Ce se întâmplă cu el în primele 90 de zile fără joc și cum îl sprijini fără să devii paznicul lui? Mintea lui încă cere jocul: pofta vine în valuri, somnul se strică, iritarea crește, iar riscul de a juca din nou rămâne mare, mai ales seara, când e singur și se gândește la bani. O alunecare e frecventă și nu înseamnă că totul s-a pierdut. Familia ajută cel mai mult când răsplătește pașii buni și face cu el acorduri limpezi, nu când îl supraveghează.

Cifra de 90 de zile nu vine dintr-un studiu. E un orizont practic, o unitate de măsură pentru răbdare. Curios e că și unii cercetători numără în trimestre: într-un experiment cu cupluri, banii puși pe joc au fost măsurați pe intervale de 90 de zile (Tremblay et al., 2023). Ce s-a întâmplat cu banii aceia afli mai jos.

Cel mai limpede tablou al lunilor de după oprire vine dintr-un studiu care a urmărit timp de un an 101 oameni care tocmai se lăsaseră de joc. După fiecare episod, cercetătorii îi întrebau ce se petrecuse înainte. Doar 8% nu au mai jucat deloc în tot anul (Hodgins și el-Guebaly, 2004). Ceilalți au alunecat cel puțin o dată, unii pentru o seară, alții pentru mai mult.

Din afară, oprirea pare o hotărâre luată o singură dată. Pentru el, e o hotărâre pe care o reia în fiecare seară.

Ce simte el în aceste seri s-a măsurat demult. Doi cercetători americani au întrebat 222 de oameni dependenți de joc ce li se întâmplă când încearcă să se oprească. Dintre ei, 91% au descris pofta, 87% neliniștea și iritarea, iar 65% cel puțin un simptom fizic: jumătate dormeau prost, alții aveau dureri de cap, stomacul întors sau inima bătând prea tare (Rosenthal și Lesieur, 1992). În grupul de comparație, oameni tratați pentru alcool sau droguri care jucau doar ocazional, asemenea simptome au apărut la 2%.

Seamănă cu sevrajul, deși nicio substanță nu a intrat în corp. Așa că, dacă îți răspunde tăios la o întrebare banală, nu e neapărat despre tine. Se luptă cu el însuși.

Cât cântărește pofta? O echipă din Australia a urmărit timp de câteva luni 158 de oameni aflați în tratament și a căutat ce anunță întoarcerea la joc. Dintre toate măsurătorile, pofta a ieșit cel mai constant legată de recădere, iar gândurile de tipul „acum simt că iese” au contat și ele (Smith et al., 2015).

Studiul canadian de la început a mai scos la iveală o surpriză. Cele mai multe recăderi au venit seara, când omul era singur și se gândea la bani. Starea de dinainte era la fel de des bună ca rea. La alcool și droguri, oamenii pun recăderea mai ales pe seama tristeții sau a furiei; jucătorii au invocat cel mai des gândul că ar putea câștiga și senzația că trebuie să facă rost de bani (Hodgins și el-Guebaly, 2004). Gândul acesta e rudă apropiată cu goana după pierderi, despre care am scris separat.

Pentru tine, asta schimbă harta serilor. O seară liniștită, în care el stă singur cu telefonul și tocmai a sosit o factură, poate fi mai riscantă decât o zi încordată petrecută împreună.

Cum arată o recădere din interior? În patru grupuri de discuție, 30 de oameni (jucători, parteneri și terapeuți) au descris-o ca pe o luptă între două forțe. Una îl împinge spre joc: pofta, gândurile greșite despre câștig, emoțiile neplăcute, relațiile tensionate și semnalele din jur care amintesc de joc (Oakes et al., 2012a). Cealaltă îl trage înapoi: atenția trează, hotărârea de a se schimba, sprijinul celor apropiați, amintirea pagubelor și obiceiul de a-și muta gândul în altă parte (Oakes et al., 2012b). El joacă atunci când prima o copleșește pe a doua.

Aceleași grupuri au adus și o veste bună: pofta lăsată fără răspuns poate slăbi în timp, iar unii ajung să n-o mai simtă deloc (Oakes et al., 2012b). Ce poate face el în minutele grele am arătat în articolul despre pofta de joc și ce faci până trece valul.

Iar dacă totuși joacă? Cercetătorii nici măcar nu au căzut de acord asupra a ceea ce înseamnă o recădere la jocurile de noroc. Autorii unei recenzii au sugerat că modelele de recădere verificate la alcool și droguri pot fi folosite și aici (Ledgerwood și Petry, 2006). Un episod în ziua 50 nu anulează cele 49 de zile dinainte. Am scris pe larg despre de ce recăderea nu înseamnă eșec.

