu e o lipsă de caracter și nici o dovadă că nu te iubește. E, în bună parte, o poveste despre învățare: un creier antrenat, pariu după pariu, să aștepte ceva ce vine rar și pe neprevăzute. Ca să-l poți sprijini, îți folosește să știi ce s-a petrecut acolo, înăuntru. Nu îi găsești astfel scuze. Doar încetezi să te lupți cu umbre.

Voi încerca să explic totul simplu, fără termeni inutili. Câteva nume de zone ale creierului vor apărea totuși, pentru că le vei întâlni și în alte articole și e bine să știi ce înseamnă.

Dopamina nu e plăcere, e așteptare

Aproape toți am auzit că dopamina ar fi „hormonul fericirii”. Nu e chiar așa. Wolfram Schultz și colegii lui au înregistrat activitatea neuronilor care produc dopamină la maimuțe și au găsit ceva neașteptat. La început, neuronii se activau când venea răsplata, o picătură de suc. După ce animalul învăța că un anumit semnal anunță sucul, dopamina nu mai creștea la suc, ci la semnal. Iar dacă sucul promis nu mai venea, activitatea lor scădea sub nivelul obișnuit, ca o dezamăgire scrisă în chimia creierului (Schultz et al., 1997).

Dopamina e, așadar, mai degrabă vocea care spune „urmează ceva bun, fii atent” decât bucuria însăși. Ne ajută să învățăm ce merită urmărit: unde găsim mâncare, cine ne face bine, pe ce drum ajungem acasă.

Acum gândește-te la un aparat de joc sau la un pariu pe un meci care se joacă chiar atunci. Ce nu știi niciodată? Dacă vine sau nu câștigul. Același laborator a arătat mai târziu că neuronii dopaminergici au și un al doilea fel de activitate. Ea crește treptat în timpul așteptării și e cea mai puternică atunci când șansele sunt cam jumătate-jumătate, adică exact atunci când nu poți ghici (Fiorillo et al., 2003). Nesiguranța, care pe cei mai mulți dintre noi ne obosește, e pentru sistemul de recompensă un fel de combustibil.

De aici vine o parte din puterea jocurilor de noroc. Nu câștigul în sine îl ține pe loc, ci clipa de dinainte: rolele care se învârt, meciul care mai are cinci minute, cartea care încă nu s-a întors. Câștigurile vin din când în când, fără nicio regulă, și tocmai asta face învățarea atât de greu de șters. Dacă ar pierde mereu, s-ar opri. Dacă ar câștiga mereu, s-ar plictisi. Câștigul rar și imprevizibil îl face să mai încerce „încă o dată”.

Poate ai observat că, după o seară în care a câștigat, nu se oprește mulțumit. Continuă. Iar după o seară în care a pierdut tot, nu renunță, ci caută bani ca să se refacă. Din afară pare lipsit de orice logică. Pentru creierul lui, e aceeași lecție repetată de sute de ori: următoarea mână poate fi cea bună.

Mai e un lucru care surprinde multe familii. Un grup de cercetători din Hamburg a scanat creierul unor oameni cu dependență de jocuri de noroc în timp ce jucau un joc simplu de ghicit, cu bani. Când câștigau, striatul ventral (o structură din adâncul creierului, legată de recompensă) și o parte a cortexului prefrontal se activau mai slab decât la ceilalți participanți. Și cu cât problema cu jocul era mai gravă, cu atât activarea era mai slabă (Reuter et al., 2005). Cu alte cuvinte, la ei câștigul pare să „miște” mai puțin sistemul recompensei. Poate că asta explică, măcar în parte, de ce o sumă câștigată nu-i ajunge niciodată și de ce mizele cresc.

Aproape-câștigul și iluziile care îl țin la masă

Pe ecran se opresc două simboluri la fel, iar al treilea trece la un milimetru. Echipa pe care a pariat pierde în ultimul minut. Biletul cade la un singur meci din zece. Pentru tine, e o pierdere și atât. Pentru el, e un „aproape”, iar „aproape” sună a promisiune.

Luke Clark și colegii lui de la Cambridge au pus voluntari să joace la un aparat simplificat, în timp ce le urmăreau creierul prin rezonanță magnetică. Oamenii au spus că aproape-câștigurile le-au fost mai neplăcute decât pierderile clare. Și totuși, după ele voiau să joace mai mult. În creier, un aproape-câștig activa o parte din circuitele care răspund la un câștig adevărat, striatul și insula, deși nu adusese niciun leu. Un amănunt spune mult: dorința de a juca mai departe apărea doar atunci când participanții alegeau ei înșiși simbolul pe care mizau, adică atunci când aveau senzația că țin situația în mână (Clark et al., 2009).

