E trecut de miezul nopții. Pe masa din bucătărie stă extrasul de cont, cu trei retrageri de la bancomat pe care nu ți le explică nimeni. Duminică ți-a jurat, cu lacrimi în ochi, că s-a terminat. L-ai crezut, pentru că plângea de-adevăratelea. Acum te întrebi ce se întreabă toate femeile aflate în locul tău: dacă vede ce distruge, de ce nu se oprește?

Întrebarea ascunde o bănuială dureroasă. Poate nu-i pasă. Poate nu ne iubește destul. Poate minte și când plânge. Cercetarea din ultimele decenii spune altceva și merită s-o auzi, nu ca să-l scuzi, ci ca să nu mai lupți cu o fantomă.

Despre dopamină și despre felul în care jocurile de noroc prind sistemul de recompensă am scris pe larg în articolul despre ce se întâmplă în creier în dependența de jocuri de noroc. Aici mă uit la altceva: la ce se petrece în mintea lui în clipa în care știe și totuși pleacă spre sala de joc. Nu există o singură cauză. Sunt câteva mecanisme care se încalecă, și fiecare explică o bucată din ce vezi acasă.

Își dorește ceva ce nu-i mai face plăcere

Mulți jucători spun la un moment dat o frază care încurcă de tot familia: „Nici nu-mi mai place.” Și e adevărat. Nu mai e distracție, nu mai e seara cu prietenii la un pariu. E o goană încordată, cu fălcile strânse. Atunci de ce?

Doi psihologi de la Universitatea din Michigan, Kent Berridge și Terry Robinson, au căutat ani la rând răspunsul. Ei au arătat că „a-ți plăcea” ceva și „a vrea” acel lucru țin de circuite diferite în creier. În viața obișnuită merg împreună: vrei ciocolata pentru că îți place. În dependență se despart. Teoria lor, a sensibilizării stimulentului, spune că repetiția amplifică dorința, mai ales când e pornită de semnale din jur, fără ca plăcerea să crească și ea. Sistemul care produce „vreau” e mare și devine tot mai sensibil. Cel care produce „îmi place” rămâne mic și fragil.

Semnalele pot fi orice s-a lipit de joc în timp: sunetul unei notificări, reclama de la meci, drumul pe lângă agenția de pariuri, ziua de salariu, o ceartă. La fel se întâmplă cu băutura: sticla din bufet, ora șase seara, anumiți prieteni. Omul nu hotărăște să-și dorească. Dorința vine peste el, puternică, înainte să apuce să se gândească. Iar ce-l așteaptă la capăt e tot mai puțină bucurie.

Pentru tine, asta schimbă o întrebare. Nu „cum poate să-i placă jocul mai mult decât noi?”. Nu-i place mai mult. Îl trage mai tare. Sunt lucruri diferite.

A doua piesă vine de la Cambridge. Barry Everitt și Trevor Robbins au urmărit cum consumul trece, în timp, de la o alegere voluntară la un obicei și apoi la o compulsie, iar controlul se mută dinspre partea din față a creierului, care cântărește și frânează, spre structuri mai adânci, care execută pe pilot automat. Studiile lor au pornit de la droguri, dar mecanismul obiceiului îl cunoaștem cu toții.

Gândește-te la drumul spre casă pe care l-ai făcut de o mie de ori. Uneori ajungi și nu-ți amintești nicio intersecție. Mâinile au condus singure. Cam așa arată jocul după o vreme: degetul deschide aplicația înainte ca omul să fi hotărât ceva. Promisiunea de duminică a fost sinceră, a făcut-o partea care cântărește. Marți seara vine obiceiul, care n-a fost de față la promisiune.

Când jocul nu mai bucură, ci doar amorțește

Mai e un lucru pe care îl vezi, poate, fără să-l înțelegi: cât de rău îi e când nu joacă. Irascibil, neliniștit, cu somnul dat peste cap, de parcă i-ar lipsi aerul.

