Un băiat de douăzeci și ceva de ani citește seara, în pat, despre un studiu făcut la o universitate mare: o singură ședință cu psilocibină, iar oameni cu depresie grea s-au simțit mai bine. A doua zi îi scrie unui prieten că ar vrea și el să încerce ciuperci halucinogene, la cabană, în weekend. Între titlul acela și cabana cu prietenii se pierde aproape tot ce a contat în studiu: medicii, discuțiile de dinainte, camera liniștită, omul care stă lângă tine ore în șir și nu pleacă nicăieri.
Textul de față e pentru el. Dar e și pentru mama care a găsit ceva ciudat într-un sertar și caută pe telefon, la miezul nopții, ce înseamnă. Nu o să găsești aici nici sperietori, nici laude. Doar ce știe cercetarea, spus cinstit: ce e promițător și ce e periculos.
Ce sunt ciupercile halucinogene și ce face psilocibina în creier
Sub numele de ciuperci halucinogene, sau „ciuperci magice”, intră mai multe specii care conțin psilocibină, multe dintre ele din genul Psilocybe. Sunt ciuperci mici, de obicei maronii, fără nimic spectaculos la vedere. Oamenii le folosesc de secole în ritualuri, iar în ultimii ani au ajuns subiect de conferințe medicale și de postări pe rețelele sociale deopotrivă.
Psilocibina în sine e un fel de plic. În corp, plicul se deschide și iese psilocina, substanța care lucrează de fapt. Psilocina se prinde de receptorii serotoninei, mesagerul chimic care are legătură cu dispoziția, cu felul în care vedem lumea și cu felul în care ne vedem pe noi. De aici vin culorile care respiră, timpul care se lungește sau se strânge, emoțiile care cresc de zece ori, gândurile care par dintr-odată foarte adânci.
Ce se întâmplă în creier în acele ore a vrut să afle echipa lui Robin Carhart-Harris, la Londra. Au pus treizeci de voluntari sănătoși într-un scaner și se așteptau să vadă un creier aprins ca un pom de Crăciun. Au văzut invers: activitatea scădea în câteva noduri centrale ale creierului, mai ales în zonele care formează așa-numita rețea implicită. E ansamblul de regiuni care lucrează când ne gândim la noi înșine, la trecut, la ce cred alții despre noi. Legătura dintre două dintre aceste zone slăbea, iar cu cât scădea mai mult activitatea, cu atât oamenii spuneau că experiența a fost mai puternică.
O imagine simplă ar fi un dispecer care ține traficul în ordine și care, pentru câteva ore, iese din cabină. Uneori mașinile circulă liber și se descoperă străzi noi. Alteori se face un haos în care nimeni nu mai știe încotro merge. Asta e, de fapt, toată povestea psilocibinei: același mecanism care la unii se simte ca o revelație, la alții se simte ca pierderea de sine. Și nimeni nu poate spune dinainte, cu siguranță, în care dintre cele două intri.
Ce au găsit studiile clinice și de ce nu se aplică la cabană
Entuziasmul are o bază reală. Cel mai mare studiu de până acum pe depresie a adunat 233 de oameni a căror depresie nu răspunsese la alte tratamente. Au primit o singură dată psilocibină sintetică, în doze diferite, cu sprijin psihologic înainte, în timpul și după ședință. După trei săptămâni, cei care primiseră doza cea mai mare se simțeau vizibil mai bine decât cei din grupul de comparație. Doar că la trei luni diferența nu mai era la fel de clară, iar gânduri de sinucidere sau răniri autoprovocate au apărut în toate grupurile. Autorii înșiși spun că e nevoie de studii mai mari și mai lungi. Despre psilocibină și depresie scriem separat, pe larg; aici rămânem la ce se întâmplă în afara laboratorului.
