E duminică seara. Stați amândoi la masă, iar el povestește, cu ochii aprinși, despre biletul de acum trei săptămâni, cel cu cinci meciuri, care a intrat la o cotă uriașă. Îl știi pe de rost. L-ai auzit de zece ori. Despre biletul de ieri, pierdut la ultimul meci, spune doar atât: „A furat arbitrul. Nu se pune.”

Tu te uiți la extrasul de cont și vezi altceva. Vezi o scurgere constantă, lună de lună. El vede un om care se pricepe și care a avut ghinion de câteva ori. Nu te minte neapărat în clipa aceea. De cele mai multe ori chiar crede ce spune.

Psihologii numesc aceste scurtături ale minții distorsiuni cognitive. Nu e vorba de prostie și nici de lipsă de școală. Oameni foarte deștepți gândesc exact așa atunci când joacă. Mintea omului e făcută să caute sens, să țină minte ce o bucură și să se apere de ce o doare. Jocul de noroc profită de toate cele trei.

Despre unele dintre aceste capcane am scris deja pe larg: credința că poate controla ceva ce ține de hazard, senzația că „aproape a câștigat” și convingerea că, după multe pierderi, „trebuie să vină” și câștigul. Le găsești explicate în articolul despre gândirea magică și iluzia „aproape că am câștigat”. Aici vorbim despre alte gânduri, mai puțin cunoscute, dar pe care le auzi probabil în fiecare săptămână.

Ce își spune ca să poată juca mai departe

Tony Toneatto, un psiholog canadian care a lucrat mulți ani cu jucători, a încercat să pună în ordine toate gândurile acestea. A făcut o listă lungă a distorsiunilor pe care le întâlnea la jucători: memoria care alege, vina pusă pe alții, priceperea umflată, pierderile „reîmpachetate”, alergatul după bani. Mai jos sunt cele pe care familiile le recunosc cel mai des.

Amintirea selectivă a câștigurilor. Mintea păstrează câștigurile ca pe niște fotografii înrămate și aruncă pierderile ca pe bonurile de la magazin. Câștigul are o poveste: unde era, cu cine, ce a simțit când a văzut suma. Pierderea nu are poveste, e doar o zi proastă. După un an, în memoria lui sunt zece victorii strălucitoare și o ceață gri. De aceea, când îl întrebi „cât ai pierdut?”, răspunsul sincer din capul lui e „nu chiar atât”. Cercetătorii care au trecut în revistă studiile despre jucători au găsit acest dezechilibru al memoriei printre erorile tipice, alături de un altul: câștigurile altora, auzite sau văzute pe internet, par mult mai dese decât sunt.

Explicarea pierderilor. Câștigul e al lui: „am știut”, „am citit bine meciul”. Pierderea e a altcuiva: arbitrul, un jucător accidentat, o minge în bară, „aparatul era stricat”. Toneatto descrie exact această împărțire, în care meritul rămâne înăuntru, iar vina pleacă în afară. Mai există o variantă: pierderea care nu mai e pierdere, ci „aproape-câștig” sau „lecție”. „Am pierdut, dar acum am înțeles cum merge.” Astfel, fiecare eșec devine un motiv în plus să mai încerce, nu unul să se oprească.

Supraestimarea priceperii. Mai ales la pariurile sportive și la poker, el se vede ca un specialist. Urmărește statistici, știe loturile, ține minte scoruri din alte campionate. Chiar știe multe, asta e adevărat. Numai că a ști mult despre fotbal nu înseamnă a câștiga bani din pariuri pe fotbal, pentru că cotele sunt făcute de oameni care știu la fel de mult și care au calculat dinainte partea casei. Printre gândurile descrise de Toneatto sunt și două care merg împreună: „eu mă pricep” și „ceilalți nu se pricep ca mine”.

„Banii de casă” sau câștigul văzut ca bani gratis. Să zicem că a câștigat 2.000 de lei. Tu te gândești la rata la bancă. El se gândește că, de fapt, joacă „cu banii lor”, nu cu banii lui. Câștigul pare să vină dintr-un buzunar separat, cu care poți fi darnic și curajos. Așa se face că suma dispare în aceeași seară, iar el nu o simte ca pe o pierdere, ci ca pe o întoarcere la zero. În engleză i se spune „house money”, adică bani ai cazinoului. La cineva care deja pierde mult, gândul acesta ține jocul aprins exact atunci când ar fi fost momentul să se oprească.

