Cine a încercat să se lase de jocurile de noroc știe că hotărârea nu e partea grea. Hotărârea o iei de zeci de ori. O iei dimineața, după o noapte pierdută, cu extrasul de cont deschis pe telefon. O iei în fața soției, a mamei, a copilului care a întrebat de ce nu mai mergeți în vacanță. Partea grea vine peste trei zile, într-o după-amiază oarecare, când nu s-a întâmplat nimic special și totuși ceva din tine a pornit deja spre joc.

Omul care vrea să se oprească primește de obicei două feluri de ajutor. I se spune să-și blocheze accesul la bani și la site-uri și i se explică de ce, pe termen lung, nu are cum să câștige. Amândouă sunt utile și necesare. Numai că niciunul nu-l ajută în clipa în care pofta urcă în el ca un val și telefonul e în buzunar.

Antrenamentul atenției, cunoscut mai ales sub numele englezesc de mindfulness, lucrează tocmai cu clipa aceea. Cercetătorii îl studiază de mai bine de zece ani la oamenii care joacă, iar rezultatele sunt încurajatoare, deși nu atât de spectaculoase pe cât le prezintă uneori internetul. La noi se vorbește puțin despre el în legătură cu jocurile de noroc. Ironia e că unul dintre studiile citate mai jos a apărut într-o revistă de psihoterapie editată la Cluj.

Cum arată, de fapt, momentul dinaintea recăderii

Cine n-a trecut prin asta își închipuie o luptă. Un om care se ține cu mâinile de masă, transpirat, și rezistă până îi trece. În realitate, arată cu totul altfel, și de aceea e atât de greu de oprit.

Pofta nu vine ca o dorință. Vine ca un gând care pare rezonabil. „Am avut o zi grea.” „Doar cincizeci de lei, cât să mă deconectez.” „Oricum nu pot să dorm.” Mintea nu spune niciodată „vreau să pierd bani”. Spune ceva ce sună a bun-simț, iar omul se trezește cu aplicația deschisă înainte să apuce să se întrebe dacă asta voia.

La cineva care joacă de mulți ani, între impuls și faptă nu mai rămâne aproape nimic. Nu e o decizie proastă, luată în cunoștință de cauză. E o secvență care se derulează singură: mâna ajunge la telefon înainte ca gândul să se fi format până la capăt. Dacă l-ai întrebat vreodată pe omul tău „dar de ce nu te-ai oprit?”, ai primit probabil un răspuns sincer și nefolositor: „nu știu”.

Mai e un lucru care se vede rar din afară. Corpul reacționează înaintea minții. Un sunet anume, lumina unui ecran, drumul cu autobuzul pe lângă sala de joc, seara de vineri, o ceartă acasă pot porni o agitație pe care omul o simte în piept sau în stomac. Gândurile care o justifică vin abia după aceea. Ordinea contează, pentru că explică de ce argumentele nu ajung: până să apară argumentul, procesul a început deja. Cercetătorii au măsurat asta în laborator. Când oamenii care joacă la aparate sunt puși în fața unui semnal legat de joc, pofta lor crește clar față de momentul în care primesc un semnal neutru. Cei care au, în mod firesc, o atenție mai trează la ce se petrece în ei reacționează însă mai puțin (McKeith et al., 2017). Am scris mai pe larg despre mecanismul acesta în articolul despre ce se întâmplă de fapt în mintea omului care nu se poate opri.

Mulți nu joacă nici pentru bani, nici ca să se distreze. Joacă ca să nu mai simtă. Un studiu făcut pe 103 oameni care ceruseră ajutor pentru jocurile de noroc a arătat că problema era cu atât mai gravă cu cât omul încerca mai mult să fugă de gândurile și de stările neplăcute, să nu le simtă și să le împingă deoparte. Cei care își puteau privi mai liniștit gândurile aveau, în schimb, probleme mai mici (Riley, 2014). Alți cercetători au pus 129 de oameni să joace pe un simulator de aparat. Cei care, în viața de zi cu zi, își pierdeau ușor atenția se cufundau mai adânc în joc, până uitau de tot restul, iar starea aceasta era trăită ca plăcută. Autorii cred că, pentru cei cu simptome de depresie, jocul devine o scăpare (Dixon et al., 2019). Pentru un om trist, aparatul ajunge un loc în care, pentru o oră, nu mai e trist.

