În ultimii ani, în România s-a deschis o piață care nu exista. Ceremonii cu ayahuasca în case private și pensiuni la munte, retreaturi cu ciuperci, facilitatori formați în programe de câteva săptămâni, grupuri unde oamenii își povestesc experiențele și își recomandă unii altora unde să meargă. Discursul care însoțește totul este constant: e natural, e vindecare, e mai sigur decât antidepresivele, studiile confirmă.

O parte din acest discurs se sprijină pe cercetare reală. Există studii serioase, publicate în reviste importante, cu rezultate care justifică interesul științific. Problema nu este că oamenii citează studii inexistente. Problema este că citează studii reale, ale căror concluzii nu se aplică situației lor.

Iar dificultatea cea mai mare, cea care face ca informarea corectă să fie atât de grea, este că persoanele cu cel mai mare risc sunt exact cele care nu se consideră expuse.

Ce arată cea mai amplă analiză de până acum. În 2024, în JAMA Psychiatry a apărut cea mai cuprinzătoare trecere în revistă a efectelor adverse din studiile cu psihedelice clasice — LSD, psilocibină, DMT. Au fost căutate patru baze de date științifice, de la începuturi până în februarie 2024, și au intrat în analiză 214 studii.

Primul rezultat merită citit încet: din cele 214 studii, doar 114 au raportat date despre efecte adverse care să poată fi analizate. Puțin peste jumătate. Aproape o sută de studii cu psihedelice nu au oferit informații utilizabile despre ce s-a întâmplat rău. Cine spune „studiile arată că e sigur” ar trebui să adauge că jumătate dintre studii nu au raportat suficient cât să putem ști.

Al doilea rezultat este cel care contează pentru cine se gândește la o ceremonie. La participanții sănătoși nu s-au raportat evenimente adverse grave. La participanții cu tulburări psihiatrice preexistente, acestea au apărut la aproximativ patru la sută. Ce s-a numărat acolo: agravarea depresiei, comportament suicidar, psihoză, episoade convulsive.

Patru procente înseamnă unul din douăzeci și cinci de oameni. În medicină, acesta nu este un risc care se trece cu vederea. Este un risc care apare în prospect și care justifică analize înainte de administrare.

Iar aici apare paradoxul care ar trebui să oprească pe oricine în loc. Siguranța documentată aparține grupului care nu are motive să caute substanța. Riscul documentat aparține grupului care o caută. Nimeni nu se înscrie la o ceremonie pentru că viața lui merge bine.

Ce nu s-a raportat și de ce formularea contează. În studiile clinice contemporane nu au apărut decese prin suicid, tulburări psihotice persistente sau tulburare de percepție persistentă post-halucinogen — acea stare în care distorsiunile vizuale continuă luni sau ani după consum.

Formularea autorilor este însă atentă, și merită citită exact: aceste evenimente nu au fost raportate în cadrul cercetării actuale. Nu se afirmă că nu se produc. Se afirmă că nu au apărut acolo unde există selecție riguroasă a participanților, excluderea persoanelor cu risc, doză cunoscută, supraveghere medicală pe toată durata efectului și urmărire ulterioară.

Cuvântul folosit de autori este „contemporan”, și îl folosesc deliberat, ca să separe cercetarea actuală de literatura anilor șaizeci și de raportările din consum recreativ, unde astfel de evenimente grave sunt documentate. Ceremoniile care se organizează acum în România seamănă, ca nivel de protecție, mult mai mult cu al doilea context decât cu primul.

Ce se întâmplă în afara cadrului clinic. Această întrebare a primit, recent, un răspuns direct. Un studiu longitudinal publicat în 2025 în Psychological Medicine a urmărit aproape douăzeci și două de mii de persoane, dintre care peste douăsprezece mii au completat și evaluarea de la două luni.

Rezultatul este cel mai important lucru pe care îl poate afla cineva care se gândește la o ceremonie. Consumul de psihedelice a fost asociat cu creșterea severității simptomelor psihotice și maniacale — dar aceste creșteri au apărut doar la persoanele care au consumat în context ilegal, nesupravegheat. Nu substanța în sine a făcut diferența, ci cadrul.

