Telefonul sună seara târziu. E fratele tău, prietenul cu care ai crescut sau fiul tău de treizeci și ceva de ani. Vocea e puțin prea veselă, apoi puțin prea grăbită. Îți cere bani împrumut, „doar până vineri”, pentru o rată care „a venit mai devreme”. Știi deja ce urmează, pentru că nu e prima oară. Și totuși simți cum mâna se duce spre aplicația băncii.

Dacă i-ai dat bani împrumut cuiva drag care joacă, cunoști momentul acela în care știi și nu vrei să știi în același timp. Articolul ăsta e despre el: despre omul care cere, despre ce se ascunde în spatele cererii, despre motivele pentru care dăm și despre cum se roade încet încrederea dintre doi oameni care se iubesc. Și, mai ales, despre ce poți face altfel, sprijinindu-te pe ce au demonstrat studiile, ca să nu-l pierzi pe el și nici relația voastră.

Pornesc de la un lucru simplu. Banii ceruți de la cei apropiați nu sunt un detaliu de buget. Pentru omul care joacă, ei sunt adesea ultima ușă deschisă după ce s-au închis celelalte. Pentru tine, sunt o întrebare despre loialitate. Pentru amândoi, sunt locul unde relația începe să se strice fără ca vreunul să o vrea.

De ce îți cere bani împrumut tocmai ție

Psihiatrii nu tratează cererea de bani ca pe un simplu obicei urât. Manualul de diagnostic folosit în toată lumea, DSM-5, trece printre cele nouă criterii ale tulburării de joc de noroc două care te privesc direct: omul minte ca să ascundă cât de mult joacă și se bazează pe alții să-i dea bani ca să iasă din situațiile financiare disperate în care l-a adus jocul (American Psychiatric Association, 2013). Cu alte cuvinte, faptul că vine la tine cu mâna întinsă face parte din tabloul problemei. Nu e o trăsătură de caracter pe care o descoperi abia acum.

De ce tocmai la tine? Pentru că ai fost mereu acolo. Pentru că ai încredere în el sau ai avut cândva. Pentru că nu-i ceri dobândă, nu-i verifici istoricul, nu-i trimiți un executor. Banii de la familie și de la prieteni sunt cei mai ușor de obținut și cei mai greu de refuzat.

Cercetătorii care au studiat felul în care se înrăutățește jocul descriu o ordine destul de previzibilă. Per Binde, care a analizat cazurile de delapidare legate de joc, rezumă ce se știe din literatura de specialitate: oamenii cu probleme grave de joc își cheltuiesc mai întâi toți banii pe care îi au, apoi trec la împrumuturi, la vânzarea lucrurilor personale și la alte căi de a face rost de bani pentru joc, iar unii ajung să comită infracțiuni economice (Binde, 2016). Împrumutul de la cei apropiați ține de a doua etapă a acestui drum. Nu la început, când banii proprii încă ajung. Nici la capăt, când nu mai rămâne nimic legal de încercat.

O recenzie despre creditele de consum și datoriile jucătorilor observă ceva care te poate surprinde: deși împrumutul de bani este criteriu de diagnostic, foarte puține studii au cercetat în detaliu cum folosesc jucătorii creditele (Swanton & Gainsbury, 2020b). Ce se știe sigur e că folosirea creditului și problemele cu datoriile cresc odată cu gravitatea jocului. Și că datoriile legate de joc fac mai probabile suferința psihică, consumul de alcool sau droguri, problemele în familie și infracțiunile (Swanton & Gainsbury, 2020b).

Ce înseamnă asta pentru tine, cel care primește telefonul? Că, de multe ori, când ajunge să-ți ceară ție, el a trecut deja pe la alte uși. Poate are deja un credit la bancă, poate câteva împrumuturi la IFN-uri, poate datorii la alți prieteni despre care nu știi. Am scris separat despre capcana împrumutului rapid „până la salariu”, pentru că e adesea pasul de dinaintea telefonului către familie.