Pentru că diferența dintre un studiu și o seară cu prietenii e uriașă. În studii, oamenii sunt triați cu grijă: cine are în familie schizofrenie, cine a avut episoade de manie, cine are probleme cu inima e lăsat deoparte. Substanța e fabricată, cântărită, aceeași de fiecare dată. Ciupercile, în schimb, variază de la specie la specie și de la o recoltă la alta, iar cel care le mănâncă nu are cum să știe cât a luat de fapt. În studii, cineva pregătit stă lângă tine toată ședința și te sună și a doua zi. La cabană, cel de lângă tine e poate la fel de pierdut ca tine.
Aceeași neclaritate apare și la moda cantităților foarte mici, luate zilnic pentru concentrare sau stare bună, despre care am scris în ce știe și ce nu știe știința despre microdozare. Rezultatele din clinică nu se mută de la sine în viața de zi cu zi.
Riscurile reale ale consumului pe cont propriu
Problema de care se lovesc cei mai mulți e frica, uneori panica. La Johns Hopkins, o echipă condusă de Theresa Carbonaro a rugat aproape două mii de oameni să descrie cea mai grea experiență pe care au avut-o cu ciuperci. Pentru mulți dintre ei, a fost una dintre cele mai grele trăiri din toată viața. Unul din nouă spunea că, în timpul ei, s-a pus pe sine sau pe alții în pericol fizic. Câțiva au avut nevoie de ajutor medical, iar unii au căutat tratament pentru simptome care nu au trecut nici după luni. Printre ei, trei oameni au rămas cu simptome psihotice de durată, iar trei au încercat să se sinucidă. Riscul creștea cu cantitatea luată și atunci când omul era singur, fără un loc liniștit și fără pe cineva de încredere lângă el. Tot acolo apare și partea care surprinde: majoritatea spuneau că, în ciuda chinului, experiența le-a folosit la ceva. Cele două adevăruri stau împreună, iar unul nu îl anulează pe celălalt.
Pentru unii oameni, miza e mai mare decât o noapte grea. În Ontario, cercetătorii au urmărit ani la rând milioane de oameni. Cei care ajunseseră la urgențe din cauza halucinogenelor aveau un risc de câteva ori mai mare să primească în următorii trei ani un diagnostic din spectrul schizofreniei, chiar după ce s-a ținut cont de alte droguri și de problemele psihice pe care le aveau deja. Studiul vorbește despre halucinogene în general, nu doar despre ciuperci, și nu poate spune dacă substanța a pornit boala sau doar a scos-o la iveală mai devreme. Pentru cineva care are în familie schizofrenie sau tulburare bipolară, sau care a trecut deja printr-un episod psihotic ori maniacal, diferența asta contează puțin. Tocmai oamenii aceștia sunt excluși din studiile clinice, și nu întâmplător.
Apoi sunt accidentele. Sub efectul ciupercilor, aprecierea distanțelor și a timpului se strică, iar un balcon, un lac sau o șosea arată cu totul altfel decât sunt. Kopra și colegii ei de la King’s College din Londra au citit rapoartele medicilor legiști din Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord pe un sfert de secol și au găsit puține decese legate de psihedelice, mult mai puține decât la alte droguri. Dar felul în care s-au petrecut spune mult: cele mai multe au fost accidente, cele mai multe implicau un amestec de substanțe, iar majoritatea celor care au murit aveau sub treizeci de ani și se aflau, de multe ori, într-un loc nepotrivit. De cele mai multe ori nu substanța în sine ucide, ci pericolul pe care omul nu îl mai vede.
Despre amestecuri merită vorbit separat. Alcoolul, iarba, pastilele luate „ca să mă calmez” sau „ca să simt mai tare” fac totul mai greu de prevăzut. Cine ia litiu are un motiv în plus să fie atent: într-o analiză a zeci de relatări ale consumatorilor, aproape jumătate dintre cei care combinaseră litiul cu un psihedelic au făcut convulsii. Cine ia orice medicament pentru psihic, inclusiv antidepresive, trebuie să vorbească deschis cu medicul său, fără rușine. Iar cine are probleme cu inima sau tensiunea ori a avut convulsii intră și el în categoria celor pentru care riscul e mai mare.