Cum îl sprijini în primele 90 de zile fără să-l controlezi

Pentru tine, începutul are încă o miză: încrederea. Jucătorii tind să ascundă de partener cât de mare e problema și cât de mari sunt datoriile, iar cercetătorii descriu asta ca pe o rană serioasă în cuplu (Côté et al., 2022). În studiul lor cu trei cupluri, iertarea nu a fost gestul unui singur om: felul în care jucătorul își asuma ce făcuse și felul în care partenerul putea lăsa garda jos s-au influențat tot timpul unul pe altul.

Nu ești obligată să ai încredere din prima zi, iar el nu ți-o poate cere. Dacă te întrebi cât valorează un „nu mai joc, jur”, citește ce am scris despre promisiunile jucătorului.

Familia contează mult în lunile acestea. O recenzie a 30 de studii a găsit că implicarea familiei în tratament se leagă de rezultate mai bune, pentru el și pentru felul în care funcționează casa (Kourgiantakis et al., 2013).

Cel mai convingător test l-au făcut cercetătorii din Quebec care au împărțit la întâmplare 80 de cupluri: unele au primit terapie de cuplu, celelalte tratament individual pentru jucător. În ambele grupuri, banii puși pe joc într-un interval de 90 de zile au coborât de la aproximativ 4.000 la 600 de dolari. Diferența a apărut în altă parte. După terapia de cuplu, jucătorii aveau mai mult control asupra impulsului, poftă mai mică și mai puține iluzii despre câștig, iar partenerii erau mai mulțumiți de relație (Tremblay et al., 2023).

Există și o parte incomodă. Când cercetătorii au intervievat cupluri despre ce fac partenerii ca să oprească jocul, au găsit că strategiile lor chiar îl influențează, dar nu mereu în direcția dorită: unele i-au crescut pofta, fără ca partenerul să-și fi propus asta (Côté et al., 2020). Pune lângă asta relațiile tensionate de pe lista forțelor care împing spre joc și înțelegi de ce controlul strâns, oricât de bine intenționat, poate lucra împotriva voastră.

Atunci ce rămâne? Un model numit CRAFT (întărirea prin comunitate și antrenamentul familiei), creat de Robert Meyers și Jane Smith, prin care familia învață să răsplătească momentele bune, să nu-l mai scutească de urmările firești ale problemei și să aleagă clipa potrivită pentru o discuție. În primul studiu mare, cu 62 de membri ai familiilor unor consumatori de droguri, 74% și-au adus omul drag la tratament, iar la cei ajunși acolo abstinența a crescut clar (Meyers et al., 1998). O meta-analiză a patru studii controlate a arătat că, în medie, cam două treimi dintre cei care refuzau ajutorul au ajuns la tratament, de obicei după patru până la șase întâlniri ale familiei cu terapeutul (Roozen et al., 2010).

La jocurile de noroc, testul a fost mai modest. Un caiet de lucru construit după CRAFT a ajuns la 186 de membri ai unor familii, unii primind și sprijin la telefon. Jucătorii lor au jucat în mai puține zile decât cei din grupul de comparație, dar nu au intrat mai des în tratament (Hodgins et al., 2007). Autorii au tras concluzia că familiile au nevoie de mai mult ghidaj decât le poate da o carte. Pașii modelului, aplicați la joc, îi găsești în articolul despre cum îl poate opri familia din joc.

În viața de zi cu zi, asta poate arăta simplu. Observi și spui cu voce tare ce merge: „Am văzut că ai ieșit la plimbare în loc să stai pe telefon.” Faceți împreună planul pentru serile cu risc, cele în care ar rămâne singur, cu gândul la bani. Stabiliți dinainte ce face el când vine valul, ca să nu improvizați la miezul nopții. Fiecare gest de felul acesta hrănește forța care îl trage înapoi.

Banii rămân întrebarea cea mai grea. Un acord temporar, prin care accesul lui la bani e limitat și cheltuielile sunt la vedere, pare firesc după tot ce s-a întâmplat. Familiile recurg des la astfel de măsuri, deși puține studii le-au măsurat efectul (Dowling et al., 2025). Contează cum îl puneți: convenit cu el, ca protecție, nu impus ca pedeapsă. Cine ține concret banii și cum vorbiți despre asta am explicat în articolul despre banii familiei când el joacă.

Peste trei luni s-ar putea să nu știți încă dacă s-a terminat. Veți ști însă dacă ați învățat să vorbiți despre poftă, despre bani și despre frică fără ca fiecare discuție să devină o ceartă.

Întrebări frecvente despre primele 90 de zile fără joc

Primele 90 de zile decid dacă se lasă de joc?

Nu cunoaștem vreun studiu care să arate că ziua 90 ar fi un prag. Cercetările arată că alunecările apar pe tot parcursul primului an, așa că atenția nu se oprește la o dată din calendar. Mai mult contează ce ați construit între timp: un plan pentru momentele grele și o relație în care se poate vorbi deschis.

