Ce înseamnă falimentul personal pentru familia celui dependent de jocuri de noroc? Înseamnă mult mai mult decât o pierdere de bani. Pentru partenera și copiii lui, prăbușirea financiară se trăiește ca rușine, ca doliu după o viață care nu va mai fi și ca o fisură în încredere. Studiile arată însă că legăturile din familie nu se rup automat odată cu banii și că încrederea se poate reconstrui, încet, cu pași mici și verificabili.
Poate ai auzit expresia „faliment personal” la știri și ți s-a părut ceva tehnic, rece, o chestiune de acte. Apoi a venit ziua în care s-a întâmplat la voi. Contul gol. Economiile copiilor, cheltuite. Casa sau mașina, pierdute. Și, mai greu decât toate, sentimentul că omul de lângă tine a dus totul acolo cu bună știință, seară de seară, pe ascuns.
Cercetătorii care au studiat familiile jucătorilor au ascultat sute de astfel de povești și au urmărit mii de familii ani la rând. Descrierile lor seamănă izbitor cu ce trăiești. Și, mai ales, arată ce se poate face după.
Prăbușirea trăită ca rușine și ca doliu
Banii pierduți în jocuri de noroc nu sunt niște bani oarecare. Muggleton și colegii săi au analizat datele anonime ale unei bănci pentru până la 6,5 milioane de oameni, pe o perioadă de până la șapte ani (Muggleton et al., 2021). Cu cât jocul ocupa o parte mai mare din venit, cu atât apăreau mai des dificultățile financiare, iar sănătatea și bunăstarea erau mai slabe. La nivelurile cele mai mari de joc, mortalitatea era considerabil mai ridicată. Jocul s-a dovedit persistent: odată instalat, tindea să rămână și să crească.
Pentru familie, asta înseamnă că falimentul vine rareori din senin. Vine după ani de împrumuturi mici, scuze, sume care nu se leagă. Despre felul în care se acumulează consecințele financiare ale dependenței de jocuri de noroc am scris separat. Aici ne interesează altceva: ce se petrece în suflet când totul iese la iveală.
Prima emoție e, de cele mai multe ori, rușinea. Järvinen-Tassopoulos a analizat mesajele a 40 de parteneri ai unor jucători, scrise pe un forum de discuții (Järvinen-Tassopoulos, 2020). Descoperirea jocului și a datoriilor aducea rușine, frica de a fi stigmatizați și o încredere care nu mai stătea în picioare. Mulți preluau controlul banilor casei, ca să oprească noi datorii. Și mulți trăiau sentimente amestecate față de el: dorința de a mai da o șansă familiei, alături de grija pentru copii.
De unde atâta rușine, când greșeala nu e a ta? O parte vine din felul în care ne privește lumea. Hing și colaboratorii săi au întrebat 2.000 de adulți cum văd problemele cu jocurile de noroc (Hing et al., 2016). Respondenții le stigmatizau mai mult decât suferința psihică ușoară sau jocul ocazional. Stigmatul era cel mai puternic la cei convinși că problema vine dintr-un defect de caracter și că omul nu își poate reveni. Rușinea ta e, în parte, frica de acest verdict. Despre felul în care rușinea, vina și frica se împart între oamenii dintr-o familie cu un dependent am scris pe larg.
A doua emoție e mai greu de numit. Holdsworth și colegii ei au intervievat în profunzime 18 parteneri și foști parteneri ai unor oameni cu probleme de joc (Holdsworth et al., 2013). Unii își pierduseră economiile sau casa. Alții luaseră o slujbă în plus ca să țină familia pe linia de plutire. Dar ce povesteau cu cea mai mare durere era trădarea: minciunile, ascunderea, sentimentul că au trăit într-o realitate falsă. Încrederea pierdută le atingea imaginea despre ei înșiși, iar multe relații se terminau cu despărțire.
Ce descriu acești oameni seamănă foarte mult cu un doliu. Nu plângi doar banii. Plângi casa în care credeai că o să îmbătrâniți. Planurile pentru copii. Imaginea pe care o aveai despre el. Și imaginea pe care o aveai despre tine, ca femeie care „știe ce se întâmplă în casa ei”. Ca în orice doliu, emoțiile vin amestecate: neîncredere, furie, tristețe, uneori în aceeași zi.
