E trecut de unsprezece seara. Ai zis că azi nu mai joci și ai ținut-o așa toată ziua. Acum stai pe canapea, cu telefonul în mână, și degetul îți alunecă singur spre aplicația pe care ai șters-o săptămâna trecută și ai instalat-o la loc alaltăieri. „Doar o sută de lei. Doar ca să recuperez ce am pierdut marți.” Știi deja cum se termină seara. Și totuși apeși.
Dacă te recunoști aici, poate ai căutat pe telefon, pe ascuns, „cum să te lași de jocuri de noroc” sau „cum să te lași de păcănele”. Ai dat probabil peste sfaturi de felul „ai voință” și „găsește-ți un hobby”. Nu sunt greșite, doar că sunt prea puțin. Omul care joacă nu duce lipsă de hotărâri. De obicei a luat deja zeci. Ce îi lipsește este un plan care să țină și în seara în care hotărârea cedează.
Mai jos găsești cinci lucruri care chiar ajută. Nu le-am ales după cum sună, ci după ce au arătat cercetările despre oamenii care au ieșit din jocuri de noroc. Niciunul nu e magic. Împreună însă schimbă mult.
De ce nu te poți lăsa doar cu voința
Să începem cu o veste care pare proastă. Un grup de cercetători canadieni a urmărit timp de un an 101 oameni care tocmai se lăsaseră de jocuri de noroc. Doar 8% dintre ei n-au mai jucat deloc în tot acest timp. Ceilalți au avut măcar o recădere, unii una mică, alții una serioasă (Hodgins & el-Guebaly, 2004). Dacă ai încercat de câteva ori și n-ai reușit, nu ești o excepție rușinoasă. Ești regula.
Același studiu arată ceva și mai util: când apar recăderile. Cel mai des seara, când omul e singur și se gândește la bani. Nu tristețea era neapărat de vină. Înainte de recădere, oamenii erau la fel de des bine dispuși ca abătuți. Iar ce îi împingea cel mai mult erau gândurile despre câștig și senzația că trebuie să facă rost de bani (Hodgins & el-Guebaly, 2004). Seara de pe canapea de la începutul articolului nu e o întâmplare. Are un tipar. Și un tipar se poate anticipa.
Mai e o veste, de data asta bună. Într-o analiză a două mari anchete naționale din Statele Unite, între 36% și 39% dintre oamenii care avuseseră cândva o problemă serioasă cu jocurile nu mai aveau nicio problemă de acest fel în ultimul an. Și doar 7–12% dintre ei ceruseră vreodată ajutor de specialitate sau merseseră la grupurile Jucătorilor Anonimi (Slutske, 2006). Așadar oamenii ies din asta, chiar mai des decât se crede. Numai că mulți ies greu, singuri, după ani pierduți. Pașii de mai jos te pot ajuta să scurtezi drumul.
Dacă vrei să înțelegi mai bine ce se întâmplă în creier în clipa în care nu te mai poți opri, am scris pe larg despre asta în articolul ce se întâmplă de fapt în mintea omului care nu se poate opri.
Cinci moduri de a nu mai juca
Primul pas este să îți închizi singur ușile, cât timp ești limpede. Asta înseamnă autoexcludere. În România, poți cere să fii exclus de la jocurile de noroc prin Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, iar pașii concreți i-am explicat în articolul despre autoexcluderea la ONJN. Ce spun studiile despre ea? O recenzie amplă a programelor de autoexcludere a ajuns la o concluzie echilibrată: programele sunt folosite de prea puțini dintre cei care ar avea nevoie de ele și nu te împiedică pe deplin să joci. În același timp, oamenii care s-au autoexclus spun, în general, că joacă mai puțin, că se simt mai bine psihic și că le merge mai bine în viața de zi cu zi (Gainsbury, 2014).
Trebuie să știi dinainte și partea mai puțin plăcută. În Suedia, unde există un registru național de autoexcludere valabil pentru toți operatorii autorizați, aproape jumătate dintre cei autoexcluși (49%) au jucat totuși în perioada de excludere. Cel mai des au jucat la cazinouri online, iar cercetările anterioare arătaseră că oamenii ocolesc excluderea mai ales prin site-uri din afara țării (Håkansson & Komzia, 2023). Autoexcluderea e deci o ușă încuiată, nu un zid fără fisuri. O analiză a programelor din mai multe țări merge în aceeași direcție: autoexcluderea îl poate ajuta pe omul care o folosește și pe cei din jurul lui, dar e folosită de prea puțini ca să schimbe mare lucru la scara întregii populații (Kraus et al., 2022). Pentru tine, ca persoană, rămâne un pas bun. Doar că are nevoie de pasul al doilea.
