E trecut de miezul nopții. El doarme sau se preface că doarme, iar tu scrii în telefon „psiholog familie”. L-ai rugat de zeci de ori să meargă la cineva. A promis, s-a supărat, a tăcut, a jurat că se oprește singur. Acum te întrebi dacă are vreun rost să mergi tu, când jocul e al lui.

Are rost. Cercetătorii au pus exact întrebarea asta: ce se întâmplă cu un om care refuză orice ajutor dacă cineva din familia lui începe singur lucrul cu un psiholog? Au măsurat de câte ori ajunge el în tratament, cât mai joacă și cât rezistă schimbarea. Rezultatele te privesc direct, pentru că arată că nu trebuie să aștepți ziua în care o să vrea el.

Multe familii stau ani întregi în așteptarea asta. „Când o să-și dea seama, o să ceară ajutor.” Numai că omul care joacă își dă seama târziu, de obicei după ce pierderile lui au ajuns la toți cei din casă. Când au fost întrebați cei apropiați ai jucătorilor care cereau sfaturi pe internet, aproape toți vorbeau de suferință emoțională (97,5%) și de o relație afectată (95,9%); cel mai des erau partenerele lor de viață, femei tinere, sub 30 de ani (Dowling et al., 2014). Într-un sondaj național australian, 6 adulți din 100 spuneau că jocul altcuiva le făcuse rău în ultimul an, mai ales emoțional, apoi în relație și la bani (Hing et al., 2022).

Cifrele astea spun ceva simplu. Jocul lui intră în casă cu mult înainte ca el să recunoască. Iar soțiile jucătorilor raportau de cinci-șase ori mai des ca jucătorii înșiși conflicte mai dese, tensiune în cuplu și despărțiri (Jeffrey et al., 2019). Tu vezi primul ce se întâmplă. Tu ești și omul de lângă el în fiecare seară, adică în momentele în care se hotărăște dacă mai joacă sau nu.

De aici pornește o metodă gândită exact pentru casele în care el refuză orice ajutor.

Ce face un psiholog pentru familia unui jucător când el refuză

Metoda se numește CRAFT, prescurtarea englezească pentru întărire comunitară și antrenament pentru familie. Psihologul nu lucrează cu el, pentru că el nu vine. Lucrează cu tine. Te învață să schimbi ce se petrece acasă în jurul jocului: ce răsplătești, ce consecințe lași să ajungă la el, cum vorbești și în ce moment propui ajutorul (Meyers et al., 2002; Roozen et al., 2010).

Un studiu a urmărit 130 de familii ale unor oameni care beau și refuzau tratamentul. Familiile au primit, la întâmplare, una dintre trei variante de lucru cu un specialist, fiecare de câte 12 ore. După CRAFT, 64% dintre cei care refuzau au intrat în tratament. La celelalte două abordări, procentele au fost 13% și 30% (Miller et al., 1999). Un detaliu din același studiu spune mult: dintre familiile pregătite pentru o confruntare de grup cu el, 70% au renunțat înainte de întâlnire. Să-l pui la zid în fața tuturor pare curajos pe hârtie. În viața reală, cei mai mulți nu ajung până acolo.

Și încă ceva. Părinții au reușit mai des ca partenerii de viață să-l aducă la tratament (Miller et al., 1999). Dacă ești mamă și cel care joacă e fiul tău, de multe ori un tânăr care a început cu pariurile pe esports sau pe meciuri, asta contează.

Un al doilea studiu a lucrat cu familiile unor consumatori de droguri care nu voiau să audă de tratament. CRAFT singur i-a adus în tratament pe 58,6% dintre ei, iar CRAFT urmat de întâlniri de grup pentru familie, pe 76,7%. Abordarea cu care a fost comparat a ajuns la 29% (Meyers et al., 2002). Cea mai importantă observație a venit la final: niciun membru al familiei nu a mai reușit să-l aducă pe cel drag în tratament după ce ședințele de familie s-au încheiat. Fereastra în care se schimbă ceva la el e chiar perioada în care tu lucrezi cu psihologul.

O meta-analiză care a adunat patru studii riguroase, cu 264 de membri ai familiei, a ajuns la aceeași concluzie. Aproximativ două treimi dintre cei care refuzau tratamentul au ajuns să-l înceapă, de obicei după patru până la șase ședințe ale familiei. CRAFT i-a adus în tratament de trei ori mai des ca o abordare clasică și de două ori mai des ca o confruntare organizată de familie (Roozen et al., 2010).

Patru până la șase întâlniri. Nu ani.

Acum partea mai puțin comodă. Toate cifrele de mai sus vin din alcool și droguri. La jocurile de noroc, rezultatele sunt mai modeste și merită spuse pe față, pentru că te ajută să știi la ce să te aștepți de la el.