Mai e un lucru pe care îl arată studiile despre datorii. Într-o cercetare pe 309 jucători din Australia, Swanton și Gainsbury au găsit că grija pentru datorii, adică frica de a nu le putea plăti, explică o parte din legătura dintre jocul problematic și suferința psihică, depresie, starea de bine și efectele jocului asupra familiei (Swanton & Gainsbury, 2020a). Omul care te sună e, foarte probabil, speriat. Frica aceea e reală. Doar că banii tăi nu o sting. O amână.

Și aici apare primul nod. Tu auzi frica din vocea lui și răspunzi la ea, cum ar face orice om care iubește. El aude că ai răspuns și învață că frica se poate liniști cu un telefon. Ca să înțelegi de ce cererea vine aproape mereu însoțită de o poveste, trebuie să te uiți la ce spune el atunci când cere.

Minciunile din spatele cererii

Rar îți cere cineva bani spunând adevărul gol: „Am pierdut la pariuri tot salariul și vreau să mai încerc o dată.” Cererea vine îmbrăcată. O factură neașteptată. O amendă. O reparație la mașină. Un copil bolnav, o operație, un șef care a întârziat plata. Uneori povestea e parțial adevărată, ceea ce o face și mai greu de pus la îndoială.

Minciuna nu e un accident aici. Este, din nou, unul dintre criteriile de diagnostic (American Psychiatric Association, 2013). Omul care joacă minte ca să ascundă cât joacă, cât a pierdut și pe cine a mai rugat. Despre de ce minte omul care joacă și ce faci când îți dai seama am scris pe larg, dar în cazul banilor împrumutați minciuna are o funcție anume. Ea protejează două lucruri deodată: accesul la bani și imaginea lui în ochii tăi.

Gândește-te cum ar suna cererea fără minciună. Ar trebui să recunoască, în fața ta, că nu se mai poate opri. Rușinea aceea e atât de mare încât povestea inventată pare, pe moment, mai suportabilă. Și pentru că jocul promite mereu că următoarea mână, următorul bilet, următoarea rotire „rezolvă tot”, el chiar crede, în clipa în care îți cere, că îți va da banii înapoi. De aceea promisiunea sună sinceră. Pe jumătate, chiar este.

Cercetătorii care au construit un instrument de măsurare a efectelor jocului asupra familiei au întrebat 212 jucători aflați în tratament ce s-a schimbat acasă din cauza jocului lor. Cel mai des bifat efect a fost pierderea încrederii, raportată de 62,5% dintre ei, urmată de furie, tristețe, anxietate, suferința provocată de absențe, mai puțin timp petrecut împreună și ruperea comunicării (Dowling et al., 2016). E important cine a răspuns aici: jucătorii înșiși. Ei știu foarte bine ce au stricat. Pe primul loc pun încrederea, nu banii.

O altă recenzie amplă, care a adunat 121 de studii despre cei afectați de jocul cuiva drag, a găsit că uneori jucătorul și familia lui percep diferit cât rău s-a produs (Dowling et al., 2025a). Tu poate vezi o sumă uriașă și trei ani de minciuni. El vede o datorie pe care „o să o acopere”. Diferența asta de perspectivă nu e neapărat rea-voință. E o parte din felul în care jocul deformează judecata: pierderile par temporare, câștigul pare aproape.

Mai e un mecanism pe care merită să-l cunoști, pentru că îl simți pe pielea ta. Cererea vine des cu o presiune emoțională: „Dacă nu mă ajuți tu, nu mai am pe nimeni.” Sau: „Mama ar face asta pentru mine.” Sau o tăcere lungă după care spune că „s-a terminat oricum”. Am descris separat șantajul emoțional al celui care joacă, felul în care iubirea și vinovăția ajung să fie folosite, uneori fără ca el să-și dea seama, ca pârghii pentru bani.