Este normal să doarmă prost și să fie nervos după ce s-a oprit?

Pentru mulți, da. În cercetări, marea majoritate a celor dependenți de joc spun că devin agitați când încearcă să renunțe, iar o parte au și insomnie, dureri de cap sau probleme cu stomacul. Asemenea reacții nu arată că oprirea a fost o greșeală.

Ar trebui să-i verific telefonul și contul în fiecare zi?

Supravegherea zilnică are un preț: tensiunea din casă se numără printre factorii care îl împing spre joc, iar unele încercări ale partenerilor de a-l opri i-au întețit pofta. Altceva e o înțelegere făcută cu el, pe o perioadă limitată, în care amândoi vedeți cheltuielile. El știe ce se întâmplă și de ce.

Ce faci dacă a jucat din nou după câteva săptămâni?

Discutați episodul ca pe un semnal: când s-a întâmplat, ce gânduri au venit înainte, ce lipsea din plan. La jucători, recăderile scurte și cele lungi au avut aceleași declanșatoare, așa că ce aflați despre o singură seară vă ajută să le preveniți pe următoarele.

Care e ora din zi la care simți că lui îi e cel mai greu și ce ați putea pune împreună în locul ei?

Dacă vrei să înveți pas cu pas cum să răsplătești ce merge și cum să pui limite fără să-l împingi spre joc, începe cu programul pentru familiile celor care joacă.

Bibliografie

1. Côté, M., Dufour, M., & Tremblay, J. (2022). Integrative couple treatment for pathological gamblers with an emphasis on forgiveness processes: A case study with three couples. Journal of Marital and Family Therapy, 48(4), 1017–1039. https://doi.org/10.1111/jmft.12596
2. Côté, M., Tremblay, J., Jiménez-Murcia, S., Fernández-Aranda, F., & Brunelle, N. (2020). How can partners influence the gambling habits of their gambler spouse? Journal of Gambling Studies, 36(3), 783–808. https://doi.org/10.1007/s10899-019-09917-1
3. Dowling, N. A., Hawker, C. O., Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Hodgins, D. C. (2025). Addressing gambling harm to affected others: A scoping review (Part II: Coping, assessment and treatment). Clinical Psychology Review, 116, 102543. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2025.102543
4. Hodgins, D. C., & el-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72(1), 72–80. https://doi.org/10.1037/0022-006X.72.1.72
5. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
6. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., & Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372. https://doi.org/10.1080/1533256X.2013.838130
7. Ledgerwood, D. M., & Petry, N. M. (2006). What do we know about relapse in pathological gambling? Clinical Psychology Review, 26(2), 216–228. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2005.11.008
8. Meyers, R. J., Miller, W. R., Hill, D. E., & Tonigan, J. S. (1998). Community reinforcement and family training (CRAFT): Engaging unmotivated drug users in treatment. Journal of Substance Abuse, 10(3), 291–308. https://doi.org/10.1016/S0899-3289(99)00003-6
9. Oakes, J., Pols, R., Battersby, M., Lawn, S., Pulvirenti, M., & Smith, D. (2012a). A focus group study of predictors of relapse in electronic gaming machine problem gambling, part 1: Factors that ‘push’ towards relapse. Journal of Gambling Studies, 28(3), 451–464. https://doi.org/10.1007/s10899-011-9264-y
10. Oakes, J., Pols, R., Battersby, M., Lawn, S., Pulvirenti, M., & Smith, D. (2012b). A focus group study of predictors of relapse in electronic gaming machine problem gambling, part 2: Factors that ‘pull’ the gambler away from relapse. Journal of Gambling Studies, 28(3), 465–479. https://doi.org/10.1007/s10899-011-9267-8
11. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
12. Rosenthal, R. J., & Lesieur, H. R. (1992). Self-reported withdrawal symptoms and pathological gambling. American Journal on Addictions, 1(2), 150–154. https://doi.org/10.1111/j.1521-0391.1992.tb00020.x
13. Smith, D. P., Battersby, M. W., Pols, R. G., Harvey, P. W., Oakes, J. E., & Baigent, M. F. (2015). Predictors of relapse in problem gambling: A prospective cohort study. Journal of Gambling Studies, 31(1), 299–313. https://doi.org/10.1007/s10899-013-9408-3
14. Tremblay, J., Dufour, M., Bertrand, K., Saint-Jacques, M., Ferland, F., Blanchette-Martin, N., Savard, A.-C., Côté, M., Berbiche, D., & Beaulieu, M. (2023). Efficacy of a randomized controlled trial of integrative couple treatment for pathological gambling (ICT-PG): 10-month follow-up. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 91(4), 221–233. https://doi.org/10.1037/ccp0000765