Mai e un pericol, de care se vorbește puțin: ciuperca greșită. Ciupercile cu psilocibină se confundă ușor cu specii necomestibile sau chiar otrăvitoare, iar un tutorial pe internet sau o poză comparată pe telefon nu îl fac pe nimeni ciupercar. Unele ciuperci otrăvitoare nu dau semne în primele ore, iar când apar, ficatul poate fi deja afectat.
Sunt câteva semne la care nu se mai așteaptă și nu se mai „lasă să treacă”, ci se cheamă imediat ajutor medical de urgență: convulsii, pierderea cunoștinței, respirație greoaie, dureri în piept, febră foarte mare, o agitație pe care nimic nu o mai liniștește, vorbe sau gesturi care arată că omul vrea să își facă rău. Tot la urgență se merge dacă apar vărsături puternice, diaree sau dureri mari de burtă și nu se știe sigur ce ciupercă a fost mâncată, chiar dacă omul pare să își revină. La urgențe nu contează de unde provine ciuperca, ci să afle medicii repede ce s-a luat. Spune-le tot.
Dacă ești părinte sau partener și ai aflat că cineva drag a luat ciuperci, prima reacție e de obicei spaima, apoi cearta. Mai de folos e o discuție calmă, într-o zi obișnuită, nu în mijlocul crizei: ce a căutat acolo, cum a fost, dacă i-a fost frică. Mulți tineri iau ciuperci pentru că se simt rău și au citit că ar putea ajuta. Dacă auzi asta, ai aflat ceva important despre starea lui, iar ajutorul potrivit poate fi un psiholog sau un psihiatru, nu o ceremonie. Iar dacă observi că revine la ele ori de câte ori îl doare ceva, merită privit ce anume caută acolo; am scris despre ce se întâmplă în mintea omului care nu se poate opri.
Și partea legală, pe scurt. Psilocibina și psilocina sunt pe lista substanțelor controlate printr-o convenție ONU, iar țările europene tratează diferit ciupercile în sine. În România, componenta activă e o substanță controlată. Pentru detalii exacte despre ce înseamnă asta în cazul tău, citește legislația la zi sau întreabă un avocat, nu un forum.
Psilocibina nu e nici leacul minune din titluri, nici drogul care înnebunește pe oricine îl atinge. E o substanță puternică, studiată serios, care în condiții atente pare să ajute unii oameni, iar în afara lor poate face rău tocmai celor mai fragili. Diferența o fac, de cele mai multe ori, lucrurile plictisitoare: cine ești, ce porți în tine, ce altceva ai luat și cine stă lângă tine când lucrurile o iau razna.
Tu, dacă te gândești la ciuperci, știi ce cauți de fapt în ele?
Bibliografie
- Carbonaro, T. M. et al. (2016). Survey study of challenging experiences after ingesting psilocybin mushrooms: Acute and enduring positive and negative consequences. Journal of Psychopharmacology. https://doi.org/10.1177/0269881116662634
- Carhart-Harris, R. L. et al. (2012). Neural correlates of the psychedelic state as determined by fMRI studies with psilocybin. Proceedings of the National Academy of Sciences of the USA. https://doi.org/10.1073/pnas.1119598109
- European Union Drugs Agency (EUDA). Hallucinogenic mushrooms drug profile. https://www.euda.europa.eu/publications/drug-profiles/hallucinogenic-mushrooms_en
- Goodwin, G. M. et al. (2022). Single-dose psilocybin for a treatment-resistant episode of major depression. New England Journal of Medicine. https://doi.org/10.1056/NEJMoa2206443
- Kopra, E. I. et al. (2024). Psychedelic-related deaths in England, Wales and Northern Ireland (1997–2022). Progress in Neuro-Psychopharmacology and Biological Psychiatry. https://doi.org/10.1016/j.pnpbp.2024.111177
- Myran, D. T. et al. (2025). Emergency department visits involving hallucinogen use and risk of schizophrenia spectrum disorder. JAMA Psychiatry. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2024.3532
- Nayak, S. M. et al. (2021). Classic psychedelic coadministration with lithium, but not lamotrigine, is associated with seizures: An analysis of online psychedelic experience reports. Pharmacopsychiatry. https://doi.org/10.1055/a-1524-2794