E marți seara. Tu speli vasele, el stă pe canapea cu telefonul în mână și n-a scos o vorbă de o oră. Fetița de nouă ani trece prin sufragerie, se uită o secundă la fața lui și intră în camera ei fără să mai ceară ce voia să ceară. Nu i-a spus nimeni nimic. N-a fost nicio ceartă. Și totuși, ea a știut.

Așa arată, de cele mai multe ori, viața unui copil într-o casă în care tatăl joacă. Nu scandaluri în fiecare zi, nu farfurii sparte. Fețe citite din mers, promisiuni care nu se țin, bani care „s-au dus pe ceva” și o liniște ciudată la masă. Dacă te întrebi cât înțelege copilul tău din toate astea, răspunsul scurt e: mult mai mult decât ți-ar plăcea.

Despre cum se așază toate acestea în timp, până când copilul devine adult, am scris în articolul despre copilăria lângă un părinte dependent de jocuri de noroc. Aici mă opresc la ce se întâmplă acum, în casa voastră, și la ce poți face tu de mâine.

Ce vede copilul, chiar dacă nu spune nimic

Jocurile de noroc nu miros a alcool și nu lasă urme pe față. De aceea mulți părinți cred că cei mici „nu-și dau seama”. Copilul nu are nevoie să vadă aplicația de pariuri ca să simtă că ceva nu e în regulă. El citește atmosfera. Vede că tata e plin de viață într-o seară și mut în următoarea. Aude ușa de la baie încuiată, cu telefonul înăuntru. Observă că excursia de vară „se amână” a treia oară.

O echipă de cercetători din Australia, condusă de Philip Darbyshire, a stat de vorbă cu copii și adolescenți între 7 și 18 ani care trăiau cu un părinte dependent de jocuri. Cuvântul care s-a întors mereu în poveștile lor a fost pierderea. Nu doar a banilor, ci o pierdere care se întinde peste tot: pierderea părintelui, care e acasă, dar nu e de fapt acolo, a încrederii, a siguranței, a sentimentului că acasă e un loc pe care te poți bizui. Unii povesteau cum le dispăreau lucruri din cameră, vândute pe ascuns.

Asta poate trăi copilul tău chiar dacă are note bune și acasă nu se plânge. Câteva lucruri le vei recunoaște, probabil, fără să fi avut până acum un nume pentru ele.

Stă mereu cu ochii în patru. Învață să ghicească starea tatălui după cum trântește cheile pe masă, după tonul cu care spune „bună”. E ca un radar pornit zi și noapte. Ție îți poate părea maturitate. De fapt e oboseală.

Se face mic sau se face mare. Unii copii dispar: nu cer nimic, nu deranjează, nu aduc acasă probleme, ca să nu mai pună ei o greutate în plus. Alții iau pe umeri roluri de adult: au grijă de fratele mai mic, te consolează pe tine, îți spun „lasă, mami, nu-mi trebuie ghiozdan nou”. Cercetătorii de la Universitatea din Newcastle au adunat poveștile a peste 700 de copii și tineri crescuți cu un părinte dependent de alcool sau de droguri, iar mecanismul seamănă mult cu cel din jocuri. Au constatat exact asta: copiii încearcă să controleze ce nu se poate controla, să facă ei casa sigură, de obicei fără ca vreun adult să-i sprijine în asta.

Nu mai știe pe ce să se bazeze. Când aude „nu s-a întâmplat nimic” și vede că s-a întâmplat, copilul are de ales între ochii lui și vorbele adulților pe care îi iubește. De obicei îi alege pe adulți și începe să nu-și mai creadă ochilor. Minciunile tatălui, despre care am scris în articolul despre psihologia minciunii la jucătorii compulsivi, ajung așa și la el, nu doar la tine.

Se simte vinovat, apoi îi e rușine. Copiii mici pun totul pe seama lor: „Tata e supărat pentru că am luat 6.” Mai târziu vine rușinea. Nu-și mai cheamă colegii acasă și inventează explicații pentru mașina care a dispărut din parcare.

