Dimineață, în autobuz. Deschizi aplicația doar ca să vezi cum s-a terminat meciul de aseară și afli că biletul a intrat. Suma e mai mare decât salariul pe o săptămână. Omul de lângă tine citește știrile, șoferul frânează brusc, lumea merge mai departe ca în orice marți. Tu te uiți la cifră și aștepți să simți ceva. Vine o ușurare scurtă, ca atunci când lași jos o plasă grea. Apoi nimic. Iar din nimicul ăsta răsare, fără să-l chemi, un gând mic: „Și dacă puneam mai mult?”.

Mulți oameni care joacă de ani de zile cunosc clipa asta, dar puțini o spun cu voce tare. Sună ciudat să recunoști că ai câștigat și nu te-ai bucurat. Pare nerecunoștință sau semnul că s-a stricat ceva în tine.

Nu s-a stricat nimic de neîndreptat. Ce trăiești are o explicație destul de limpede, care ține de felul în care creierul învață, se obișnuiește și se apără. Și nu e o stare pe viață.

Creierul se aprinde pe „poate”, nu pe „am luat”

La început, jocul chiar aducea emoție. Inima bătea mai tare, palmele transpirau, fiecare meci era o poveste. Creierul reacționa puternic pentru că totul era nou și nu știai ce urmează.

Aici e prima cheie. Circuitul care te face să vrei ceva nu e același cu cel care te face să te bucuri de ce ai primit. Psihologii Kent Berridge și Terry Robinson au arătat, după zeci de ani de cercetări, că „a vrea” și „a-ți plăcea” sunt două procese diferite în creier. Dorința ține de un sistem mare și robust, în care dopamina are rol central. Plăcerea propriu-zisă ține de circuite mai mici, mai fragile, care nu depind de dopamină. În dependență, spun ei, crește mai ales dorința, fără ca plăcerea să crească odată cu ea (Berridge & Robinson, 2016). Poți ajunge, așadar, să vrei tot mai tare ceva care îți place tot mai puțin.

Asta schimbă felul în care ar trebui să privim dopamina. I se spune peste tot „hormonul fericirii”, dar ea seamănă mai degrabă cu un motor care te împinge spre ceva decât cu recompensa în sine. Și motorul ăsta are o slăbiciune anume pentru nesiguranță. Într-un experiment clasic, cercetătorii au urmărit neuronii dopaminergici la maimuțe care primeau un semnal înaintea unei recompense posibile. Pe lângă răspunsul obișnuit la recompensă, au găsit o activitate care creștea treptat până în clipa în care se afla rezultatul și care era cea mai puternică atunci când șansele erau jumătate-jumătate (Fiorillo et al., 2003). Cu alte cuvinte, creierul răspunde intens la așteptarea în sine, mai ales când nu știe ce va urma.

La oameni care joacă, lucrul acesta se vede și mai clar. O echipă de la Aarhus, în Danemarca, a măsurat prin tomografie cu emisie de pozitroni cât de multă dopamină eliberează creierul în timpul unui joc de cărți folosit în laborator, la optsprezece oameni cu probleme de joc și la șaisprezece fără astfel de probleme. La cei care jucau, dopamina nu urma pur și simplu câștigul. Urma nesiguranța. La grupul de control, legătura aceasta nu a apărut (Linnet et al., 2012). Creierul se aprinde pe „poate”, nu pe „am luat”.

De aici vine senzația pe care o cunoști. Cele mai intense secunde nu sunt cele în care intră banii, ci cele în care se învârt rolele, în care mai e un minut din meci, în care cartea nu s-a întors încă. Când rezultatul vine, încordarea se rupe dintr-odată. Nu mai ai ce aștepta. Ce rămâne nu seamănă cu fericirea, ci cu liniștea ciudată de după un concert foarte zgomotos.

Mai e un amănunt care spune multe. Cercetătorii de la Cambridge au pus oameni să joace la un aparat simplificat și au comparat pierderile obișnuite cu cele la limită, când lipsea un singur simbol pentru câștig. Pierderile la limită au fost trăite ca mai neplăcute, dar au crescut dorința de a juca mai departe și au activat în creier zone care răspund și la câștigurile reale (Clark et al., 2009). Asta te ajută să înțelegi ceva ce poate ai observat singur: uneori, după un câștig, te simți mai prost decât după un „aproape”. „Aproape” te împinge să mai încerci. Câștigul închide povestea și te lasă cu mâinile goale.