Ce faci cu minciuna, concret? Nu te transformi în anchetator. Nu ai nevoie de dovezi ca să spui nu. Și nu trebuie să demonstrezi că povestea e falsă înainte să refuzi. Poți spune pur și simplu: „Te cred că ai o problemă. Și tocmai de aceea nu-ți dau bani.” O frază ca asta mută discuția de pe adevărul poveștii pe ce se întâmplă de fapt între voi. Revin la ea mai jos, când vorbim despre cum refuzi.

Până atunci, merită să vezi ce se pierde, după studii, atunci când minciunile și împrumuturile se adună ani la rând. Pentru că nu pierzi doar banii.

Ce se strică între voi și ce au demonstrat studiile

Mult timp, cercetarea s-a uitat doar la jucător. Abia în ultimii ani s-a adunat suficientă știință despre oamenii din jurul lui, pe care literatura de specialitate îi numește „cei afectați” sau „apropiații îngrijorați”. Cifrele sunt mai mari decât s-ar crede.

Un studiu australian condus de Goodwin a estimat că un jucător cu probleme afectează, în mod obișnuit, în jur de șase oameni apropiați, din familie și dintre prieteni (Goodwin et al., 2017). Recenzia lui Dowling și a colegilor, care a sintetizat cercetările din ultimele două decenii, confirmă media: în jur de șase oameni afectați pentru fiecare jucător, fiecare cu o medie de șapte tipuri de prejudicii, iar multe dintre ele rămân și după ce problema de joc s-a rezolvat (Dowling et al., 2025a). Cele mai frecvente sunt prejudiciile emoționale și cele din relație, urmate de cele financiare și de sănătate.

Ce înseamnă „prejudiciu” aici? Langham și colegii au propus o definiție și o clasificare a prejudiciilor produse de joc, construită din literatura de specialitate, din interviuri cu profesioniști, cu jucători și cu apropiații lor și din analiza mesajelor de pe forumuri. Concluzia lor de bază: răul făcut de joc ajunge la oameni, la familii și la comunități și nu se limitează la cei care au un diagnostic (Langham et al., 2016). Fratele care a dat bani din economii, mama care și-a amânat o reparație, prietenul care nu mai răspunde la telefon sunt, toți, oameni pe care jocul i-a atins.

Un alt studiu, pe 3.076 de jucători și 2.129 de apropiați ai lor, a comparat prejudiciile trăite de cele două grupuri. Asemănările au fost mari, iar autorii au găsit că jucătorii par să „exporte” aproximativ jumătate din prejudiciile lor către cei din jur (Li et al., 2017). Când îi dai bani împrumut, preiei o parte din povara lui. Uneori o preiei la propriu, în contul tău.

Datele populaționale din Finlanda arată cât de răspândit e fenomenul. Într-un eșantion reprezentativ de 4.515 oameni, aproape unul din cinci (19,3%) avea un apropiat cu probleme de joc, iar dintre aceștia 59,5% trăiseră cel puțin un prejudiciu. Cele mai tipice erau grija pentru sănătatea și starea omului drag, suferința emoțională și problemele în relațiile cu ceilalți (Salonen et al., 2016). Bărbații aveau mai des prieteni apropiați cu probleme de joc, femeile aveau mai des pe cineva din familie.

Un studiu finlandez ulterior, pe 7.186 de adulți, a găsit că 12,9% fuseseră afectați în ultimul an de jocul altcuiva (Castrén et al., 2021). Prejudiciile cele mai frecvente au fost cele emoționale, cele din relație și cele financiare. Șansele de a suferi un prejudiciu financiar erau cele mai mari pentru tinerii între 18 și 34 de ani și pentru cei al căror partener sau fost partener avea o problemă de joc: în acest din urmă caz, de aproape patru ori mai mari (OR 3,91). Cei care aveau un părinte sau un copil cu probleme de joc aveau șanse mai mari să sufere emoțional (Castrén et al., 2021).