Aici se vede de ce simpla interdicție nu ajunge. Dacă îi iei omului jocul, dar nu-l înveți ce să facă cu tristețea, cu neliniștea sau cu golul pe care jocul le acoperea, rămâne cu durerea și fără calmant. Recăderea devine o chestiune de timp.

Ce este antrenamentul atenției și ce au arătat studiile

Antrenamentul atenției nu înseamnă să stai ore în șir cu ochii închiși și să nu te gândești la nimic. Înseamnă să înveți să observi, fără să judeci, ce se întâmplă în tine în clipa de față: respirația, senzațiile din corp, gândurile care vin și pleacă. Și, mai ales, pofta. Omul nu se mai ceartă cu ea și nici nu o ascultă pe loc. O vede cum vine, cum crește și cum, după o vreme, scade. Între pofta văzută și mâna care ia telefonul apare o pauză, scurtă, dar reală. În pauza aceea, omul redevine cel care hotărăște.

Programele folosite în tratamentul dependențelor nu sunt meditație de relaxare. Sunt protocoale cu un număr fix de ședințe, de obicei opt, cu exerciții pentru acasă, conduse de terapeuți pregătiți pentru asta. Cele mai cunoscute sunt terapia cognitivă bazată pe mindfulness și prevenirea recăderii bazată pe mindfulness. Cea de-a doua a fost testată pe 286 de oameni care încheiaseră un tratament pentru dependența de alcool sau de droguri. După un an, cei care făcuseră programul cu exerciții de atenție consumau droguri în mai puține zile și beau mai rar în exces decât cei care urmaseră programul clasic de prevenire a recăderii sau tratamentul obișnuit (Bowen et al., 2014). În programul acesta se folosește și o tehnică de care vei auzi des, numită în engleză „urge surfing”: omul învață să „surfeze” pe valul poftei în loc să se lupte cu el.

Pentru jocurile de noroc, dovezile sunt mai puține, dar merg în aceeași direcție. O meta-analiză a adunat studiile făcute până atunci și a găsit 13 care îndeplineau criteriile, dintre care șapte au putut fi puse laolaltă în calcul. Efectele antrenamentului atenției au fost de la moderate la mari pe trei direcții: comportamentul de joc, pofta de a juca și situația financiară. Autorii au avertizat însă că rezultatele trebuie privite cu prudență, pentru că studiile erau puține și nu toate de bună calitate (Maynard et al., 2018).

Cea mai nouă recenzie sistematică vine de la o echipă de la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, din care face parte și Mark Griffiths, cercetător britanic cunoscut pentru studiile despre dependențele comportamentale. Au analizat 12 studii apărute în ultimii ani. În toate cele care au măsurat cât de des joacă oamenii, frecvența jocului a scăzut. Șase dintre cele zece studii analizate în detaliu au arătat și o poftă mai mică, iar starea psihică generală s-a îmbunătățit (Tannous et al., 2026). Autorii spun deschis și ce nu se știe: loturile au fost mici, metodele au diferit mult de la un studiu la altul și nu e limpede cât din efect se datorează exercițiilor de atenție și cât relației cu terapeutul sau speranței omului că îl va ajuta ceva.

Merită să te uiți la câteva dintre aceste studii mai de aproape.

Într-un studiu australian, 77 de oameni cu probleme de joc au fost împărțiți la întâmplare în trei grupuri, cu ședințe individuale, o dată pe săptămână. Două grupuri au făcut, pe rând, terapie cognitiv-comportamentală după un manual și antrenament al atenției, dar în ordine diferită. Al treilea a primit terapie cognitiv-comportamentală adaptată fiecărui om. Toate trei au funcționat bine, cu îmbunătățiri mari, care s-au păstrat și după trei, și după șase luni. Diferența a apărut în altă parte. La cei care începuseră cu terapia după manual, calitatea vieții pe partea psihică s-a îmbunătățit abia după ce au ajuns la exercițiile de atenție. Tot atunci s-a mai domolit și obiceiul de a întoarce gândurile pe toate fețele (McIntosh et al., 2016). Nu mai conta doar dacă omul mai joacă, ci și cât de bine trăiește după ce s-a oprit.