Studiul următor s-a făcut cu oameni care jucau în mod regulat, de la cei care jucau doar din plăcere până la cei cu probleme serioase. Cu cât jocul era mai scăpat de sub control, cu atât zona din mijlocul creierului unde se află neuronii care produc dopamină răspundea mai puternic la aproape-câștiguri. La câștigurile reale, diferența aceasta nu a apărut (Chase & Clark, 2010). Pe măsură ce jocul pune stăpânire pe om, pierderile „la mustață” încep să cântărească tot mai mult.

Aici e bine să despărțim două lucruri care se amestecă des. Unul e senzația că poți influența întâmplarea: dacă apeși butonul într-un anumit fel, dacă alegi tu numerele, dacă ai studiat echipele, șansele se schimbă. Aceasta se numește iluzia controlului. Celălalt e credința că, după o serie de pierderi, un câștig „trebuie” să vină, ca și cum aparatul ar ține socoteala. Cercetătorii o numesc eroarea jucătorului. Sunt două capcane diferite, dar la același om lucrează adesea împreună. Despre ele am scris pe larg în articolul despre gândirea magică și iluzia „aproape că am câștigat”.

Când îl auzi spunând „a fost la un pas, data viitoare iese”, nu te certa cu el pe matematică. Nu e o discuție despre logică. Creierul lui chiar a trăit pierderea aceea ca pe o jumătate de victorie.

De ce „știe” și totuși nu se poate opri

Asta e întrebarea care doare cel mai tare. E un om deștept. Îți vede lacrimile. Știe că datoriile cresc. Atunci de ce?

Gândește-te la creier ca la o mașină cu accelerație și frână. Accelerația e sistemul de recompensă, cel care spune „vreau, acum”. Frâna stă în partea din față a creierului, în cortexul prefrontal, acolo unde cântărim urmările, amânăm o dorință și ne amintim de promisiunile făcute. La un om prins de jocurile de noroc, accelerația devine tot mai sensibilă la tot ce ține de joc, iar frâna nu mai prinde la fel de bine. O trecere în revistă a studiilor cognitive și imagistice arată că dependența de jocuri se potrivește bine cu modelele actuale ale dependenței, în care tocmai legătura dintre sistemul de recompensă și partea din față a creierului joacă un rol central (van Holst et al., 2010). Aceeași lucrare observă că oamenii prinși de aparate și cei prinși de jocurile de cazino nu arată la fel în studii. Nu există, deci, un singur tipar valabil pentru toți.

Aici intervine o idee importantă, formulată de doi cercetători americani, Terry Robinson și Kent Berridge. Ei au despărțit „a-ți plăcea” de „a vrea”. Plăcerea ține de alte circuite. Dorința, adică forța care te trage spre ceva, e legată de dopamină. În dependență, sistemul dorinței se poate sensibiliza: devine tot mai reactiv la tot ce amintește de obiectul dorinței, chiar dacă plăcerea propriu-zisă scade. Așa se explică de ce un om poate căuta cu disperare ceva ce nici nu-i mai face bine, în ciuda pierderilor foarte mari, de la slujbă până la familie (Robinson & Berridge, 1993). Teoria a fost formulată pentru droguri, dar studiul de mai jos arată că se potrivește și jocurilor de noroc.

Un exemplu clar vine dintr-un studiu făcut la Londra. Unor oameni aflați în tratament pentru jocuri de noroc li s-au arătat imagini alese special pentru fiecare: aparatul la care jucau, agenția de pariuri din colț, aplicația lor. Pofta de joc le-a crescut pe loc, iar insula și cortexul cingulat anterior, zone legate de dorință și de atenția la ce contează pentru noi, au reacționat mai puternic decât la oamenii fără această problemă. La imaginile cu mâncare apetisantă, cele două grupuri au reacționat la fel. Nu era vorba, deci, de oameni mai pofticioși în general, ci de un creier devenit foarte sensibil la un singur lucru. Și încă ceva: cu cât pofta era mai mare, cu atât legătura dintre striatul ventral și cortexul prefrontal, cel care ar trebui să frâneze, era mai slabă (Limbrick-Oldfield et al., 2017).