Când câștigul nu mai ajunge până la tine

Un creier pus să funcționeze luni sau ani la turație maximă se schimbă. Nu se strică pentru totdeauna, dar se obișnuiește.

La Hamburg, un grup de neurologi a pus în scaner oameni cu probleme serioase de joc și oameni care nu jucau, în timp ce toți făceau un joc simplu de ghicit, cu bani. La cei care jucau, zonele creierului care răspund la recompensă s-au activat mai slab. Și cu cât problema lor cu jocul era mai gravă, cu atât răspunsul era mai stins (Reuter et al., 2005). Același câștig ajunge la tine ca printr-un perete.

Aici trebuie îndreptat ceva ce se spune des: că jocul ar „toci” receptorii de dopamină, la fel ca drogurile. La consumatorii de substanțe s-a arătat, într-adevăr, că acești receptori sunt mai puțini. La oamenii care joacă, lucrurile nu stau la fel. O echipă din Toronto a măsurat direct receptorii de dopamină la bărbați cu probleme de joc și nu a găsit diferențe față de oamenii care nu jucau. A găsit, în schimb, o legătură între un anumit tip de receptor și gravitatea problemei cu jocul (Boileau et al., 2013). Așa că nu e corect să spunem că jocul îți distruge receptorii. Putem spune altceva, mai bine sprijinit: felul în care creierul tău răspunde la câștig s-a schimbat. Aparatul e întreg, doar că s-a dat mai încet.

Mai e un mecanism, poate cel mai important. George Koob și Michel Le Moal, doi cercetători care au studiat ani întregi dependențele, au descris ceea ce ei numesc sistemul „antirecompensă” al creierului. Spus simplu, pe măsură ce o dependență se instalează, sistemele de recompensă funcționează tot mai slab, iar în paralel se pornesc sistemele de stres ale creierului. Rezultatul e o stare de fond apăsătoare, cu neliniște, iritare și gol, care se liniștește doar pentru scurt timp atunci când faci din nou lucrul respectiv (Koob & Le Moal, 2008). Modelul lor a fost construit mai ales pe droguri, așa că îl folosim cu prudență. Descrie totuși foarte bine ce povestesc mulți oameni care joacă.

Asta explică de ce, după un timp, nu mai joci ca să te simți bine. Joci ca să nu te mai simți rău. Jocul devine un buton cu care oprești neliniștea pentru câteva minute. Câștigul e o pauză scurtă, ca atunci când scoți capul din apă să iei o gură de aer, înainte să te tragă iar valul.

Cercetătoarea Patrizia Velotti și colegii ei au adunat patruzeci și nouă de studii despre felul în care oamenii cu probleme de joc își trăiesc emoțiile. Treizeci și opt dintre ele, cu peste cinci mii de participanți, au intrat într-o meta-analiză. Legăturile au fost constante: greutatea de a accepta o stare neplăcută, de a o numi, de a-ți păstra direcția când emoțiile sunt puternice, de a-ți stăpâni impulsurile când te simți rău. La acestea se adaugă obiceiul de a înăbuși ce simți (Velotti et al., 2021). Când nu ai alt loc unde să duci o emoție grea, jocul devine locul acela. Iar bucuria nu mai are pe unde să intre.

De ce nici viața din afara jocului nu mai are gust

Poate te sperie mai tare altceva. Nu doar câștigul și-a pierdut gustul. Și mâncarea, și o seară cu copiii, și un meci văzut cu prietenii fără nimic pe bilet par fade. Totul pare „prea puțin”.

Starea asta are un nume: anhedonie, adică greutatea de a mai simți plăcere în lucrurile obișnuite. Ea apare des la oamenii care au trăit multă vreme în intensitate mare. Un creier obișnuit cu artificii nu mai observă lumina unei lămpi.

De aici se naște o confuzie periculoasă: „Așa sunt eu, un om rece, care nu mai simte nimic”. Nu e adevărat. Emoțiile nu au dispărut. Stau blocate sub un sistem care funcționează de mult timp ca într-o stare de alarmă.

Pentru că despre alarmă e vorba. Chiar și când câștigi, corpul tău e încordat. Te gândești câți bani mai ai de acoperit. Te întrebi ce spui acasă. Calculezi, fără să vrei, cât ai fi luat dacă puneai mai mult. Bucuria are nevoie de un minimum de siguranță ca să apară, iar siguranța asta lipsește.

