Duminică, la masă. El e cu telefonul sub farfurie și râde puțin prea tare. Tu numeri în gând cât a rămas pe card până la salariu. Băiatul cel mare a strâns singur masa, fără să i se ceară. Cea mică s-a dus în cameră. Soacra îi strecoară fiului ei ceva în buzunarul hainei, pe hol, și se face că nu vede nimeni. Nimeni nu spune cuvântul „joc”. Și totuși toată lumea din casa aceea trăiește în jurul lui.

Asta am numit cândva „ecologia unei dependențe”. Cuvântul vine din natură: într-un iaz, dacă o singură vietate se înmulțește peste măsură sau dispare, se mută tot restul. Se schimbă apa, se schimbă cine mănâncă pe cine, cine se ascunde unde. Nimeni nu hotărăște asta. Se întâmplă. Într-o familie e la fel. Jocul nu stă doar în telefonul lui sau în sala de pe colț. Se instalează în casă, iar fiecare dintre voi se așază, fără să-și dea seama, pe un loc care să țină totul în picioare.

Nu scriu asta ca să vă găsesc vinovați. Dimpotrivă. E important să vedeți harta, pentru că abia când o vedeți puteți face un pas altfel.

Cum se mută casa în jurul jocului

La început e o neliniște. Nu știi încă de ce, dar el e altfel: privirea îi fuge, promite des, se enervează când îl întrebi unde a fost. Dacă încă nu ești sigură ce se petrece, poți citi despre semnele că cineva apropiat are o problemă cu jocurile de noroc. Aici mă opresc la ce urmează după ce afli.

După ce afli, casa începe să se mute. Pe nesimțite, lucru cu lucru. Cardul de salariu trece la tine. Parolele se schimbă. Te trezești la șase dimineața și prima ta mișcare e aplicația băncii, nu cafeaua. Plecați în concediu doar acolo unde nu e cazinou. Nu mai țineți bani cash în casă. Ziua de salariu devine zi de pândă. Copiii învață să citească din felul în care tatăl lor bagă cheia în ușă cum va fi seara.

Nu sunteți singurii. O cercetătoare finlandeză a citit mesajele lăsate pe un forum de patruzeci de partenere ale unor jucători și a observat același lucru: pentru multe dintre ele, preluarea banilor casei era felul în care încercau să salveze familia de noi datorii. Tot acolo scriau despre rușine, despre frica de ce va zice lumea și despre încrederea care nu se mai lipea.

Mai e ceva ce se vede rar din afară. Un grup de cercetători din Australia a întrebat peste cinci mii de oameni, jucători și parteneri de-ai lor, ce pagube le-a adus jocul. Numărul total de pagube era cam același pentru ambele tabere, dar ele cădeau în locuri diferite. El pierdea bani, sănătate, uneori slujba. Ea plătea în altă monedă: tensiune, certuri, un gol în relație. Partenerii au spus de cinci-șase ori mai des decât jucătorii că jocul a adus certuri și încordare în cuplu. Cu alte cuvinte, jocul lui se mută în relație și rămâne acolo.

Când o casă se reorganizează așa, fiecare primește, fără concurs și fără să fie întrebat, un post.

Rolurile: cine ce devine

Ce urmează nu e o clasificare științifică. Sunt roluri pe care cei care lucrează cu familiile jucătorilor le recunosc de zeci de ani, fără cifre și fără etichete fixe. În unele case un om ține două roluri deodată; în altele, rolurile se schimbă de la un an la altul. Citiți-le ca pe o oglindă, nu ca pe un diagnostic.

Salvatorul. De obicei soția, uneori mama. Plătește datoria „ca să nu vină executorul”, îl sună pe șef că e bolnav, acoperă gaura cu banii de la bunici. Totul pornește din iubire și din frică. Doar că fiecare datorie plătită de altcineva îi spune jucătorului, fără cuvinte, că jocul se poate continua: căderea e amortizată de alții. Am scris mai pe larg despre asta în articolul Familia de multe ori îl ține dependent.

Detectivul. Verifică extrasele, istoricul telefonului, bonurile din buzunar. Numără. Întreabă. E rolul cel mai obositor, pentru că nu se termină niciodată. Și, paradoxal, îl face pe el să mintă mai bine, nu mai puțin.