Al doilea pas este să pui distanță între impuls și bani. Aproape orice recădere trece prin același punct: omul are nevoie de bani disponibili, pe loc. Dacă între pofta de a juca și plată stau trei secunde și o amprentă, pofta câștigă aproape mereu. Dacă stau o zi, un telefon dat cuiva și o explicație, de multe ori pofta trece.
Plățile digitale au făcut drumul acesta foarte scurt. Într-un grup de discuție cu oameni care aveau probleme cu jocurile, cercetătorii suedezi au observat că aplicațiile de plată se potrivesc atât de bine cu obiceiurile de joc încât ajung să le întrețină, iar uneori chiar să le declanșeze (Lakew et al., 2024). E un studiu mic, de explorare, dar descrie exact ce povestesc mulți oameni: banii ajung pe site înainte ca mintea să apuce să se împotrivească.
Concret, poți face câteva lucruri. Verifică în aplicația băncii dacă există opțiunea de a bloca plățile către site-urile de jocuri de noroc. Unele bănci o au, altele nu, așa că întreabă direct la ghișeu sau la serviciul pentru clienți. Instalează pe telefon și pe calculator un program care blochează accesul la site-urile de jocuri. Într-un sondaj făcut printre 156 de utilizatori ai unui astfel de program, oamenii l-au apreciat mult și au raportat cele mai mari progrese exact la capitolele „joc mai puțin” și „știu să fac față poftei” (Chandrakumar et al., 2026). Iar pentru o perioadă, lasă cardul de credit sau economiile în grija cuiva de încredere. Nu ca pedeapsă. E ca un scaun proptit în ușa pe care știi că o deschizi noaptea.
Al treilea pas este să lucrezi cu un terapeut, de preferat unul care folosește terapia cognitiv-comportamentală. Pe scurt, TCC te ajută să prinzi gândurile care te împing spre joc („acum sigur iese”, „trebuie să recuperez”, „am simțit că vine un câștig”) și să le verifici la rece. Te ajută și să îți faci un plan pentru serile, locurile și stările în care riscul e mare.
Aici avem cele mai multe dovezi. O meta-analiză care a reunit 25 de studii a arătat că terapia cognitiv-comportamentală reduce jocul în primele trei luni după terapie, oricare ar fi forma de joc, iar efectele s-au văzut și la șase, douăsprezece și douăzeci și patru de luni (Gooding & Tarrier, 2009). Recenzia Cochrane, care a luat în calcul doar studii randomizate, a ajuns la o concluzie asemănătoare: TCC reduce jocul și celelalte simptome imediat după terapie. Autorii au precizat însă cinstit că nu se știe încă sigur cât de mult durează efectul și că multe dintre studii au avut limite metodologice (Cowlishaw et al., 2012).
Un studiu important a comparat trei variante pentru 231 de oameni: doar trimiterea la grupurile Jucătorilor Anonimi, aceeași trimitere plus un caiet de lucru și aceeași trimitere plus opt ședințe individuale de terapie. Ședințele de terapie au redus jocul mai mult decât simpla trimitere la grup. Iar cei care au mers mai des la grup și au făcut mai multe ședințe sau exerciții au avut mai multe șanse să nu mai joace deloc (Petry et al., 2006). Pe scurt, contează să mergi, dar contează și să duci treaba până la capăt.
Al patrulea pas este să lămurești de ce vrei, de fapt, să te oprești. Poate pare ciudat. Dacă ai pierdut bani, liniște și poate încrederea celor de acasă, motivele par evidente. Numai că, în mintea omului care joacă, există aproape mereu două voci. Una vrea să se oprească. Alta își amintește seara în care a câștigat și spune că „nu e chiar așa de rău”. Cât timp a doua voce nu e ascultată, câștigă pe ascuns.
Interviul motivațional este o metodă de discuție creată tocmai pentru această ambivalență. Terapeutul nu te ceartă și nu încearcă să te convingă. Te ajută să auzi amândouă vocile și să îți găsești singur motivele care contează pentru tine. O meta-analiză a studiilor randomizate a arătat că interviul motivațional reduce frecvența jocului până la un an după intervenție. Suma cheltuită pe jocuri a scăzut și ea, dar efectul acesta s-a văzut doar în primele luni (Yakovenko et al., 2015). Mai simplu spus, interviul motivațional e un început foarte bun, mai ales dacă încă nu ești sigur că vrei să renunți de tot. De obicei e bine să fie urmat de o intervenție mai lungă, cum este terapia.