În Canada, un studiu-pilot cu 18 oameni a adăugat exerciții de atenție la cinci ședințe de terapie cognitiv-comportamentală în grup. Cei care au urmat programul au avut mai puține simptome ale dependenței decât cei care încă își așteptau rândul la tratament, iar câștigul s-a păstrat după trei luni. Cei care au continuat să facă exercițiile acasă și după terminarea programului au avut pofte mai mici și mai puține simptome psihice decât cei care au renunțat (Toneatto et al., 2014). Asta sugerează că exercițiul, ca orice antrenament, ține doar cât îl faci.

Un alt studiu arată cât de puțin poate fi de ajuns ca să apară o primă schimbare. În el, 59 de tineri care jucau au ascultat, timp de o săptămână, câte o înregistrare de zece minute pe zi. Unii au primit exerciții de atenție, ceilalți fragmente dintr-o carte audio. Pofta de joc a scăzut doar în primul grup. Impulsivitatea însă nu s-a schimbat, și nici graba de a alege câștigul imediat în locul unuia mai mare, dar mai îndepărtat (Shead et al., 2020). E un rezultat modest și cinstit: zece minute pe zi pot îmblânzi pofta, dar nu schimbă de la sine felul în care omul ia hotărâri.

Și acum un studiu citat des, care se rezumă ușor mai generos decât ar trebui. O echipă de cercetători a lucrat cu 33 de bărbați diagnosticați cu dependență de jocuri de noroc. Aceiași oameni au trecut mai întâi prin opt săptămâni de grup de sprijin reciproc, apoi prin opt săptămâni de terapie cognitivă bazată pe mindfulness, câte două ore pe săptămână. După grupul de sprijin, pofta a scăzut moderat. După programul cu exerciții de atenție, în care oamenii au învățat și „surfatul” pe valul poftei, pofta a scăzut mult mai clar. A devenit mai slabă, mai rară, iar impulsul de a juca, mai ușor de stăpânit. Rezultatele se vedeau și după trei, și după șase luni (Melero Ventola et al., 2020). Efectul e real. Totuși, nu se poate spune că programul a redus pofta „de câteva ori mai mult”, cum se citește uneori. Cifrele din studiu măsoară cât de mare a fost schimbarea, nu de câte ori s-a micșorat pofta. Iar pentru că aceiași oameni au făcut întâi un program și apoi celălalt, fără o împărțire la întâmplare, o parte din îmbunătățire poate veni pur și simplu din timp și din faptul că fuseseră deja în grup. Studiul e publicat în Journal of Evidence-Based Psychotherapies, o revistă editată de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Toate aceste cercetări spun același lucru important: antrenamentul atenției dă cele mai bune rezultate când se adaugă tratamentului obișnuit, nu când îl înlocuiește. O recenzie a 54 de studii despre dependențe, atât de substanțe, cât și comportamentale, a ajuns exact la concluzia aceasta (Sancho et al., 2018). Pentru jocurile de noroc, terapia cognitiv-comportamentală rămâne tratamentul cu cele mai solide dovezi. O analiză care a strâns meta-analizele despre ea, cu peste cinci mii de participanți, a arătat că reduce clar gravitatea problemei și cât de des joacă omul (Pfund et al., 2023). Antrenamentul atenției nu concurează cu ea. Vine ca un strat în plus, acolo unde terapia clasică are un punct mai slab: pofta, emoțiile greu de dus și felul în care arată viața după ce jocul s-a oprit.

Și în afara jocurilor de noroc, metoda are dovezi serioase. O meta-analiză cu peste douăsprezece mii de participanți a găsit că programele bazate pe mindfulness au rezultate asemănătoare cu tratamentele recunoscute, iar dovezile cele mai consecvente au apărut la depresie, la durere, la fumat și la dependențe (Goldberg et al., 2018).

Obiecțiile care apar aproape mereu

Cine aude prima oară de metoda aceasta are, de regulă, câteva rezerve. Sunt rezerve rezonabile și merită luate pe rând.