Iar creșterea simptomelor maniacale a fost mai puternică la persoanele cu istoric personal de schizofrenie sau tulburare bipolară de tip I. Un al doilea studiu, pe aproape zece mii de participanți din Statele Unite și Marea Britanie, a găsit că simptomele psihotice au crescut tocmai la cei cu istoric personal sau familial de tulburare bipolară.

Un lucru merită spus limpede, pentru corectitudine: datele din acest domeniu nu sunt unanime. Unele cercetări nu au găsit asocieri între consumul de psihedelice și simptome psihotice, nici la persoane cu istoric familial. Dezbaterea științifică este deschisă. Dar când miza este un episod psihotic sau un viraj maniacal, incertitudinea nu este un argument pentru a risca. Este un argument pentru prudență.

Problema care face totul mai greu. Aici ajungem la miezul acestui articol, și la motivul pentru care simpla listare a contraindicațiilor nu funcționează.

Toate recomandările de siguranță spun același lucru: cine are istoric personal sau familial de psihoză, tulburare bipolară sau manie ar trebui să evite aceste substanțe. Recomandarea este corectă. Și este, în practică, aproape inutilă — pentru că presupune că omul știe despre sine lucrul respectiv.

În realitate, nu știe. Și nu din reavoință.

Un episod hipomaniacal nu se trăiește ca boală. Se trăiește ca perioadă bună. Omul își amintește câteva săptămâni în care a dormit puțin și s-a simțit excelent, a avut idei multe, a început trei proiecte, a vorbit mult, a cheltuit mai mult decât ar fi trebuit. În memoria lui, aceea a fost cea mai bună lună din ultimii ani. Nimeni nu bifează asta la întrebarea „ați avut probleme psihice?”.

Istoricul familial este și mai invizibil. În multe familii din România nu există diagnostice, ci descrieri. O mătușă „mai ciudată”, care nu a mai ieșit din casă vreo doi ani. Un bunic care „bea și făcea scandal”, despre care nu se mai vorbește. Un unchi internat cândva „la nervi”. O verișoară care „a avut o cădere după naștere”. Acestea sunt, foarte des, tulburări psihiatrice nediagnosticate sau diagnosticate și uitate. Nimeni nu le raportează ca istoric familial, pentru că nimeni nu le-a numit vreodată așa.

Există și o categorie mai subtilă: oamenii care funcționează. Cineva care a avut o perioadă de câteva luni cu gânduri stranii, la douăzeci de ani, care a trecut de la sine. Cineva care aude uneori, la limita somnului, o voce care îl strigă. Cineva care a avut, în adolescență, senzația clară că e urmărit. Toate acestea au trecut, viața a mers mai departe, și nimeni nu le mai consideră relevante.

Aceștia sunt oamenii pentru care patru procente devine un număr personal.

De ce cadrul ceremonial agravează problema. Într-un studiu clinic, dacă un participant se deteriorează, acest lucru are un nume: eveniment advers. Numele declanșează o procedură. Se oprește, se evaluează, se intervine, se raportează.

Într-un cadru ceremonial, aceeași deteriorare primește alt nume. Se numește deschidere, curățare, întâlnire cu umbra, proces. Iar omul care se prăbușește nu primește ajutor, ci încurajarea de a merge mai departe.

Diferența aceasta nu este teoretică. Există un caz publicat în 2025 într-o revistă de psihiatrie: o psihologă care a participat la un program neautorizat de formare în terapie cu psihedelice, cu doze mari repetate de ciuperci cu psilocibină. A dezvoltat tulburări severe de somn, incapacitatea de a mai simți plăcere și gânduri de sinucidere care au necesitat spitalizare. Formatorii ei au sfătuit-o să nu ceară ajutor psihiatric. Simptomele s-au remis abia după electroconvulsivoterapie.

Este cazul unei profesioniste în psihologie. Cineva care ar fi trebuit să recunoască semnele mai bine decât oricine. Faptul că nici ea nu a putut ieși singură din acel cadru spune ceva despre puterea contextului, nu despre inteligența ei.

Ce lipsește, concret, din ceremonia din România. Merită enumerat, pentru că fiecare element absent are o funcție precisă în protocolul clinic.

Nu există evaluare psihiatrică prealabilă. În studii, aceasta elimină persoanele cu risc psihotic și bipolar — adică exact grupul la care apar cele patru procente.