Și el? Jucătorii înșiși văd ce s-a rupt. Dowling și colaboratorii ei au întrebat 212 jucători aflați în tratament ce efecte a avut jocul lor asupra familiei (Dowling et al., 2016). Pe primul loc au pus încrederea, menționată de 62,5% dintre ei. Urmau furia, tristețea sau depresia celor de acasă, anxietatea, suferința provocată de absențele lui, timpul petrecut împreună tot mai puțin și comunicarea întreruptă.
Nu e puțin lucru că el știe. Rușinea lui există, chiar dacă o ascunde sub nepăsare sau sub promisiuni. O recenzie a studiilor calitative despre jucătorii care ajunseseră la gânduri de sinucidere a găsit că îndatorarea și rușinea erau cele două procese principale care duceau acolo și, în același timp, piedicile cele mai mari în calea cererii de ajutor (Marionneau și Nikkinen, 2022). Dacă simți că el sau tu ajungeți într-un loc în care nu mai vedeți nicio ieșire, a vorbi cu un specialist poate ajuta.
Rușinea și doliul nu rămân însă închise în doi oameni. Se întind în toată casa.
Ce se întâmplă în cuplu și cu copiii când familia unui dependent pierde tot
Cowlishaw, Suomi și Rodgers au urmărit 4.121 de adulți canadieni prin cinci evaluări anuale succesive (Cowlishaw et al., 2016). Au observat ceva subtil. Problemele de joc nu prevesteau o alunecare lentă și continuă a relațiilor de familie. Prevesteau scăderi în anii în care problema era prezentă: funcționarea familiei scădea, sprijinul social scădea, satisfacția în cuplu scădea. Iar efectele asupra familiei și a sprijinului se simțeau și în anul următor.
Ce înseamnă asta pentru voi? Că anul falimentului e, aproape sigur, unul dintre cei mai grei. Dar și că tabloul nu e scris pentru totdeauna. Relațiile urmează, într-o mare măsură, ce se întâmplă cu jocul.
Un studiu de lungă durată din Australia a privit și mai departe. Tulloch și colegii ei au analizat datele a 477 de oameni care au trăit în aceeași gospodărie cu cineva cu probleme de joc, urmăriți timp de 18 ani, comparându-i cu peste 13.000 de oameni fără o astfel de experiență (Tulloch et al., 2023). Cei care trăiseră alături de un jucător erau mai puțin mulțumiți de viață, aveau mai mulți factori de stres și o bunăstare socială, financiară și de sănătate mai scăzută. Bunăstarea socială și cea financiară scădeau tocmai în perioadele cele mai apropiate de problema cu jocul. Autorii văd aici un indiciu că legătura e una de cauzalitate.
Iar bunăstarea socială scade dintr-un motiv pe care îl cunoști. După faliment, mulți oameni se retrag. Nu mai ies cu prietenii, pentru că nu au bani sau pentru că nu vor să răspundă la întrebări. Nu mai merg la petreceri de familie. Casa devine un loc închis, în care se vorbește puțin și în șoaptă.
Cum ajunge stresul financiar până la copii? Un model clasic al psihologiei familiei îl descrie pas cu pas. Conger și colaboratorii săi au studiat 205 băieți de 12–14 ani și familiile lor (Conger et al., 1992). Lipsurile materiale nu afectau copiii direct. Treceau prin părinți: presiunea economică, de exemplu imposibilitatea de a plăti facturile lunare, aducea depresie și descurajare la ambii părinți. Depresia ducea la conflicte în cuplu și la o creștere mai puțin atentă a copiilor. Iar această creștere tulburată era cea care se vedea apoi în felul în care se descurcau adolescenții. Mamele și tații erau afectați aproape la fel.
Gândește-te o clipă la ce înseamnă asta. Copiii simt falimentul nu atât prin lucrurile care lipsesc, cât prin părinții care nu mai au răbdare, care se ceartă în bucătărie, care tac la cină.
Darbyshire, Oster și Carrig au vorbit direct cu 15 copii și tineri, între 7 și 18 ani, care trăiau într-o familie în care un părinte avea o problemă serioasă cu jocurile de noroc (Darbyshire et al., 2001). Experiența centrală pe care au descris-o a fost numită de cercetători „pierdere atotcuprinzătoare”. Copiii pierdeau, în același timp, lucruri materiale și lucruri care nu se văd: părintele care juca, relațiile, încrederea, siguranța, sentimentul de acasă. Pentru un copil, falimentul personal al unui părinte nu e o cifră. E camera pe care o părăsește, prietenii pe care nu-i mai invită, promisiunile care nu se mai țin.