Urmărirea pierderilor ca gând. Înainte să devină un comportament, urmărirea pierderilor e o propoziție în cap: „Dacă mă opresc acum, banii ăia s-au dus de tot.” Oprirea înseamnă să accepte pierderea. Continuarea păstrează speranța că o poate șterge. De aceea, de cele mai multe ori, cea mai grea seară pentru el nu e cea în care a pierdut, ci cea de după, când încearcă să recupereze. Tot aici intră și o credință pe care Namrata Raylu și Tian Oei, doi cercetători australieni, au pus-o separat în chestionarul lor: senzația că „nu mă pot opri”, trăită nu ca o slăbiciune, ci aproape ca o lege a naturii.

Așteptările nerealiste despre câștig. „O dată să prind una mare și închid tot.” „Cu o singură lovitură plătesc datoriile.” „Când câștig, suntem mai relaxați, ne împăcăm, ieșim în oraș.” Jocul ajunge să însemne mai mult decât bani: liniște, respect, o viață reparată dintr-odată. Raylu și Oei au construit un chestionar pentru gândurile legate de joc, testat pe aproape o mie de oameni, și au constatat că aceste așteptări formează un grup distinct de gânduri, alături de iluzia controlului, de interpretarea părtinitoare a rezultatelor și de convingerea că nu se poate opri. Altfel spus, ce ți se pare o singură „încăpățânare” sunt, de fapt, mai multe gânduri diferite, care se sprijină unul pe altul.

Contează că aceste gânduri nu sunt o simplă impresie a familiei. Doi cercetători de la Universitatea Georgia au adunat studiile făcute cu mai multe chestionare de acest fel și au constatat că jucătorii cu probleme au aceste distorsiuni mult mai puternic decât ceilalți, iar diferența apare la toate instrumentele, nu doar la unul.

Cum se lucrează cu ele în terapie

Una dintre cele mai cunoscute echipe care s-au ocupat de acest subiect e cea a lui Robert Ladouceur, de la Universitatea Laval din Quebec. Ideea lor a fost simplă: dacă jocul se sprijină pe gânduri greșite despre hazard, atunci terapia trebuie să lucreze direct cu aceste gânduri. În studiile lor, jucătorii au fost împărțiți la întâmplare: unii au început terapia imediat, alții au așteptat pe o listă. Terapia a avut două părți: corectarea ideilor greșite despre întâmplare și apoi prevenirea recăderii. Cei tratați s-au schimbat clar față de cei care așteptau, iar schimbarea s-a păstrat și după un an. Când aceeași abordare a fost aplicată în grup, marea majoritate a celor tratați nu mai îndeplineau criteriile tulburării la finalul terapiei, față de doar unul din cinci în grupul care aștepta.

Cum arată concret această muncă? Nu seamănă cu o lecție de matematică. Terapeutul nu îi ține omului o prelegere despre probabilități. Îl ajută să-și prindă singur gândurile în clipa în care apar. De exemplu, îi cere să noteze, înainte de joc, ce își spune: „azi simt că intră”. Apoi, după joc, ce s-a întâmplat. După câteva săptămâni, foaia de hârtie spune o poveste pe care memoria lui o ascundea.

Alt exercițiu e contabilitatea cinstită. Nu cea din cap, ci una scrisă, pe un an întreg: tot ce a intrat, tot ce a ieșit. Mulți oameni rămân tăcuți în fața cifrei. Nu pentru că nu o bănuiau, ci pentru că n-o văzuseră niciodată pusă la un loc.

Pentru explicarea pierderilor, terapeutul poate lua fiecare scuză și o poate întoarce cu blândețe: „Și când ai câștigat, arbitrul a fost corect?” Pentru „banii de casă”, discuția pornește de la un singur buzunar: nu există bani „ai lor” în contul lui; odată intrați, sunt ai lui și ai familiei. Pentru așteptările mari, se vorbește deschis despre ce speră el de fapt să cumpere cu câștigul: respect, liniște, iertare. Și despre alte căi, mai sigure, prin care le-ar putea obține.