Un exercițiu pe care îl poți face chiar în seara asta: ia o foaie și scrie pe o parte ce îți dă jocul. Fii sincer. Poate e liniște după o zi grea. Poate e senzația că, măcar acolo, se întâmplă ceva. Pe cealaltă parte scrie ce te costă. Nu doar banii, ci și orele, minciunile, somnul. Nu trebuie să ajungi la vreo concluzie. Doar păstrează foaia. În serile grele, citește-o.
Al cincilea pas este să nu mai duci totul singur. Aici intră grupurile de sprijin și oamenii de acasă. Grupurile de sprijin pentru jucători se întâlnesc față în față sau online. O recenzie a cercetărilor despre ele a arătat că dovezile despre eficiența lor sunt amestecate: unele studii găsesc beneficii, altele nu. Pentru membrii lor, contează mult răbdarea, acceptarea situației financiare așa cum este și recunoașterea deschisă a problemei (Schuler et al., 2016). Cel mai bine funcționează probabil împreună cu terapia, nu în locul ei, așa cum sugerează și studiul condus de Nancy Petry.
Familia contează și ea, mai ales atunci când joci pe ascuns. Rușinea te face să te ascunzi, iar secretul hrănește jocul. Chiar și în sondajul despre programele de blocare, sprijinul celor din jur a fost legat de o recuperare mai bună (Chandrakumar et al., 2026). Nu trebuie să spui tot, tuturor, deodată. E de ajuns un singur om căruia să îi poți scrie „mi-e greu acum” și care să nu înceapă cu o predică.
Ce faci când recazi
Probabil vei recădea măcar o dată. Nu scriu asta ca să te descurajez, ci pentru că cifrele de la începutul articolului o spun limpede. În studiul canadian, marea majoritate a celor care se lăsaseră au trecut prin cel puțin o recădere. Diferența nu o face dacă recazi. O face ce faci în ziua de după.
O recădere nu șterge săptămânile în care n-ai jucat. Ele rămân, la fel și ce ai învățat în ele. Întreabă-te, fără să te pedepsești, ce s-a întâmplat înainte. Ce oră era? Erai singur? Te gândeai la o datorie sau la o sumă pe care „trebuia” s-o recuperezi? Ai avut bani la îndemână? De cele mai multe ori vei găsi exact tiparul descris de Hodgins și el-Guebaly: seara, singurătatea, gândul la bani și speranța câștigului. Odată văzut, tiparul acesta poate fi blocat din timp, cu un plan pentru seri, cu cardul lăsat în altă parte, cu un telefon dat cuiva la ora nouă.
Mai e ceva. Mulți oameni încearcă, după o pierdere, să „recupereze” jucând iar. E cea mai scumpă decizie pe care o poți lua. Dacă ai pierdut aseară, pierderea de aseară e deja făcută. Tot ce poți face azi este să nu o mărești.
Dacă ești omul de lângă cel care joacă
Poate citești articolul acesta pentru altcineva: soțul, fiul, fratele, tatăl. Și pentru tine există ajutor, iar nevoia ta de sprijin e reală, nu un moft. O recenzie sistematică a programelor pentru familiile oamenilor care joacă a găsit nouă tipuri de intervenții, de la consiliere pentru aparținători la terapie de cuplu și programe online. Niciuna nu s-a dovedit mai bună decât celelalte. Au ieșit însă la iveală câteva lucruri care contau în aproape toate: informații clare despre ce înseamnă dependența de jocuri, sprijin din partea altor oameni, moduri noi de a face față și o comunicare mai bună în familie (Edgren et al., 2022).
Asta înseamnă concret să afli ce se întâmplă, să nu mai duci totul singur sau singură, să înveți să spui „nu” fără să rupi legătura și să vorbești altfel acasă. Nu e treaba ta să îl oprești tu din joc. E treaba ta să nu te pierzi pe tine în încercarea asta. Despre capcanele în care cade de multe ori familia, fără să vrea, am scris în articolul familia de multe ori îl ține dependent.
Un lucru practic: nu mai plăti datoriile de joc în locul lui fără o discuție limpede și fără un plan. Știu cât de greu e când sună telefonul și vine încă o somație. Dar fiecare datorie plătită în tăcere îi spune minții care joacă că există mereu cineva care acoperă. Poți ajuta fără să întreții jocul, de pildă plătind direct o factură, nu dând bani în mână, și cerând în schimb ca el să meargă la un specialist.