Și mai e rușinea. De un câștig pe care trebuie să-l ascunzi nu te poți bucura cu adevărat. Știi ce a costat drumul până aici: minciuni mici spuse ca să acoperi alte minciuni, certuri, bani luați de unde nu trebuia. Dacă vrei să înțelegi de unde vine nevoia asta de a ascunde, am scris separat despre psihologia minciunii la jucători. Doi cercetători de la Universitatea din Helsinki au analizat douăzeci de studii care au ascultat povestea oamenilor ajunși, din cauza jocului, în cele mai întunecate momente ale vieții lor. Au găsit două fire care se repetă: datoriile și rușinea. Tot ei au arătat că datoriile și rușinea îi țin pe oameni departe de ajutor (Marionneau & Nikkinen, 2022). Rușinea îți fură bucuria câștigului și, pe deasupra, te lasă singur.

Mai e un lucru, mai mărunt, dar care roade. După o vreme, nu te mai compari cu viața ta, ci cu jocul. Salariul pare mic pe lângă un bilet mare. O reușită la muncă pare un fleac. Câștigul de azi nu mai e pus lângă ce aveai ieri, ci lângă ce „ai fi putut lua” mâine. Acolo unde există mereu un „mai mult” imaginat, mulțumirea nu are unde să stea.

Dacă vrei să intri mai adânc în partea de biologie, cu circuitele și substanțele ei, o găsești în articolul despre ce se întâmplă în creier în dependența de jocuri de noroc. Iar dacă te întrebi de ce nu te oprești, deși vezi limpede ce pierzi, am scris despre asta în articolul de ce nu se poate opri, deși vede ce distruge.

Cum se întoarce bucuria obișnuită

Acum, partea bună. Și nu o spun ca să te consolez.

Creierul se poate reechilibra. Nu câștigând mai mult, pentru că asta doar ridică volumul cu care te-ai obișnuit, ci oprind suprastimularea pentru o vreme lungă.

Trebuie să fiu cinstită aici: despre revenirea plăcerii după oprirea jocului de noroc s-a studiat încă puțin. Știm mai multe din dependențele de substanțe. Acolo, o recenzie sistematică a treizeci și două de studii a arătat că lipsa plăcerii apare mai ales ca urmare a consumului și scade odată cu abstinența. Tot acolo s-a văzut și partea mai grea: cât timp plăcerea nu s-a întors încă, dorința de a consuma e mai puternică, iar riscul de a reveni e mai mare (Garfield et al., 2014). Nu avem motive să credem că la joc lucrurile stau cu totul altfel, dar e corect să știi de unde vine informația.

Ce înseamnă asta pentru tine, concret? Că prima perioadă fără joc s-ar putea să fie cenușie. S-ar putea să-ți spui „nu simt nimic bun, deci n-are rost”. Mulți oameni se întorc la joc exact în punctul ăsta, pentru că iau golul drept dovadă că viața fără joc e goală. De fapt, golul e creierul care își reglează din nou sensibilitatea. E ca atunci când ieși dintr-o sală cu muzică foarte tare: câteva minute nu auzi nimic, apoi încep să se audă păsările. Doar că aici e vorba de săptămâni și luni, nu de minute.

În perioada asta ajută câteva lucruri simple, care nu cer eroism.

1. Numește golul când vine. „Asta e perioada cenușie, nu adevărul despre viața mea.” O propoziție spusă în gând schimbă felul în care citești ce simți.
2. Pune plăceri mici în fiecare zi, chiar dacă la început par fără gust: o plimbare, un duș lung, o mâncare gătită încet, un om cu care vorbești fără să ascunzi ceva. Nu le faci pentru că îți plac acum, ci pentru că îi dai creierului ocazia să-și amintească.
3. Fă-ți un plan pentru clipa în care vine gândul „încă una”: pe cine suni, unde pleci, ce faci cu mâinile și cu telefonul în următoarea jumătate de oră.
4. Pune piedici între tine și joc. În România poți cere autoexcluderea la ONJN, prin care îți blochezi singur accesul la operatorii autorizați. Fiecare piedică îți câștigă timp.

Și, pentru că momentul acesta e cel mai fragil, merită să știi dinainte cum arată o recădere și ce o împinge. Am scris despre asta în articolul despre rușine, euforie și recădere.

Plăcerea care se întoarce nu seamănă cu cea din joc. Nu vine în valuri și nu te ridică de pe scaun. E mai liniștită. O cafea băută pe îndelete. Un somn din care nu te trezești la trei dimineața cu gândul la bani. O discuție cu cineva drag, în care nu mai trebuie să ascunzi nimic. Pentru un creier crescut pe extreme, bucuria asta poate părea plictisitoare la început. E însă singura care nu îți cere nimic înapoi și nu te lasă mai gol decât te-a găsit.