Nu se cunoaște doza. Materialul nu este standardizat, concentrația variază de la un lot la altul, iar în cazul ayahuascăi compoziția depinde de cine a preparat-o.

Nu se verifică medicația. Combinația cu antidepresive din anumite clase, cu litiu sau cu alte substanțe serotoninergice poate produce reacții grave. Puțini facilitatori întreabă, și mai puțini știu ce să facă cu răspunsul.

Nu există medic. Un episod convulsiv sau o criză cardiovasculară într-o casă de la munte, la o oră de cel mai apropiat spital, are alt deznodământ decât în clinică.

Nu există urmărire. În studii, participanții sunt evaluați săptămâni și luni după. Efectele adverse întârziate — cele din cazul menționat mai sus — apar tocmai în acest interval. După ceremonie, omul pleacă acasă și nimeni nu îl mai sună.

Și nu există un spațiu în care să poți spune „mă simt rău” fără ca asta să fie reinterpretat.

Ayahuasca merită o discuție separată. Este substanța cea mai răspândită în ceremoniile din România, și are câteva particularități care o fac diferită de psilocibină.

Ayahuasca nu este o singură substanță, ci o combinație. Conține DMT, care produce efectul propriu-zis, și inhibitori de monoaminoxidază proveniți din planta care se adaugă la preparat. Aceștia din urmă sunt necesari, pentru că altfel DMT-ul ar fi descompus în stomac. Dar tot ei sunt cei care creează riscul.

Inhibitorii de monoaminoxidază sunt o clasă de medicamente cunoscută în psihiatrie tocmai pentru interacțiunile ei periculoase. Combinația cu antidepresive din clasa cea mai prescrisă astăzi poate produce sindrom serotoninergic — o stare cu febră, rigiditate musculară, agitație și tulburări de ritm cardiac, care în formele grave este o urgență medicală. Aceeași clasă interacționează și cu unele medicamente pentru răceală, cu anumite analgezice și cu alimente care conțin tiramină.

Un om care ia antidepresive și merge la o ceremonie de ayahuasca fără să spună nimănui — fie pentru că nu a fost întrebat, fie pentru că i s-a spus să întrerupă tratamentul cu câteva zile înainte, ceea ce este insuficient pentru multe substanțe — se expune unui risc care nu are legătură cu experiența psihică. Are legătură cu farmacologia.

A doua particularitate: compoziția nu este standardizată. Concentrația de DMT variază considerabil de la un preparat la altul, în funcție de plante, de proporții și de metoda de preparare. Cine bea o cană nu știe ce doză a luat. Iar experiența anterioară nu protejează, pentru că preparatul următor poate fi de câteva ori mai concentrat.

O trecere în revistă publicată în 2017 a analizat cazurile de episoade psihotice asociate cu ayahuasca și DMT. Incidența pare mică atât în context ritual, cât și în cel recreativ. Dar autorii au observat un tipar clar: majoritatea celor afectați aveau istoric personal sau familial de psihoză ori de manie, ori consumaseră și alte substanțe. Concluzia lor este formulată fără ocolișuri — persoanele cu istoric personal sau familial de boală psihotică sau de manie fără psihoză ar trebui să evite consumul de halucinogene.

Ce se spune în comunitate și ce arată datele. Câteva afirmații circulă atât de des încât au ajuns să pară evidente. Merită confruntate cu ce se știe.

„E natural, deci e sigur.” Naturalul nu spune nimic despre siguranță. Ciuperca otrăvitoare este naturală, iar digitala, din care se extrage un medicament cardiac, este o plantă care în doză greșită ucide. Categoria „natural” nu are valoare farmacologică.

„Se folosește de mii de ani.” Se folosește de mult timp în culturi cu structură comunitară, cu roluri definite, cu pregătire îndelungată și cu integrare în viața socială a grupului. Un weekend la pensiune, cu zece străini și un facilitator format online, nu este continuarea acelei tradiții. Este împrumutul unei substanțe fără cadrul care o însoțea.

„Facilitatorul are experiență.” Experiența personală cu o substanță nu echivalează cu pregătirea de a gestiona o urgență psihiatrică. Cazul psihologei menționate mai devreme arată exact acest lucru: formatorii ei aveau experiență considerabilă, și tocmai ei au sfătuit-o să nu ceară ajutor medical.