Dacă ai citit până aici, ești deja mai departe decât crezi. Oamenii ies din jocurile de noroc. Nu toți pe același drum și rareori din prima, dar ies. Cinci lucruri îi ajută mult: ușile închise din timp, distanța dintre impuls și bani, terapia, motivele limpezi și oamenii de lângă ei. Nu trebuie să le faci pe toate de mâine. Alege unul azi. Mâine, încă unul. Dacă vrei să vezi pe larg ce opțiuni de tratament există, am adunat totul în articolul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc, iar pentru variantele fără cost poți citi despre tratamentul gratuit al dependenței de jocuri de noroc.
Bibliografie
- Chandrakumar, D., Yang, C., Oh, S. B., & Gainsbury, S. M. (2026). User experiences with blocking software and gambling recovery: Exploring motivation, perceptions & recovery supports. Journal of Gambling Studies. Advance online publication. https://doi.org/10.1007/s10899-026-10543-x
- Cowlishaw, S., Merkouris, S., Dowling, N., Anderson, C., Jackson, A., & Thomas, S. (2012). Psychological therapies for pathological and problem gambling. Cochrane Database of Systematic Reviews, (11), CD008937. https://doi.org/10.1002/14651858.CD008937.pub2
- Edgren, R., Pörtfors, P., Raisamo, S., & Castrén, S. (2022). Treatment for the concerned significant others of gamblers: A systematic review. Journal of Behavioral Addictions, 11(1), 1–25. https://doi.org/10.1556/2006.2021.00088
- Gainsbury, S. M. (2014). Review of self-exclusion from gambling venues as an intervention for problem gambling. Journal of Gambling Studies, 30(2), 229–251. https://doi.org/10.1007/s10899-013-9362-0
- Gooding, P., & Tarrier, N. (2009). A systematic review and meta-analysis of cognitive-behavioural interventions to reduce problem gambling: Hedging our bets? Behaviour Research and Therapy, 47(7), 592–607. https://doi.org/10.1016/j.brat.2009.04.002
- Håkansson, A., & Komzia, N. (2023). Self-exclusion and breaching of self-exclusion from gambling: A repeated survey study on the development of a nationwide self-exclusion service. Harm Reduction Journal, 20(1), 107. https://doi.org/10.1186/s12954-023-00822-w
- Hodgins, D. C., & el-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72(1), 72–80. https://doi.org/10.1037/0022-006X.72.1.72
- Kraus, L., Loy, J. K., Bickl, A. M., Schwarzkopf, L., Volberg, R. A., Rolando, S., Kankainen, V. E., Hellman, M., Rossow, I., Room, R., Norman, T., & Cisneros Örnberg, J. (2022). Self-exclusion from gambling: A toothless tiger? Frontiers in Psychiatry, 13, 992309. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2022.992309
- Lakew, N., Jonsson, J., & Lindner, P. (2024). Probing the role of digital payment solutions in gambling behavior: Preliminary results from an exploratory focus group session with problem gamblers. JMIR Human Factors, 11, e54951. https://doi.org/10.2196/54951
- Petry, N. M., Ammerman, Y., Bohl, J., Doersch, A., Gay, H., Kadden, R., Molina, C., & Steinberg, K. (2006). Cognitive-behavioral therapy for pathological gamblers. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 74(3), 555–567. https://doi.org/10.1037/0022-006X.74.3.555
- Schuler, A., Ferentzy, P., Turner, N. E., Skinner, W., McIsaac, K. E., Ziegler, C. P., & Matheson, F. I. (2016). Gamblers Anonymous as a recovery pathway: A scoping review. Journal of Gambling Studies, 32(4), 1261–1278. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9596-8
- Slutske, W. S. (2006). Natural recovery and treatment-seeking in pathological gambling: Results of two U.S. national surveys. American Journal of Psychiatry, 163(2), 297–302. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.163.2.297
- Yakovenko, I., Quigley, L., Hemmelgarn, B. R., Hodgins, D. C., & Ronksley, P. (2015). The efficacy of motivational interviewing for disordered gambling: Systematic review and meta-analysis. Addictive Behaviors, 43, 72–82. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.12.011
Care dintre cei cinci pași ți se pare cel mai greu de făcut chiar acum și ce te-ar ajuta să îl faci măcar pe jumătate săptămâna aceasta?