„Asta e meditație, nu terapie.” Nu chiar. Programele folosite în dependențe au structură, durată și obiective clare și sunt conduse de terapeuți pregătiți. Faptul că includ exerciții de atenție nu le transformă în practică spirituală, la fel cum kinetoterapia nu devine sport doar pentru că include mișcare.

„N-am răbdare să stau nemișcat.” La început, cei mai mulți n-au. Nici nu e nevoie. Exercițiile durează adesea câteva minute, iar mintea care fuge nu e semn de eșec, ci chiar materialul de lucru. Omul care observă că i-a fugit mintea și o aduce înapoi tocmai a făcut exercițiul, chiar dacă are impresia că a ratat.

„Eu am nevoie de ceva serios.” Reacția e de înțeles. Cine a pierdut o mașină la ruletă simte că problema lui cere o soluție pe măsură. Dar ce e serios se judecă după rezultat, nu după cât de aspru sună. Autoexcluderea și blocarea conturilor sunt măsuri serioase și necesare. Singure însă nu țin, pentru că nu se ocupă de ce se petrece în om când vine pofta.

„Am încercat și n-a mers.” Se întâmplă, și de cele mai multe ori din același motiv: omul l-a încercat singur, dintr-o aplicație sau dintr-un clip, câteva zile, exact în perioada cea mai grea. Între un program terapeutic și câteva zile de exerciții pe telefon e aceeași diferență ca între lucrul cu un antrenor și un filmuleț de gimnastică văzut o dată.

„Nu vreau să vorbesc despre copilărie.” Nu e obligatoriu, cel puțin nu la început. Metoda lucrează cu prezentul, cu ce se întâmplă acum în corp și în minte. Pentru unii oameni, asta ajunge. Pentru alții, munca mai adâncă devine necesară mai târziu, dar în ritmul lor.

Un exercițiu pe care îl poți încerca și ce să ai în vedere

Nu poți face singur un program întreg, dar poți încerca primul pas. Exercițiul de mai jos seamănă cu „surfatul” pe val folosit în programele de prevenire a recăderii. Nu înlocuiește tratamentul. E un mod de a te prinde pe tine însuți în clipa dinaintea jocului.

1. Când simți pofta, oprește-te din ce faci și spune-ți în gând: „Acum vine pofta.” Doar atât, fără să te certi cu ea.
2. Caută-o în corp. Unde o simți? În piept, în stomac, în mâini? E caldă, strânsă, grăbită? Descrie-ți-o cât poți de precis.
3. Respiră mai încet decât de obicei și urmărește aerul cum intră și cum iese, timp de câteva minute.
4. Dă-i poftei o notă de la 1 la 10 și uită-te la ea din nou după câteva minute. De cele mai multe ori, valul crește, ajunge sus și apoi începe să coboare, chiar dacă nu faci nimic.
5. Abia după aceea hotărăște ce faci. Sună pe cineva, ieși din casă, schimbă camera.

Un avertisment cinstit. Pentru unii oameni, mai ales pentru cei care au trecut prin experiențe foarte grele, atenția îndreptată spre corp poate aduce la suprafață stări copleșitoare. Dacă ți se întâmplă, nu insista singur și vorbește cu un terapeut, care poate adapta exercițiile. Iar dacă ai gânduri că nu mai are rost să trăiești, cere imediat ajutor medical de urgență.

Dacă ești partenerul sau părintele omului care joacă, exercițiul acesta nu e ceva ce îi poți impune. Îi poți spune că există și că are dovezi în spate. Restul e decizia lui. Între timp, ai grijă și de tine. Am scris despre ce înseamnă să trăiești lângă un om care joacă în articolul pentru soțiile celor care joacă.

Pentru un plan complet, cu terapie, măsuri financiare și sprijin pentru familie, citește ghidul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc.

Terapia clasică e bună și rămâne tratamentul de bază. Antrenamentul atenției nu face minuni și nu merge la oricine. Dar acolo unde omul se împiedică cel mai des, în clipa în care pofta vine și argumentele tac, e unul dintre puținele instrumente care se ocupă chiar de ea.