Nu trebuie să treci singur prin perioada asta. Terapia cognitiv-comportamentală este forma de terapie cea mai studiată pentru problemele cu jocul. O analiză Cochrane a paisprezece studii randomizate a arătat că ea reduce jocul și simptomele în lunile imediat următoare terapiei, dar a subliniat că se știe încă puțin despre cât durează aceste efecte (Cowlishaw et al., 2012). De aceea contează sprijinul pe termen lung, nu doar în primele săptămâni. Despre ce funcționează găsești mai multe în articolul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc, iar variantele gratuite din România le-am adunat în articolul despre tratamentul gratuit pentru dependența de jocuri de noroc. Iar dacă golul ajunge atât de adânc încât te gândești că n-ai mai vrea să trăiești, nu aștepta: cere imediat ajutor medical de urgență.

Dacă ai ajuns în punctul în care câștigi și nu simți nimic, asta nu înseamnă că trebuie să joci mai mult sau mai inteligent. Înseamnă că jocul ți-a obosit capacitatea de a te bucura. Iar faptul că ai observat asta, că ai căutat un răspuns și ai citit până aici, spune ceva bun despre tine: o parte din tine încă știe cum arată bucuria adevărată și o vrea înapoi.

Bibliografie

1. Berridge, K. C., & Robinson, T. E. (2016). Liking, wanting, and the incentive-sensitization theory of addiction. American Psychologist, 71(8), 670–679. https://doi.org/10.1037/amp0000059
2. Boileau, I., Payer, D., Chugani, B., Lobo, D., Behzadi, A., Rusjan, P. M., Houle, S., Wilson, A. A., Warsh, J., Kish, S. J., & Zack, M. (2013). The D2/3 dopamine receptor in pathological gambling: A positron emission tomography study with [11C]-(+)-propyl-hexahydro-naphtho-oxazin and [11C]raclopride. Addiction, 108(5), 953–963. https://doi.org/10.1111/add.12066
3. Clark, L., Lawrence, A. J., Astley-Jones, F., & Gray, N. (2009). Gambling near-misses enhance motivation to gamble and recruit win-related brain circuitry. Neuron, 61(3), 481–490. https://doi.org/10.1016/j.neuron.2008.12.031
4. Cowlishaw, S., Merkouris, S., Dowling, N., Anderson, C., Jackson, A., & Thomas, S. (2012). Psychological therapies for pathological and problem gambling. Cochrane Database of Systematic Reviews, 2012(11), CD008937. https://doi.org/10.1002/14651858.CD008937.pub2
5. Fiorillo, C. D., Tobler, P. N., & Schultz, W. (2003). Discrete coding of reward probability and uncertainty by dopamine neurons. Science, 299(5614), 1898–1902. https://doi.org/10.1126/science.1077349
6. Garfield, J. B. B., Lubman, D. I., & Yücel, M. (2014). Anhedonia in substance use disorders: A systematic review of its nature, course and clinical correlates. Australian & New Zealand Journal of Psychiatry, 48(1), 36–51. https://doi.org/10.1177/0004867413508455
7. Koob, G. F., & Le Moal, M. (2008). Addiction and the brain antireward system. Annual Review of Psychology, 59, 29–53. https://doi.org/10.1146/annurev.psych.59.103006.093548
8. Linnet, J., Mouridsen, K., Peterson, E., Møller, A., Doudet, D. J., & Gjedde, A. (2012). Striatal dopamine release codes uncertainty in pathological gambling. Psychiatry Research: Neuroimaging, 204(1), 55–60. https://doi.org/10.1016/j.pscychresns.2012.04.012
9. Marionneau, V., & Nikkinen, J. (2022). Gambling-related suicides and suicidality: A systematic review of qualitative evidence. Frontiers in Psychiatry, 13, 980303. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2022.980303
10. Reuter, J., Raedler, T., Rose, M., Hand, I., Gläscher, J., & Büchel, C. (2005). Pathological gambling is linked to reduced activation of the mesolimbic reward system. Nature Neuroscience, 8(2), 147–148. https://doi.org/10.1038/nn1378
11. Velotti, P., Rogier, G., Beomonte Zobel, S., & Billieux, J. (2021). Association between gambling disorder and emotion (dys)regulation: A systematic review and meta-analysis. Clinical Psychology Review, 87, 102037. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2021.102037

Când ai simțit ultima dată o bucurie mică, liniștită, care n-a avut nicio legătură cu jocul?