Și copiii pierd ceva în plus: explicația. De multe ori, nimeni nu le spune ce se întâmplă. Văd bagajele, simt tensiunea, aud frânturi de discuții la telefon. Despre urmele pe care le lasă această tăcere am scris în articolul despre copilul jucătorului și moștenirea tăcerii și în cel despre copiii crescuți într-o familie cu un dependent.
Ce poți face pentru ei? Studiul lui Conger arată unde e pârghia: în părinți. Dacă tulburarea ajunge la copii prin adulți, și protecția trece tot pe acolo, printr-un adult care rămâne prezent și previzibil. Nu ai nevoie de bani ca să le explici, pe limba lor, că problemele adulților nu sunt vina lor. Nu ai nevoie de bani ca să păstrați cina de seară, plimbarea de duminică, povestea de la culcare. Rutina devine o formă de siguranță când tot restul se clatină.
Iar în cuplu? Aici e întrebarea cea mai grea: mai poți avea încredere în el?
Cum se reconstruiește încrederea după un faliment în familia unui om dependent
Încrederea nu se reface prin promisiuni. Se reface prin fapte mici, repetate, pe care le poți verifica. Dar până la fapte, e nevoie să înțelegi ceva despre riscul care rămâne.
Hodgins și el-Guebaly au urmărit timp de un an 101 jucători care tocmai se opriseră (Hodgins și el-Guebaly, 2004). Doar 8% nu au jucat deloc în acest interval. Recăderile apăreau cel mai des seara, când omul era singur și se gândea la bani. Iar cele mai frecvente explicații, mai ales pentru recăderile mari, erau gândurile despre câștig și senzația că trebuie să facă rost de bani.
Gândește-te acum la viața de după faliment. Datorii, lipsuri, rușine, multe seri în care el stă singur și se gândește la bani. Exact condițiile pe care studiul le leagă de recădere. De aceea falimentul nu e, prin el însuși, un punct de oprire. Poate fi, la fel de bine, un nou motiv de a încerca „să recupereze”. Să știi asta te ajută să nu iei o recădere drept dovada că totul a fost o minciună.
Ce îl ajută să nu recadă? O parte din răspuns ești tu, dar nu în felul în care crezi. Ingle și colaboratorii săi au analizat 4.410 jucători care trecuseră printr-un program de tratament (Ingle et al., 2008). Faptul de a avea un partener s-a asociat cu șanse mai mari de a încheia tratamentul cu succes, iar implicarea partenerului în tratament a influențat cât timp a rămas jucătorul în program. Autorii au interpretat rezultatul simplu: cei apropiați funcționează ca sprijin social pentru omul care încearcă să se schimbe.
Cum poate fi acest sprijin fără să devii paznicul lui? Cercetătorii au dezvoltat pentru familiile oamenilor dependenți un model numit CRAFT. Pornind de la el, familia învață să răsplătească zilele bune, să nu acopere consecințele, să vorbească fără atac și să aleagă momentele în care omul dependent e mai deschis. O recenzie sistematică a patru studii controlate randomizate a arătat că, folosind CRAFT, familiile au reușit să aducă la tratament aproximativ două treimi dintre cei care refuzaseră până atunci orice ajutor, de obicei după patru până la șase ședințe (Roozen et al., 2010). Iar membrii familiei s-au simțit și ei mult mai bine, psihic și fizic, indiferent de programul urmat. Studiile acestea au privit dependențele de substanțe; pentru jocurile de noroc, cercetările sunt încă puține.
Ce înseamnă asta, după un faliment? Înseamnă, de exemplu, să nu-i mai dai bani pentru „ultima datorie”, dar să stai cu el la masă când face un plan pentru cheltuielile casei. Să nu-l scuzi în fața familiei, dar nici să nu-l umilești. Să observi și să spui cu voce tare săptămâna în care a fost sincer cu fiecare leu.
Imaginează-ți o duminică seara, la câteva luni după faliment. Stați amândoi la masa din bucătărie, cu un caiet între voi. El citește cu voce tare cheltuielile săptămânii. Tu întrebi ce nu e clar. Nimeni nu ridică tonul. Pare o scenă banală. De fapt, e una dintre cărămizile din care se reface încrederea: un obicei mic și previzibil, în care adevărul despre bani nu mai trebuie smuls, ci e spus de bunăvoie.