George Koob, cercetător american în neurobiologia dependenței, a descris ce numește sistemul antirecompensă. Împreună cu Michel Le Moal a arătat că, pe măsură ce consumul se repetă, sistemul de recompensă merge tot mai slab, iar sistemele de stres ale creierului se implică tot mai mult. Nivelul de la care omul se simte „normal” coboară. Nu mai caută euforia, caută să iasă din disconfort. Joacă pentru o oră de liniște, nu pentru câștig.

De aici vine un cerc pe care îl simți pe pielea ta. Stresul întărește pornirea spre joc. Datoriile, certurile, telefoanele de la bancă cresc stresul. Asta nu înseamnă că certurile voastre sunt de vină. Înseamnă doar că, pentru creierul lui, jocul a ajuns cel mai rapid calmant pe care îl știe, deși tot el produce durerea.

Mai e ceva, poate cel mai greu de acceptat pentru o familie: cât cântărește pentru el ziua de mâine. Cercetătorii măsoară asta cu o întrebare simplă: preferi o sumă mică azi sau una mai mare peste o lună? Toți oamenii țin ceva mai mult la prezent. Dar o analiză care a adunat studii despre alcool, tutun, canabis, stimulente, opiacee și jocuri de noroc a găsit că cu cât dependența e mai gravă, cu atât răsplata amânată își pierde mai repede valoarea, oricare ar fi dependența.

Pe românește: în capul lui, casa, școala copiilor, liniștea de peste un an sunt reale, dar cântăresc puțin. Două sute de lei acum, cu șansa de a recupera pierderea de ieri, cântăresc enorm. Când îi spui „gândește-te la viitorul nostru”, vorbești pe o frecvență pe care creierul lui o prinde slab tocmai în clipa deciziei. Nu pentru că nu vă iubește. Pentru că „acum” strigă și „mâine” șoptește.

Ultima piesă e rușinea. După o pierdere mare, omul poate simți vinovăție, adică „am făcut un lucru rău”, sau rușine, adică „eu sunt rău, nu valorez nimic”. Pare o nuanță, dar nu e. Sunghwan Yi și Vinay Kanetkar, doi cercetători canadieni, i-au întrebat pe jucători despre ultimele lor pierderi. Cu cât problema cu jocul era mai gravă, cu atât rușinea de după pierdere era mai puternică și cu atât omul fugea mai mult de ce simțea, în loc să facă ceva cu asta. Iar pentru un jucător, fuga cea mai la îndemână e tot jocul, cu speranța că, dacă recuperează banii, dispare și rușinea.

Așa se explică de ce, uneori, după o scenă grea acasă, în care a fost pus față în față cu tot ce a făcut, joacă și mai mult. Nu te sfidează. Fuge de o imagine despre sine pe care nu o poate duce. Am scris mai mult despre legătura asta cu recăderile în articolul despre rușine, euforie și recădere, iar despre minciunile care vin la pachet cu rușinea, în psihologia minciunii la jucătorii compulsivi.

Vrea și nu vrea în același timp

Dacă pui cap la cap toate piesele, iese o imagine care la început sună ciudat: omul acesta vrea să se oprească. Și, în același timp, vrea să joace. Amândouă sunt adevărate. Nu minte când plânge duminica și nu minte nici marțea, când pleacă.

Psihologii care au creat interviul motivațional au numit starea asta ambivalență și au observat ceva folositor pentru orice familie. Când un om împărțit în două aude din afară doar argumentele pentru schimbare, tinde să răspundă apărând cealaltă parte. Îi spui „trebuie să te lași”, el răspunde „nu e chiar așa grav, mâine recuperez”. Nu pentru că asta crede, ci pentru că cearta îl împinge acolo. Interviul motivațional face invers: îl ajută pe om să-și audă propriile motive de schimbare, spuse cu gura lui. O analiză a studiilor controlate cu jucători a arătat că interviul motivațional a redus numărul zilelor de joc, cu efect vizibil până la un an, deși scăderea banilor pierduți s-a văzut clar doar pe termen scurt.

Tu nu ești terapeutul lui și nici nu trebuie să fii. Dar poți folosi ce s-a învățat de aici.