Aino Suomi și colegii ei au trecut prin toate studiile pe care le-au găsit despre copiii părinților cu probleme de joc. Urmările apăreau peste tot: în sufletul copilului, în relațiile din familie, în bani, în purtare. Cel mai limpede se vedeau suferința copilului și viața de familie dată peste cap, puse de copiii înșiși pe seama jocurilor părintelui.

Mai e o întrebare pe care mamele o pun de obicei cu voce joasă: „O să ajungă și el ca tatăl lui?” Riscul există. Într-un sondaj australian pe aproape patru mii de adulți, cei care crescuseră cu un tată dependent de jocuri aveau un risc de aproximativ zece ori mai mare să aibă și ei o problemă cu jocurile. Cifra sperie, dar nu e o sentință. Cei mai mulți dintre acești copii nu ajung jucători. Iar ce se întâmplă în casă acum contează mult.

De ce contează atât de mult ce faci tu

Un grup de cercetători din Montréal, condus de Frank Vitaro, a urmărit timp de câțiva ani adolescenți ai căror părinți aveau probleme cu jocurile. Tinerii aceștia aveau mai des stări de tristețe adâncă și probleme de purtare decât colegii lor. Cercetătorii au vrut să afle pe unde trece răul de la părinte la copil. Au văzut că aproape totul trecea prin felul în care erau crescuți copiii de la o zi la alta: cine era atent la ei, ce reguli existau în casă, cine îi întreba cum le-a fost. Nu jocul în sine făcea rău, ci ce lua jocul din viața de familie.

Pentru tine e o veste grea și bună în același timp. Grea, pentru că arată cât îi fură dependența copilului. Bună, pentru că partea de creștere nu dispare, dacă o ține cineva.

Cercetătorii de la Hamburg și Lübeck au căutat ce îi deosebește pe copiii părinților dependenți care cresc bine, în ciuda tuturor, de cei care cedează. Lucrul care a ieșit cel mai des la iveală a fost o legătură sigură cu un părinte. Un adult la care copilul se poate întoarce și care nu-l minte. Nu e nevoie să fie amândoi părinții. Poate fi unul singur. Poți fi tu.

Asta nu înseamnă să fii perfectă, mereu calmă, mereu acolo. Înseamnă câteva lucruri simple, făcute des.

Ce poți face concret, acasă

Spune-i adevărul pe măsura vârstei lui. Copilul știe deja că ceva nu e în regulă. Ce nu știe e ce anume și dacă e vina lui. Unui copil de șase ani îi poți spune: „Tata are o problemă, se numește dependență de jocuri. E ca o boală care îl face să joace chiar și când nu vrea. Nu e vina ta și nu tu trebuie s-o rezolvi.” Unui adolescent îi poți spune mai mult. Nu-i dai sume, datorii, detalii de la certuri. Îi dai un nume pentru ce vede.

Confirmă ce a observat. Când îți spune „tata a fost ciudat azi”, nu-l opri cu „ți s-a părut”. Spune-i: „Da, am văzut și eu. Te-ai speriat?” Pentru un copil care a început să se îndoiască de propriii ochi, o asemenea frază e un colac de salvare.

Nu-l face confidentul tău. Oricât de singură te-ai simți, copilul nu poate fi omul căruia îi povestești seara cât ai plâns sau cât datorează tatăl lui. Îl încarci cu ceva ce nu poate duce și îl pui la mijloc, între voi doi. Pentru asta caută un adult: o prietenă, o soră, un grup de sprijin, un psiholog.

Nu-i cere să țină secretul. „Să nu spui la nimeni” e o povară grea pentru un copil. Stabiliți împreună cu cine poate vorbi: bunica, nașa, o profesoară în care are încredere. Un copil care are măcar un adult în afara casei cu care poate vorbi deschis e mai bine apărat.