Și încrederea? Ea se reface mai bine când lucrați împreună, nu doar fiecare pe partea lui. Tremblay și colaboratorii lui au comparat, într-un studiu controlat randomizat cu 80 de cupluri, terapia integrativă de cuplu cu tratamentul individual al jucătorului (Tremblay et al., 2023). În ambele grupuri, banii cheltuiți pe joc au scăzut mult. Dar cuplurile din terapia comună au avut rezultate mai bune: jucătorii și-au recăpătat mai bine controlul, pofta de joc a scăzut mai mult, partenerele și jucătorii au avut mai puține simptome depresive și mai multă mulțumire în relație.
Rezultatul acesta răspunde la o întrebare pe care multe femei și-o pun în taină: „Dacă rămân, nu fac decât să-l scutesc de consecințe?” Nu neapărat. Dacă rămâi și lucrați împreună la relație, nu doar la jocul lui, există dovezi că și pofta lui de joc scade, și durerea ta se domolește.
Cum arată, concret, reconstrucția încrederii? Câteva lucruri pe care le spun studiile, traduse în viața de zi cu zi.
Transparența vine înaintea iertării. Încrederea pierdută e prima rană pe care o numesc și jucătorii, și partenerii (Dowling et al., 2016; Holdsworth et al., 2013). Ea nu se reface prin „Te rog, crede-mă”, ci prin acces deschis: extrasele de cont la vedere, discuții regulate despre bani, nicio sumă ascunsă. Pentru el poate fi umilitor la început. Pentru voi doi e singura cale de a reconstrui o realitate comună.
Responsabilitatea se împarte din nou. Dowling și colaboratorii ei au găsit că unul dintre efectele jocului asupra familiei e creșterea responsabilităților pe care le preiau ceilalți (Dowling et al., 2016). După faliment, multe femei duc singure casa, banii, copiii. Pe măsură ce el se stabilizează, a-i da înapoi, treptat, responsabilități concrete îi arată că are un loc în familie, nu doar o vină.
Doliul are nevoie de timp. Nu te grăbi să fii „bine”. Ai pierdut ceva real, iar furia și tristețea au dreptul lor de a exista. O femeie care își permite să-și plângă pierderile poate, mai târziu, să construiască altceva.
Copiii au nevoie de adevăr pe măsura vârstei lor. Le poți spune că familia trece printr-o perioadă grea cu banii, că tata are o problemă pentru care primește ajutor și că nu e vina lor. Nu e nevoie de detalii. E nevoie să nu-i lași să ghicească.
Iar dacă, după toate acestea, alegi să pleci, și această alegere poate fi una de grijă: pentru copii, pentru tine, chiar și pentru el (Järvinen-Tassopoulos, 2020). Despre felul în care întreaga familie a jucătorului se reorganizează în jurul dependenței am scris într-un alt articol.
Un faliment închide un capitol. Nu decide singur ce scrieți în următorul.
Întrebări frecvente despre faliment personal și familia celui dependent
De ce mă simt rușinată de falimentul lui, deși eu n-am jucat niciodată?
Rușinea apare aproape în toate mărturiile partenerilor care descoperă datoriile din joc, alături de frica de a fi judecați. Problemele cu jocurile de noroc sunt puternic stigmatizate, iar stigmatul se întinde asupra întregii familii. Ce simți e o reacție cunoscută, nu o dovadă că ai greșit.
Cum le explic copiilor că am pierdut casa din cauza jocurilor de noroc?
Copiii din familiile jucătorilor descriu o pierdere care cuprinde totul, de la siguranță și încredere până la sentimentul de acasă. Îi ajută mai mult un adevăr simplu, pe măsura vârstei, decât tăcerea, și mai ales un părinte care rămâne prezent și previzibil. Spune-le limpede că nu e vina lor.
Se mai poate salva o căsnicie după un faliment provocat de jocurile de noroc?
Datele arată că relația suferă cel mai mult în perioadele în care problema cu jocul e activă, nu neapărat pentru totdeauna. Într-un studiu controlat, terapia de cuplu a crescut mulțumirea în relație și a redus pofta de joc mai mult decât tratamentul individual. Încrederea se reface prin transparență și prin fapte verificabile, în timp.