Asta este sensibilizarea la indicii, adică la semnalele care anunță jocul. Ea explică de ce o notificare pe telefon, un meci la televizor sau drumul pe lângă o sală de jocuri pot trezi dorința chiar după săptămâni în care n-a jucat. Nu e un semn că „nu vrea să se schimbe”. E un creier care a învățat să reacționeze repede, înainte ca gândul să apuce să intervină.

Există și o poveste din medicină care arată, aproape ca într-un experiment, cât de legată e dorința de joc de dopamină. Unele persoane cu boala Parkinson primesc medicamente care imită acțiunea dopaminei în creier. Într-un studiu pe peste 3.000 de pacienți din Statele Unite și Canada, problemele de control al impulsurilor, printre care și jocul scăpat de sub control, au apărut mult mai des la cei care luau astfel de medicamente: la 17 din 100, față de 7 din 100 la ceilalți (Weintraub et al., 2010). Nu înseamnă că fiul sau soțul tău are o boală a dopaminei. Înseamnă doar că pofta de a juca nu ține numai de caracter, ci și de felul în care lucrează creierul.

E bine totuși să nu mergem prea departe cu comparațiile. Se spune uneori că jocul de noroc e „exact ca drogurile”. Psihiatrul american Marc Potenza, analizând cercetările, arată că între dependența de jocuri și cea de substanțe există asemănări reale, mai mari decât între joc și tulburarea obsesiv-compulsivă (Potenza, 2008). O recenzie mai nouă adaugă nuanțe. Studiile pe imagini ale creierului găsesc aproape mereu o dereglare în circuitul recompensei, mai ales în striatul ventral și în cortexul prefrontal medial, dar nu întotdeauna în aceeași direcție: uneori activarea e mai mare, alteori mai mică, în funcție de moment și de ce anume vede omul. Studiile care măsoară direct dopamina arată că, la persoanele cu această dependență, eliberarea ei e amplificată. În schimb, modificările de structură a creierului sunt modeste, departe de deteriorarea vizibilă în dependența de substanțe. Autorii cred că e vorba de o combinație între o vulnerabilitate care exista dinainte și adaptări ale creierului produse chiar de joc (Clark et al., 2019).

Pentru tine, vestea aceasta are o parte bună. Creierul lui nu e „stricat”. E un creier care s-a adaptat la joc și care, cu timp și cu sprijin, se poate adapta și altfel. Iar „nu se poate opri” nu înseamnă că nu mai are nicio putere asupra lui. Înseamnă că, singur și în aceleași condiții, puterea lui e prea mică față de ce are de înfruntat.

Mai e ceva ce văd, cu durere, cei de acasă: după o vreme, jocul nu-i mai aduce bucurie. Nu mai zâmbește când câștigă. Joacă încordat, grăbit, ca și cum ar îndeplini o corvoadă. Ajunge să fie mai degrabă o scăpare de neliniște, de rușine, de gândul la datorii, decât o căutare a plăcerii. Cu cât acasă e mai multă tensiune, cu atât scăparea aceasta pare mai necesară. Un cerc care se tot strânge.

Ce poți face tu, cu toate astea

Mai întâi, poți schimba întrebarea. În loc de „de ce îmi face asta?”, încearcă „ce anume îl împinge înapoi, de fiecare dată?”. Nu îl scoți din răspundere așa, dar îți faci o hartă. Zilele de după salariu, serile cu meci, orele de după o ceartă, momentele de plictiseală sunt, pentru creierul lui, semnale. Dacă le cunoști, puteți vorbi despre ele.

Apoi, poți micșora numărul de semnale din jurul lui, fără să devii polițist. Banii ținuți la vedere, cardul la îndemână, aplicațiile rămase pe telefon sunt pentru el ce e o tavă cu prăjituri pentru cineva care ține post. Unele lucruri le puteți hotărî împreună, cu calm, într-o zi liniștită, nu în mijlocul unei crize. Poate fi vorba de un card cu limită, de ștergerea aplicațiilor sau de autoexcluderea la ONJN. Dacă e vorba de băiatul tău, găsești idei concrete în articolul Când fiul tău joacă.