Păstrează rutina. Masa de seară la aceeași oră, povestea dinainte de culcare, plimbarea de sâmbătă. Când totul se clatină, lucrurile mici și previzibile îi spun copilului că lumea încă stă în picioare. Dacă tata a promis ceva și nu s-a ținut de cuvânt, nu-l acoperi, dar nici nu-l vorbi de rău în fața copilului: „Tata n-a putut veni. Știu că ești dezamăgit. Mergem noi doi.”

Pune la adăpost banii lui. Pușculița, banii primiți de la bunici, contul pentru școală. Mută-i undeva unde tatăl nu are acces. Nu e o jignire, e o regulă de siguranță, cum ai pune cuțitele sus când copilul e mic.

Nu vorbi despre pariuri ca despre o distracție. Copiii învață din ce aud și văd. Glumele cu biletul câștigător, meciul urmărit cu cotele pe ecran, reclamele lăsate să meargă, toate fac pariul să pară ceva normal. Când vine vorba, spune-i simplu cum stau lucrurile: pe termen lung câștigă casa de pariuri, nu jucătorul.

Ferește-l de certuri. Discuțiile grele cu soțul tău, despre bani, minciuni și datorii, le aveți când copilul nu e acasă sau doarme adânc. Nu va ieși mereu. Când nu iese, du-te după aceea la el și spune-i: „Ne-am certat, ai auzit. Nu e din cauza ta. Noi, cei mari, ne ocupăm.”

Lasă-l să vadă că ceri ajutor. Poate cel mai puternic lucru pe care îl poate vedea un copil într-o casă cu dependență e un adult care nu mai ascunde și care caută sprijin. Poate că într-o zi vei spune cu voce tare, în bucătărie: „iubire, avem o problemă și am căutat ajutor”. Copilul care aude asta învață că problemele se spun și se tratează, nu se îngroapă. Dacă nu știi de unde să începi, există locuri unde dependența de jocuri de noroc se tratează gratuit, iar multe dintre ele primesc și familia, nu doar pe cel care joacă.

Fii atentă la semnele că îi e prea greu. Coșmaruri, dureri de burtă înainte de școală, note care se prăbușesc peste noapte, izolare, o furie care nu se mai potolește, un adolescent care începe să parieze „ca să-l ajute pe tata să recupereze”. Oricare dintre ele e un motiv bun să mergi cu el la un psiholog pentru copii. Nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu el, ci pentru că duce prea mult singur.

Nu tu poți opri jocul tatălui. Dar poți face ca în casa voastră să existe un adult care spune adevărul, o zi care seamănă cu cea de ieri și un loc în care copilul nu trebuie să ghicească ce urmează. Pentru un copil, asta contează enorm.

Ce a văzut copilul tău săptămâna asta, despre care încă n-ați apucat să vorbiți?

Dacă te-ai regăsit în rândurile astea, nu mai aștepta. Există un drum pe care îl poți parcurge de acasă: programul pentru familiile jucătorilor.

Bibliografie

1. Darbyshire, P. et al. (2001). The experience of pervasive loss: children and young people living in a family where parental gambling is a problem. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1023/a:1014536315167
2. Dowling, N. A. et al. (2016). The intergenerational transmission of problem gambling: The mediating role of parental psychopathology. Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2016.03.002
3. Muir, C. et al. (2022). A systematic review of qualitative studies exploring lived experiences, perceived impact, and coping strategies of children and young people whose parents use substances. Trauma, Violence, & Abuse. https://doi.org/10.1177/15248380221134297
4. Suomi, A. et al. (2021). Parental problem gambling and child wellbeing: Systematic review and synthesis of evidence. Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2021.107205
5. Vitaro, F. et al. (2008). Offspring of parents with gambling problems: adjustment problems and explanatory mechanisms. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-008-9096-6
6. Wlodarczyk, O. et al. (2017). Protective mental health factors in children of parents with alcohol and drug use disorders: A systematic review. PLoS ONE. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0179140