Bibliografie

1. Bowen, S., Witkiewitz, K., Clifasefi, S. L., Grow, J., Chawla, N., Hsu, S. H., Carroll, H. A., Harrop, E., Collins, S. E., Lustyk, M. K., & Larimer, M. E. (2014). Relative efficacy of mindfulness-based relapse prevention, standard relapse prevention, and treatment as usual for substance use disorders: A randomized clinical trial. JAMA Psychiatry, 71(5), 547–556. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2013.4546
2. Dixon, M. J., Gutierrez, J., Stange, M., Larche, C. J., Graydon, C., Vintan, S., & Kruger, T. B. (2019). Mindfulness problems and depression symptoms in everyday life predict dark flow during slots play: Implications for gambling as a form of escape. Psychology of Addictive Behaviors, 33(1), 81–90. https://doi.org/10.1037/adb0000435
3. Goldberg, S. B., Tucker, R. P., Greene, P. A., Davidson, R. J., Wampold, B. E., Kearney, D. J., & Simpson, T. L. (2018). Mindfulness-based interventions for psychiatric disorders: A systematic review and meta-analysis. Clinical Psychology Review, 59, 52–60. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2017.10.011
4. Maynard, B. R., Wilson, A. N., Labuzienski, E., & Whiting, S. W. (2018). Mindfulness-based approaches in the treatment of disordered gambling. Research on Social Work Practice, 28(3), 348–362. https://doi.org/10.1177/1049731515606977
5. McIntosh, C. C., Crino, R. D., & O’Neill, K. (2016). Treating problem gambling samples with cognitive behavioural therapy and mindfulness-based interventions: A clinical trial. Journal of Gambling Studies, 32(4), 1305–1325. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9602-1
6. McKeith, C. F. A., Rock, A. J., & Clark, G. I. (2017). Trait mindfulness, problem-gambling severity, altered state of awareness and urge to gamble in poker-machine gamblers. Journal of Gambling Studies, 33(2), 617–632. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9635-5
7. Melero Ventola, A. R., Yela, J. R., Crego, A., & Cortés-Rodríguez, M. (2020). Effectiveness of a mindfulness-based cognitive therapy group intervention in reducing gambling-related craving. Journal of Evidence-Based Psychotherapies, 20(1), 107–134. https://doi.org/10.24193/jebp.2020.1.7
8. Pfund, R. A., Ginley, M. K., Kim, H. S., Boness, C. L., Horn, T. L., & Whelan, J. P. (2023). Cognitive-behavioral treatment for gambling harm: Umbrella review and meta-analysis. Clinical Psychology Review, 105, Article 102336. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2023.102336
9. Riley, B. (2014). Experiential avoidance mediates the association between thought suppression and mindfulness with problem gambling. Journal of Gambling Studies, 30(1), 163–171. https://doi.org/10.1007/s10899-012-9342-9
10. Sancho, M., De Gracia, M., Rodríguez, R. C., Mallorquí-Bagué, N., Sánchez-González, J., Trujols, J., Sánchez, I., Jiménez-Murcia, S., & Menchón, J. M. (2018). Mindfulness-based interventions for the treatment of substance and behavioral addictions: A systematic review. Frontiers in Psychiatry, 9, Article 95. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2018.00095
11. Shead, N. W., Champod, A. S., & MacDonald, A. (2020). Effect of a brief meditation intervention on gambling cravings and rates of delay discounting. International Journal of Mental Health and Addiction, 18(5), 1247–1263. https://doi.org/10.1007/s11469-019-00133-x
12. Tannous, A., Demetrovics, Z., Chhabra, B., Logemann, A., Czakó, A., Griffiths, M. D., & Szabo, A. (2026). Mindfulness-based interventions for gambling disorder: A systematic review. Journal of Behavioral Addictions, 15(1), 115–134. https://doi.org/10.1556/2006.2025.00100
13. Toneatto, T., Pillai, S., & Courtice, E. L. (2014). Mindfulness-enhanced cognitive behavior therapy for problem gambling: A controlled pilot study. International Journal of Mental Health and Addiction, 12(2), 197–205. https://doi.org/10.1007/s11469-014-9481-6

Când a venit ultima oară pofta de a juca, tu sau omul tău drag ați observat unde se simțea în corp și ce gând a venit imediat după ea?