Și, poate cel mai greu, poți renunța la ideea că voința lui va fi de ajuns dacă îl cerți destul de tare. Rușinea frânează rar. Mai des îl împinge spre ascundere și spre încă o rundă. Ce ajută cu adevărat e sprijinul din afară: un psiholog care lucrează cu dependențe, un grup de sprijin, un program de tratament. Despre ce presupune tratamentul, pas cu pas, am scris în articolul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc. În România există și variante gratuite, pe care le-am adunat în articolul despre unde se tratează gratuit dependența de jocuri de noroc.

Uneori, primul pas nici nu e al lui, ci al tău. Poți merge tu mai întâi la un specialist, ca să înveți cum să vorbești cu el fără să-l împingi și mai departe. Poate că, într-o seară, vei reuși să-i spui ce vezi, fără acuzații și fără ultimatum. Câteva cuvinte simple, care nu arată cu degetul și nu dau verdicte, dar lasă o ușă deschisă.

Un creier care a învățat să joace poate învăța, cu timp și cu sprijin, și alte obiceiuri. Nu peste noapte și rareori în linie dreaptă. Recăderile apar des pe drum și nu șterg ce s-a construit până atunci. Dar dacă înțelegi că în spatele promisiunilor călcate stă și un mecanism, nu doar o alegere rece, s-ar putea să-i vorbești altfel data viitoare când îl vezi coborând din mașină.

Bibliografie

1. Chase, H. W., & Clark, L. (2010). Gambling severity predicts midbrain response to near-miss outcomes. The Journal of Neuroscience, 30(18), 6180–6187. https://doi.org/10.1523/JNEUROSCI.5758-09.2010
2. Clark, L., Boileau, I., & Zack, M. (2019). Neuroimaging of reward mechanisms in gambling disorder: An integrative review. Molecular Psychiatry, 24(5), 674–693. https://doi.org/10.1038/s41380-018-0230-2
3. Clark, L., Lawrence, A. J., Astley-Jones, F., & Gray, N. (2009). Gambling near-misses enhance motivation to gamble and recruit win-related brain circuitry. Neuron, 61(3), 481–490. https://doi.org/10.1016/j.neuron.2008.12.031
4. Fiorillo, C. D., Tobler, P. N., & Schultz, W. (2003). Discrete coding of reward probability and uncertainty by dopamine neurons. Science, 299(5614), 1898–1902. https://doi.org/10.1126/science.1077349
5. Limbrick-Oldfield, E. H., Mick, I., Cocks, R. E., McGonigle, J., Sharman, S. P., Goldstone, A. P., Stokes, P. R. A., Waldman, A., Erritzoe, D., Bowden-Jones, H., Nutt, D., Lingford-Hughes, A., & Clark, L. (2017). Neural substrates of cue reactivity and craving in gambling disorder. Translational Psychiatry, 7(1), e992. https://doi.org/10.1038/tp.2016.256
6. Potenza, M. N. (2008). The neurobiology of pathological gambling and drug addiction: An overview and new findings. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 363(1507), 3181–3189. https://doi.org/10.1098/rstb.2008.0100
7. Reuter, J., Raedler, T., Rose, M., Hand, I., Gläscher, J., & Büchel, C. (2005). Pathological gambling is linked to reduced activation of the mesolimbic reward system. Nature Neuroscience, 8(2), 147–148. https://doi.org/10.1038/nn1378
8. Robinson, T. E., & Berridge, K. C. (1993). The neural basis of drug craving: An incentive-sensitization theory of addiction. Brain Research Reviews, 18(3), 247–291. https://doi.org/10.1016/0165-0173%2893%2990013-P
9. Schultz, W., Dayan, P., & Montague, P. R. (1997). A neural substrate of prediction and reward. Science, 275(5306), 1593–1599. https://doi.org/10.1126/science.275.5306.1593
10. van Holst, R. J., van den Brink, W., Veltman, D. J., & Goudriaan, A. E. (2010). Why gamblers fail to win: A review of cognitive and neuroimaging findings in pathological gambling. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 34(1), 87–107. https://doi.org/10.1016/j.neubiorev.2009.07.007
11. Weintraub, D., Koester, J., Potenza, M. N., Siderowf, A. D., Stacy, M., Voon, V., Whetteckey, J., Wunderlich, G. R., & Lang, A. E. (2010). Impulse control disorders in Parkinson disease: A cross-sectional study of 3090 patients. Archives of Neurology, 67(5), 589–595. https://doi.org/10.1001/archneurol.2010.65

Când te gândești acum la ultima lui promisiune călcată, o mai vezi la fel ca ieri?