„Dacă e greu, înseamnă că lucrează.” Aceasta este afirmația cea mai periculoasă din tot vocabularul ceremonial, pentru că elimină singurul semnal de alarmă disponibil. Într-un cadru clinic, o experiență dificilă este monitorizată și poate fi întreruptă farmacologic. Într-o ceremonie, ea devine dovada că totul merge bine.

„Un singur consum nu are cum să facă rău.” Analiza cazurilor publicate arată altceva: din cele șaptesprezece cazuri raportate de tulburări din spectrul schizofreniei apărute după consum, cinci au urmat unei singure administrări. La fel, șase din cele șaptesprezece cazuri de tulburare afectivă. Numerele sunt mici, dar arată că un singur episod este suficient la persoana vulnerabilă.

„Antidepresivele sunt mai periculoase.” Antidepresivele au efecte adverse reale și merită discutate cu medicul. Dar sunt prescrise după evaluare, în doză cunoscută, cu monitorizare și cu posibilitatea de a fi oprite. Comparația nu se face între substanțe, ci între cadre.

Ce poate face concret cineva care se gândește la asta. Nu scopul acestui text este să spună cuiva ce să facă cu viața lui. Dar câteva verificări sunt rezonabile înainte de o decizie de acest fel.

Prima: întreabă în familie, concret, nu general. Nu „a avut cineva probleme psihice”, ci „a fost cineva internat vreodată”, „a luat cineva medicamente pentru nervi”, „a avut cineva o perioadă în care nu a mai fost el”. Răspunsurile la aceste întrebări diferă enorm de răspunsul la prima.

A doua: uită-te la propriile perioade bune. Dacă a existat vreodată un interval de câteva zile sau săptămâni cu somn foarte puțin și energie neobișnuită, cu idei care veneau repede și decizii luate fără ezitare, acela poate să nu fi fost doar o perioadă bună.

A treia: discută cu un psihiatru înainte, nu după. Nu ca să ceri permisiune, ci ca să afli dacă ești în grupul de patru procente sau în celălalt. Un consult costă mai puțin decât o internare.

A patra: dacă iei medicație psihiatrică, întreabă medicul care ți-a prescris-o, nu facilitatorul. Interacțiunile medicamentoase nu sunt o chestiune de credință.

A cincea: dacă cineva îți spune că deteriorarea ta face parte din proces și că nu ai nevoie de medic, aceea este informația cea mai importantă pe care ai primit-o despre acel om.

Ce rămâne. Cercetarea despre psihedelice este reală și merită continuată. Rezultatele din studiile clinice sunt suficient de bune încât să justifice interesul serios al psihiatriei. Nimic din acest text nu contrazice asta.

Dar rezultatele acelea vin dintr-un cadru care cuprinde selecție, screening, doză controlată, medic prezent și urmărire ulterioară. Nu substanța a produs siguranța. Cadrul a produs-o.

Iar cine intră într-o ceremonie cu cifrele din studii în minte se bazează pe o protecție pe care nu o are.

Studii pe care se bazează acest articol

Dourron, H. M., et al. (2025). Naturalistic Psychedelic Use and Psychotic Symptoms: A Cross-Sectional Study of Individuals with a Personal or Family History of Psychotic or Bipolar Disorders. Psychedelic Medicine.

dos Santos, R. G., et al. (2017). Ayahuasca, dimethyltryptamine, and psychosis: a systematic review of human studies. Therapeutic Advances in Psychopharmacology.

Hinkle, J. T., et al. (2024). Adverse Events in Studies of Classic Psychedelics: A Systematic Review and Meta-Analysis. JAMA Psychiatry.

Honk, L., et al. (2024). Longitudinal associations between psychedelic use and psychotic symptoms in the United States and United Kingdom. Journal of Affective Disorders.

Perna, J., et al. (2025). Prolonged adverse effects from repeated psilocybin use in an underground psychedelic therapy training program: a case report. BMC Psychiatry.

Simonsson, O., et al. (2023). Psychedelic Use and Psychiatric Risks. Psychopharmacology.

Simonsson, O., et al. (2025). Longitudinal associations of naturalistic psychedelic use with psychotic and manic symptoms. Psychological Medicine.

Yıldırım, B., et al. (2024). Adverse psychiatric effects of psychedelic drugs: a systematic review of case reports. Psychological Medicine.