Cel care tace pentru liniște. „Nu acum, că e ziua mamei.” „Nu de față cu copiii.” „Nu, că se supără și iar pleacă.” Tăcerea ține casa liniștită pe dinafară. Pe dinăuntru, problema crește în întuneric, acolo unde nimeni nu o numește.

Aliatul din umbră. Adesea mama lui sau un frate. Îi dă bani „doar de data asta”, fără să spună nimănui. Crede că îl ajută. De fapt ține deschisă o ușă pe care restul familiei încearcă să o închidă.

Apoi sunt copiii, care nu aleg nimic și iau totuși locuri. Copilul erou: note mari, cameră curată, grijă de frați, niciun necaz, pentru că în casa aceea nu mai e loc de încă o problemă. Copilul care dispare: stă în cameră, cu căștile pe urechi, nu cere nimic, nu deranjează. Copilul care face glume și detensionează masa exact când aerul devine greu. Și, uneori, copilul care face scandal la școală, singurul care arată cu degetul, fără să știe, că în casă ceva nu e în regulă. Dacă vreți să înțelegeți mai bine ce duc ei cu ei, citiți despre copilăria lângă un părinte dependent de jocuri de noroc.

Acum, un lucru pe care vreau să-l spun apăsat. Multă vreme, femeile din jurul unui dependent au fost numite „codependente”, ca și cum ar avea ele o boală care îl ține pe el în joc. O parte dintre cercetători privesc altfel lucrurile. Echipa psihologului Jim Orford, care studiază de zeci de ani familiile oamenilor cu dependențe, pornește de la o idee simplă: sunteți oameni obișnuiți care trăiesc o situație deloc obișnuită. La clinica pentru jocuri de noroc din Londra, au măsurat cât apasă pe rudele jucătorilor și au găsit o povară la fel de mare ca a familiilor celor dependenți de alcool sau droguri, și mai grea la soții. Rolurile de mai sus nu sunt defecte de caracter. Sunt soluțiile pe care le-ați găsit ca să supraviețuiască familia. Numai că, în timp, aceleași soluții ajung să țină în viață și jocul.

Ce se schimbă când unul singur se mișcă

Aici e partea bună a ecologiei. Dacă un sistem se strică atunci când se mișcă o piesă, tot un sistem se reface când se mișcă alta. Nu e nevoie să se schimbe toată lumea deodată. Nici măcar nu e nevoie să înceapă el. E suficient ca unul dintre voi să iasă din rolul lui, iar celelalte piese să fie nevoite să se așeze altfel.

Să spun însă cinstit ce arată studiile, ca să nu vă fac promisiuni.

În Suedia, un grup de cercetători a lucrat cu o sută de rude ale unor jucători care refuzau orice ajutor. Jumătate au urmat un program online cu sprijinul unui terapeut, jumătate au așteptat. Cei din program au devenit mai liniștiți, mai puțin anxioși, mai mulțumiți de relație. Dar efectul asupra jocului lui și asupra hotărârii lui de a cere ajutor a fost mic și nesigur. Pe scurt: nu îl puteți schimba prin telecomandă. Și totuși, o soție care nu mai trăiește de pe o zi pe alta în panică vorbește altfel cu el, îl ascultă altfel și ia alte hotărâri.

Aceiași cercetători au făcut apoi un al doilea studiu. Au comparat jucătorii care au urmat singuri un program de terapie cu cei care l-au urmat împreună cu partenera. Rezultatele finale au fost asemănătoare, însă când partenera era inclusă, mai mulți jucători chiar au început programul, nu doar au promis că îl încep. În Canada, altă echipă a urmărit perechi de jucători și rude aflate în tratament: acolo unde familia s-a implicat, cu comunicare și sprijin, tratamentul a mers mai bine atât pentru el, cât și pentru casă.

Iar la Londra, după ce rudele au primit un caiet de lucru cu pași simpli, ce a contat cel mai mult a fost ceva neașteptat: să scadă încercările, pline de emoție, de a-l controla, adică rugămințile, scenele, verificările, amenințările nerespectate. Un studiu american pe peste două sute de soții și partenere ale unor oameni cu dependență de substanțe sau de joc a găsit același lucru, din alt unghi. Strategiile pe care ele le-au considerat cele mai de folos au fost cele prin care făceau un pas înapoi, iar unele dintre cele mai folosite forme de control s-au dovedit tocmai cele care nu ajutau. A face un pas înapoi nu înseamnă a-l părăsi. Înseamnă să nu mai stai tu între el și urmările jocului lui.