Primele încercări au fost făcute cu un manual de autoajutor bazat pe CRAFT, pe care membrii familiei îl parcurgeau singuri. Într-un studiu pilot cu 31 de participanți, cei care au primit manualul au spus mai des că jocul celui drag a scăzut, dar puțini jucători au intrat în tratament (Makarchuk et al., 2002). Un studiu mai mare, cu 186 de membri ai familiei (82% femei, 56% soți sau soții), a comparat manualul singur, manualul cu sprijin telefonic și un simplu pachet de informații. Zilele de joc au scăzut mai mult în grupurile cu manual, însă numărul jucătorilor intrați în tratament a rămas același. Concluzia autorilor: familiile au nevoie de mai multă îndrumare și de sprijin continuu ca să aplice metoda (Hodgins et al., 2007).

Pasul următor a fost tocmai acesta. CRAFT făcut individual, cu un terapeut, a fost comparat cu manualul. Studiul era mic, iar diferențele nu au ajuns la pragul statistic, dar mărimea efectelor arăta că, după ședințele cu terapeutul, jucătorii jucau în mai puține zile și cheltuiau mai puțini bani pe joc (Nayoski și Hodgins, 2016).

O recenzie sistematică a pus totul cap la cap: 14 studii, 691 de membri ai familiei. CRAFT a fost de două ori mai eficient ca variantele cu care a fost comparat. Când familia lucra și individual, și în grup, intrarea celui drag în tratament a ajuns la 77% și 86%. Cu manualul singur, între 13,3% și 40%. Studiile despre jocurile de noroc au avut rate scăzute, între 12,5% și 23%, iar autorii leagă diferențele de cât de bine era pregătit terapeutul, de cât de fidel era aplicată metoda și de existența unui tratament pregătit pentru jucător (Archer et al., 2020).

Pentru tine, concluzia e practică: o carte citită singură seara nu ajunge. Ce mișcă lucrurile la el e lucrul ghidat, ședință cu ședință, cu un psiholog care știe metoda. Și chiar atunci când el nu intră imediat în tratament, jocul lui tinde să scadă.

Iar dacă intră, prezența ta continuă să conteze. O analiză a 30 de studii despre jocurile de noroc și familie a arătat că implicarea familiei în tratament se leagă de rezultate mai bune pentru jucător (Kourgiantakis et al., 2013). Într-un studiu cu 4.410 jucători tratați, faptul că aveau un partener sau o persoană apropiată se lega de șanse mai mari de reușită, iar participarea acestei persoane la programul pentru familie se lega de timpul cât rămâneau ei în tratament (Ingle et al., 2008). Despre ce funcționează în tratamentul lui găsești mai mult în articolul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc.

Rămâne întrebarea practică: ce se întâmplă, de fapt, în acele ședințe?

Ce învață familia la psiholog și cum se vede asta în jocul lui

Primul lucru pe care îl lucrezi este ce îi spui și când. Cele mai multe discuții despre joc au loc în momentul cel mai prost: după o noapte pierdută, cu extrasul de cont în mână, cu voce tremurată. Atunci el se apără, minte sau pleacă. La psiholog înveți să vorbești scurt, fără acuzații, despre ce vezi și ce simți, și să alegi clipele în care el e mai deschis, cum ar fi dimineața de după o pierdere mare sau ziua în care vine el să-ți ceară bani. Felul acesta de a vorbi are și o parte de exercițiu: îl repeți în ședință până îți iese firesc. Am scris pe larg despre cum spui adevărul fără să ataci.

Al doilea lucru sunt limitele. Nu cele aruncate la nervi și retrase a doua zi, ci câteva reguli puține, spuse calm și ținute. Când au fost analizate 329 de surse online, cu 3.536 de strategii pe care le folosesc cei apropiați ai jucătorilor, cele mai frecvente strategii îndreptate spre el au fost să-i arate limpede ce face jocul, să caute ajutor de specialitate și să preia controlul asupra banilor (Booth et al., 2021). Un psiholog te ajută să alegi ce limite poți ține cu adevărat și să nu le transformi într-un ultimatum care îl împinge mai departe în joc.

Al treilea lucru e mai greu de văzut din interior: ce faci tu din dragoste și, fără să vrei, îi ține jocul în viață. Plătești datoria „ca să nu afle nimeni”. Îl acoperi la serviciu. Îi dai bani pentru facturi, deși știi unde ajung. CRAFT pornește de la o idee simplă: comportamentul lui se menține și prin ce se întâmplă după el. Dacă după joc vine salvarea, jocul continuă. Dacă după o seară fără joc vine căldură, timp împreună, o masă liniștită, crește șansa ca seara aceea să se repete (Meyers et al., 2002). Despre capcana salvării găsești mai mult în articolul Familia îl ține dependent?.

Al patrulea lucru este pregătirea pentru recădere. Va fi, foarte probabil, o seară în care află că a jucat din nou. La psiholog îți faci dinainte un plan pentru ziua aceea, ca să nu reacționezi doar din frică și să nu-l împingi să se ascundă mai bine. Merită citit și ce se petrece în el atunci, în articolul despre rușinea și euforia de la recădere.