Poate falimentul să-l facă să se oprească din jucat?
Uneori e un punct de cotitură, dar nu întotdeauna. Recăderile apar cel mai des seara, în singurătate și cu gândul la bani, adică exact în condițiile pe care le aduce un faliment. Sprijinul celor apropiați se asociază cu rezultate mai bune ale tratamentului.
Ce ai vrea să știe copiii tăi, peste zece ani, despre felul în care familia voastră a trecut prin această perioadă?
Dacă vrei să înveți cum să-i fii alături fără să te pierzi și cum să reconstruiți, pas cu pas, încrederea dintre voi, poți începe cu programul pentru familiile celor care joacă.
Bibliografie
- Conger, R. D., Conger, K. J., Elder, G. H., Lorenz, F. O., Simons, R. L., & Whitbeck, L. B. (1992). A family process model of economic hardship and adjustment of early adolescent boys. Child Development, 63(3), 526–541. https://doi.org/10.1111/j.1467-8624.1992.tb01644.x
- Cowlishaw, S., Suomi, A., & Rodgers, B. (2016). Implications of gambling problems for family and interpersonal adjustment: Results from the Quinte Longitudinal Study. Addiction, 111(9), 1628–1636. https://doi.org/10.1111/add.13402
- Darbyshire, P., Oster, C., & Carrig, H. (2001). The experience of pervasive loss: Children and young people living in a family where parental gambling is a problem. Journal of Gambling Studies, 17(1), 23–45. https://doi.org/10.1023/A:1014536315167
- Dowling, N. A., Suomi, A., Jackson, A. C., & Lavis, T. (2016). Problem gambling family impacts: Development of the Problem Gambling Family Impact Scale. Journal of Gambling Studies, 32(3), 935–955. https://doi.org/10.1007/s10899-015-9582-6
- Hing, N., Russell, A. M. T., Gainsbury, S. M., & Nuske, E. (2016). The public stigma of problem gambling: Its nature and relative intensity compared to other health conditions. Journal of Gambling Studies, 32(3), 847–864. https://doi.org/10.1007/s10899-015-9580-8
- Hodgins, D. C., & el-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72(1), 72–80. https://doi.org/10.1037/0022-006X.72.1.72
- Holdsworth, L., Nuske, E., Tiyce, M., & Hing, N. (2013). Impacts of gambling problems on partners: Partners’ interpretations. Asian Journal of Gambling Issues and Public Health, 3(1), 11. https://doi.org/10.1186/2195-3007-3-11
- Ingle, P. J., Marotta, J., McMillan, G., & Wisdom, J. P. (2008). Significant others and gambling treatment outcomes. Journal of Gambling Studies, 24(3), 381–392. https://doi.org/10.1007/s10899-008-9092-x
- Järvinen-Tassopoulos, J. (2020). The impact of problem gambling: Are there enough services available for families with children? Public Health, 184, 28–32. https://doi.org/10.1016/j.puhe.2020.03.020
- Marionneau, V., & Nikkinen, J. (2022). Gambling-related suicides and suicidality: A systematic review of qualitative evidence. Frontiers in Psychiatry, 13, 980303. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2022.980303
- Muggleton, N., Parpart, P., Newall, P., Leake, D., Gathergood, J., & Stewart, N. (2021). The association between gambling and financial, social and health outcomes in big financial data. Nature Human Behaviour, 5(3), 319–326. https://doi.org/10.1038/s41562-020-01045-w
- Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
- Tremblay, J., Dufour, M., Bertrand, K., Saint-Jacques, M., Ferland, F., Blanchette-Martin, N., Savard, A.-C., Côté, M., Berbiche, D., & Beaulieu, M. (2023). Efficacy of a randomized controlled trial of integrative couple treatment for pathological gambling (ICT-PG): 10-month follow-up. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 91(4), 221–233. https://doi.org/10.1037/ccp0000765
- Tulloch, C., Browne, M., Hing, N., Rockloff, M., & Hilbrecht, M. (2023). Trajectories of wellbeing in people who live with gamblers experiencing a gambling problem: An 18-year longitudinal analysis of the Household, Income and Labour Dynamics in Australia (HILDA) survey. PLOS ONE, 18(1), e0281099. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0281099