Cum arată asta concret, într-o casă din București, într-o marți seara?

Salvatoarea nu mai plătește următoarea datorie. Nu din răzbunare, ci spunând liniștit: „Te iubesc, dar datoria asta e a ta. Te ajut să găsești un specialist, nu să găsești bani.”

Detectivul nu mai verifică extrasele în fiecare dimineață. Hotărăște, în schimb, ce bani ai casei sunt protejați și atât.

Cea care tace pentru liniște spune, o dată și clar, adevărul la masă. Copiilor, pe măsura vârstei: „Tata are o problemă cu jocurile de noroc. Nu e vina voastră. Noi, adulții, ne ocupăm de ea.” Pentru un copil erou, fraza asta e o sarcină luată de pe umeri.

Aliatul din umbră e rugat, direct, să nu mai dea bani pe ascuns. Poate va refuza la început. Poate se va supăra.

Și aici trebuie să știți un lucru. Când o piesă se mișcă, sistemul trage înapoi. E aproape o regulă. El se poate înfuria, poate promite mai mult ca oricând, poate juca mai mult o vreme. Soacra vă poate acuza că îl „lăsați la greu”. Copilul cuminte poate face, brusc, o criză. Nu înseamnă că ați greșit. Înseamnă că iazul a simțit mișcarea. Tocmai atunci e cel mai greu să nu vă întoarceți în vechiul rol, și tocmai atunci contează cel mai mult să nu o faceți.

Nu trebuie să faceți toate astea deodată. Alegeți un singur rol din care să ieșiți. Unul singur. Și căutați pe cineva care să vă țină de mână cât timp o faceți: un grup pentru familii, un psiholog, un centru de tratament. Dacă banii sunt o piedică, există locuri unde ajutorul e gratuit; le-am adunat în articolul despre unde se tratează gratuit dependența de jocuri de noroc.

Uneori, cea mai puternică mișcare din tot iazul e o propoziție scurtă, spusă de cel care până atunci a tăcut, a plătit sau a verificat: „Iubire, avem o problemă și am căutat ajutor.” Nu „tu ai o problemă”, ci „avem”. Nu „caută-ți ajutor”, ci „am căutat”. Cu propoziția asta, rolul vechi rămâne în urmă, iar el află că în casă ceva s-a schimbat, chiar dacă el încă nu s-a schimbat.

Dacă v-ați uita acum la familia voastră ca la o hartă, ce loc ați recunoaște că îl țineți de ani de zile și din care ați putea face, săptămâna asta, un singur pas afară?

Nu trebuie să duci totul singură. Dacă vrei să înveți, în ritmul tău, cum să stai lângă el fără să te pierzi pe tine, programul pentru familiile jucătorilor e aici.

Bibliografie

1. Järvinen-Tassopoulos, J. (2020). The impact of problem gambling: are there enough services available for families with children? Public Health. https://doi.org/10.1016/j.puhe.2020.03.020
2. Jeffrey, L. et al. (2019). Til Debt Do Us Part: Comparing Gambling Harms Between Gamblers and Their Spouses. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-019-09826-3
3. Kourgiantakis, T. et al. (2018). Facilitators and Barriers to Family Involvement in Problem Gambling Treatment. International Journal of Mental Health and Addiction. https://doi.org/10.1007/s11469-017-9742-2
4. Magnusson, K. et al. (2019). Internet-delivered cognitive-behavioral therapy for significant others of treatment-refusing problem gamblers: A randomized wait-list controlled trial. Journal of Consulting and Clinical Psychology. https://doi.org/10.1037/ccp0000425
5. Nilsson, A. et al. (2020). Behavioral couples therapy versus cognitive behavioral therapy for problem gambling: a randomized controlled trial. Addiction. https://doi.org/10.1111/add.14900
6. Orford, J. et al. (2017). Stress, strain, coping and social support for affected family members attending the National Problem Gambling Clinic, London. International Gambling Studies. https://doi.org/10.1080/14459795.2017.1331251
7. Petra, M. M. (2020). Coping with a loved one’s substance use disorder or gambling disorder: what strategies really help? Journal of Loss and Trauma. https://doi.org/10.1080/15325024.2019.1657663