Mai e ceva ce studiile au notat, aproape în treacăt. În toate cercetările de mai sus, și membrii familiei s-au simțit mai bine, indiferent de metoda primită (Miller et al., 1999; Roozen et al., 2010). Doar că diferența la el, la intrarea lui în tratament, a venit din CRAFT. Iar dacă te întrebi ce alte căi are familia ca să-l oprească, ele sunt adunate în articolul Uneori doar familia îl mai oprește din joc.

Pentru o mamă sau o soție, de aici rămâne un lucru limpede: primul pas nu trebuie să-l facă el. Îl poți face tu, mâine, iar studiile arată că pasul tău schimbă ce face el în casă, la bani și, uneori, ce decide despre propriul tratament.

Întrebări frecvente despre psiholog pentru familia unui jucător

Pot merge la psiholog fără el, dacă el refuză?

Da, iar metoda cel mai bine studiată pentru familie a fost gândită exact pentru situația asta. În CRAFT, psihologul lucrează doar cu membrul familiei, iar în studiile cu alcool și droguri aproximativ două treimi dintre cei care refuzau au ajuns în tratament (Roozen et al., 2010).

În cât timp se vede o schimbare la el?

În studiile despre CRAFT, cel care refuza ajungea în tratament, de obicei, după patru până la șase ședințe ale familiei (Miller et al., 1999). La jocurile de noroc, primul semn măsurat a fost mai des scăderea zilelor de joc și a banilor cheltuiți pe joc (Hodgins et al., 2007; Nayoski și Hodgins, 2016).

Nu e mai bine să-l confruntăm toată familia odată?

Confruntarea în grup a adus mai puțini oameni în tratament, iar 70% dintre familiile pregătite pentru ea au renunțat înainte de întâlnire (Miller et al., 1999). Lucrul treptat, cu un psiholog, a avut rezultate mai bune.

Ajunge dacă citesc singură o carte despre metodă?

De obicei nu. Familiile care au lucrat doar cu un manual au obținut o scădere a jocului, dar nu mai mulți jucători intrați în tratament, iar cele mai bune rezultate au venit când familia a lucrat ghidat, individual și în grup (Hodgins et al., 2007; Archer et al., 2020).

Care e lucrul pe care l-ai tot amânat, așteptând ca el să fie primul care cere ajutor?

Dacă vrei să începi chiar de acum, pas cu pas, programul pentru familiile celor care joacă te poartă prin ce să-i spui, ce limite să pui și cum să reacționezi când el revine la joc.

Bibliografie

1. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., și Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Booth, N., Dowling, N. A., Landon, J., Lubman, D. I., Merkouris, S. S., și Rodda, S. N. (2021). Affected others responsivity to gambling harm: An international taxonomy of consumer-derived behaviour change techniques. Journal of Clinical Medicine, 10(4), 583. https://doi.org/10.3390/jcm10040583
3. Dowling, N. A., Rodda, S. N., Lubman, D. I., și Jackson, A. C. (2014). The impacts of problem gambling on concerned significant others accessing web-based counselling. Addictive Behaviors, 39(8), 1253–1257. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.04.011
4. Hing, N., Russell, A. M. T., Browne, M., Rockloff, M., Tulloch, C., Rawat, V., Greer, N., Dowling, N. A., Merkouris, S. S., King, D. L., Stevens, M., Salonen, A. H., Breen, H., și Woo, L. (2022). Gambling-related harms to concerned significant others: A national Australian prevalence study. Journal of Behavioral Addictions, 11(2), 361–372. https://doi.org/10.1556/2006.2022.00045
5. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., și Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
6. Ingle, P. J., Marotta, J., McMillan, G., și Wisdom, J. P. (2008). Significant others and gambling treatment outcomes. Journal of Gambling Studies, 24(3), 381–392. https://doi.org/10.1007/s10899-008-9092-x
7. Jeffrey, L., Browne, M., Rawat, V., Langham, E., Li, E., și Rockloff, M. (2019). Til debt do us part: Comparing gambling harms between gamblers and their spouses. Journal of Gambling Studies, 35(3), 1015–1034. https://doi.org/10.1007/s10899-019-09826-3
8. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., și Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372. https://doi.org/10.1080/1533256X.2013.838130
9. Makarchuk, K., Hodgins, D. C., și Peden, N. (2002). Development of a brief intervention for concerned significant others of problem gamblers. Addictive Disorders & Their Treatment, 1(4), 126–134. https://doi.org/10.1097/00132576-200211000-00003
10. Meyers, R. J., Miller, W. R., Smith, J. E., și Tonigan, J. S. (2002). A randomized trial of two methods for engaging treatment-refusing drug users through concerned significant others. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 70(5), 1182–1185. https://doi.org/10.1037/0022-006X.70.5.1182
11. Miller, W. R., Meyers, R. J., și Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697. https://doi.org/10.1037/0022-006X.67.5.688
12. Nayoski, N., și Hodgins, D. C. (2016). The efficacy of individual community reinforcement and family training (CRAFT) for concerned significant others of problem gamblers. Journal of Gambling Issues, 33, 189–212. https://doi.org/10.4309/jgi.2016.33.11
13. Roozen, H. G., de Waart, R., și van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x