Poți vorbi cu partea din el care vrea să se oprească. În loc de „iar ai jucat, n-ai pic de rușine”, ceva de felul: „Știu că și pe tine te doare. Ce te-ar ajuta să nu mai ajungi acolo?” Apoi să taci și să-l lași să răspundă. Să întrebi mai mult decât explici.

Poți să numești fapta fără să-l faci pe el una cu ea. „Ai luat banii de întreținere” e greu de auzit, dar se poate duce. „Ești un ratat” împinge exact spre rușinea care îl trimite înapoi la joc. Consecințele rămân consecințe; nu trebuie să-i acoperi datoriile sau să minți pentru el ca să fii blândă.

Poți să împuținezi semnalele din jur, acolo unde ține de tine: carduri, acces la conturi, bani lichizi în casă. Dorința pornită de semnale apare mai rar când semnalele sunt mai rare, iar un obicei se rupe mai ușor când drumul spre el e mai lung. Autoexcluderea de pe site-uri și din săli e un pas pe care îl poate face el, iar tu îl poți susține.

Poți să alegi momentul. Nu în mijlocul crizei, nu la două noaptea, ci când e liniștit și rușinea nu-l ține cu spatele la zid.

Și poți să cauți ajutor, pentru el și pentru familie, chiar dacă el încă nu e gata. Nu e o renunțare. David Hodgins și colegii lui, în Canada, au dat unor membri de familie ai jucătorilor un ghid construit pe principiile programului CRAFT, adică exact acest fel de a răspunde: încurajezi ce e bun, lași consecințele să-și facă efectul, alegi momentul. Față de familiile care au primit doar informații generale, jucătorii din familiile care au folosit ghidul au jucat în mai puține zile. Studiul nu a găsit însă mai mulți jucători care să înceapă un tratament, iar autorii cred că familiile au nevoie de sprijin mai susținut decât o carte. Altfel spus, contează să nu duci totul singură.

Uneori, cea mai simplă propoziție deschide o ușă pe care certurile au ținut-o închisă: „Iubire, avem o problemă și am căutat ajutor.” Nu „tu ai o problemă”. Nu un ultimatum. O frază care îi arată că nu mai e un secret de păzit și că nu va fi dat afară pentru că a spus adevărul.

Nimic din toate acestea nu garantează că se va opri. Dar înțelegerea schimbă ce vezi când te uiți la el. Nu mai vezi doar un om care nu vrea. Vezi un om cu o dorință umflată de repetiție, cu un obicei care merge singur, cu un creier care îi cere joc ca să nu-l mai doară, cu un „mâine” care cântărește prea puțin și cu o rușine care îl împinge înapoi. Și, undeva dedesubt, cu o parte care ar vrea să iasă.

Când te gândești la ultima voastră discuție despre joc, cu care dintre părțile lui ai vorbit, de fapt?

Uneori primul pas e un telefon: 0732 259 850, pentru o întâlnire în cabinet sau online. Alteori e o seară în care asculți, în liniște, ce nu ți-a explicat nimeni până acum: programul pentru familiile celor care joacă.

Bibliografie

1. Amlung, M. et al. (2017). Steep delay discounting and addictive behavior: a meta-analysis of continuous associations. Addiction. https://doi.org/10.1111/add.13535
2. Berridge, K. C. & Robinson, T. E. (2016). Liking, wanting, and the incentive-sensitization theory of addiction. American Psychologist. https://doi.org/10.1037/amp0000059
3. Everitt, B. J. & Robbins, T. W. (2016). Drug addiction: updating actions to habits to compulsions ten years on. Annual Review of Psychology. https://doi.org/10.1146/annurev-psych-122414-033457
4. Hodgins, D. C. et al. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: a randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
5. Koob, G. F. & Le Moal, M. (2008). Addiction and the brain antireward system. Annual Review of Psychology. https://doi.org/10.1146/annurev.psych.59.103006.093548
6. Yakovenko, I. et al. (2015). The efficacy of motivational interviewing for disordered gambling: systematic review and meta-analysis. Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.12.011
7. Yi, S. & Kanetkar, V. (2011). Coping with guilt and shame after gambling loss. Journal of Gambling Studies. https://doi.org/10.1007/s10899-010-9216-y