Există și o limită, spusă cinstit de cercetători. Când au trecut în revistă tratamentele, Erica Fortune și Adam Goodie au observat că terapiile care doar corectează gândurile, și atât, au avut adesea rezultate mai slabe, în timp ce restructurarea cognitivă pusă într-o terapie cognitiv-comportamentală mai largă a mers mai bine. Cu alte cuvinte, nu ajunge să știi că gândul e greșit. Trebuie lucrat și cu poftă, cu banii la îndemână, cu serile goale, cu rușinea. Un om poate recita perfect că ruleta nu are memorie și să intre totuși în sală în aceeași seară.

Ce poate face familia ca să nu le întărească

Aici e partea grea, pentru că familia întărește aceste gânduri fără să vrea, din dragoste sau din oboseală.

Nu sărbători câștigurile. Când vine acasă cu bani și toată lumea se bucură, când se cumpără ceva „din câștig”, memoria lui primește încă o fotografie înrămată. Nu e nevoie să fii rece sau să-l cerți. Ajunge să nu intri în poveste: „Bine. Știi cât am pierdut anul ăsta în total?”

Nu accepta scuza cu arbitrul, dar nici nu te certa pe ea. Discuția despre penalty nu o câștigă nimeni. Mută discuția de pe meci pe bani și pe timp: „Nu contează de ce ai pierdut. Contează că s-au dus banii de la întreținere.”

Nu trata câștigul ca pe bani separați. Dacă a câștigat, banii aceia merg unde merg și salariul: la datorii, la rate, la cheltuielile casei. Nu în „fondul lui”, care va fi jucat din nou. E o regulă mică, dar lovește direct în gândul cu „banii gratis”.

Nu plăti datoriile ca să „închizi” povestea. Pentru el, o datorie plătită de altcineva e o pierdere care n-a mai durut. Asta hrănește exact convingerea că se poate juca mai departe fără urmări. Am scris mai mult despre acest lucru în articolul despre felul în care familia de multe ori îl ține dependent.

Ține tu contabilitatea reală. Nu pentru a-l acuza, ci pentru că memoria lui alege, iar a ta poate să nu aleagă. O foaie simplă, cu date și sume, e mai greu de contrazis decât o ceartă. Vei vedea probabil și că povestea lui despre bani se schimbă de la o săptămână la alta; asta ține adesea mai mult de psihologia minciunii la jucători decât de rea-voință.

Nu intra în rolul de terapeut. Nu e treaba ta să-i demonstrezi, în fiecare seară, că greșește. Pe tine te obosește, iar pe el îl face să-și apere gândurile și mai tare. Treaba ta e să nu le hrănești și să cauți ajutor. Uneori prima propoziție e cea mai grea și cea mai simplă: „iubire, avem o problemă și am căutat ajutor”. Spusă calm, într-o dimineață oarecare, nu după o pierdere mare și nu în mijlocul unei certe.

Când el spune „data viitoare intră”, tu nu trebuie să-l contrazici și nici să-l aprobi. Poți să nu crezi povestea. Și, pe cât se poate, să te uiți la cifre, nu la speranțe.

Pe care dintre aceste gânduri le auzi cel mai des la el și ce i-ai răspuns ultima dată când l-ai auzit?

Uneori primul pas e o seară în care asculți, în liniște, ce nu ți-a explicat nimeni până acum: programul pentru familiile celor care joacă.

Bibliografie

1. Fortune, E. E., Goodie, A. S. (2012). Cognitive distortions as a component and treatment focus of pathological gambling: a review. Psychology of Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1037/a0026422
2. Goodie, A. S., Fortune, E. E. (2013). Measuring cognitive distortions in pathological gambling: review and meta-analyses. Psychology of Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1037/a0031892
3. Ladouceur, R. et al. (2001). Cognitive treatment of pathological gambling. The Journal of Nervous and Mental Disease. https://doi.org/10.1097/00005053-200111000-00007
4. Ladouceur, R. et al. (2003). Group therapy for pathological gamblers: a cognitive approach. Behaviour Research and Therapy. https://doi.org/10.1016/s0005-7967(02)00036-0
5. Raylu, N., Oei, T. P. S. (2004). The Gambling Related Cognitions Scale (GRCS): development, confirmatory factor validation and psychometric properties. Addiction. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2004.00753.x
6. Toneatto, T. (1999). Cognitive psychopathology of problem gambling. Substance Use & Misuse. https://doi.org/10.3109/10826089909039417