Poate te gândești că, dacă nu locuiești cu el, ești la adăpost. Studiile spun altceva. Cercetătorii au analizat date din două mari anchete populaționale, una din Australia, pe 19.064 de oameni, și una din Canada, pe 3.904. Cei apropiați unui jucător aveau o stare de bine mai scăzută decât ceilalți, în ambele țări, pe toate măsurile folosite, chiar după ce s-au luat în calcul vârsta, situația materială și propriul lor comportament de joc. Și, lucru mai puțin așteptat, nu au apărut diferențe între rude și prieteni, între bărbați și femei sau între cei care locuiau cu jucătorul și cei care nu (Tulloch et al., 2021). Prietenul de la care împrumută lunar nu e un spectator. E și el atins.

Trebuie spus, cinstit, că știința aici are limite. O recenzie a aceluiași grup observă că se știe încă relativ puțin despre starea de bine a apropiaților, pentru că studiile îi definesc diferit și se bazează adesea pe eșantioane mici, recrutate din centre de tratament (Tulloch et al., 2022). Direcția rezultatelor e însă aceeași, de la un studiu la altul.

Ce se întâmplă în relația propriu-zisă? Hodgins și colegii au studiat 186 de apropiați ai unor jucători care căutau ajutor. Cei mai afectați erau soții și soțiile și oamenii mai tineri. Satisfacția în relație scădea pe măsură ce problema de joc era mai gravă și pe măsură ce apropiații trăiau mai multe consecințe emoționale (Hodgins, Shead, & Makarchuk, 2007). O recenzie mai veche, care a trecut în revistă efectele jocului asupra partenerilor, copiilor și părinților, arăta deja că jocul îi atinge pe toți acești membri ai familiei, pe fiecare în felul lui (Kalischuk et al., 2006).

Iar prejudiciul nu dispare când dispare jocul. Într-un studiu din Noua Zeelandă, pe 1.240 de jucători și apropiați, majoritatea celor din ambele grupuri spuneau că încă sufereau din cauza jocului la mai mult de un an după ce problema se rezolvase în mare parte. Prejudiciile scădeau în timp, mai repede în primii ani, cu un „timp de înjumătățire” mediu de patru ani (Rockloff et al., 2022). Încrederea pierdută pe bani are o memorie lungă. Merită să ții minte asta când te întrebi de ce, deși el nu mai joacă de câteva luni, ție încă îți tresare inima când sună telefonul seara.

Dacă banii împrumutați lasă urme atât de adânci, de ce continuăm să-i dăm? Răspunsul ține mai puțin de naivitate și mai mult de felul în care funcționează iubirea sub presiune.

De ce dai și când ajutorul ține jocul în viață

Nimeni nu dă bani unui om drag care joacă pentru că vrea să-l vadă jucând. Dai ca să eviți ceva mai rău: să-l vezi umilit, urmărit de creditori, fără curent, cu copiii fără mâncare. Dai pentru că ți-e frică de ce ar putea face dacă îl refuzi. Dai pentru că părinții simt că e copilul lor, oricâți ani ar avea. Dai pentru că frații și surorile au crescut cu ideea că familia se ajută. Am scris separat despre părinții unui om adult care joacă și despre vinovăția care îi face să plătească iar și iar.

Recenziile despre felul în care se descurcă familiile arată că strategiile financiare, adică tot ce ține de bani, sunt printre cele mai folosite. Și, în același timp, foarte puține studii au evaluat dacă aceste strategii chiar funcționează (Dowling et al., 2025b). Familiile fac ce pot, cu mijloacele pe care le au, adesea fără niciun sprijin. Recenzia arată că apropiații jucătorilor ajung rar la specialiști, din cauza rușinii și pentru că nu știu că există ajutor pentru ei.

Aici intră în discuție ceea ce în limbajul de zi cu zi se numește „salvarea”: plata datoriilor, acoperirea găurilor, împrumutul care oprește dezastrul de azi. Vreau să fiu atentă la ce spun, pentru că e ușor să exagerezi. Nu am găsit studii care să măsoare direct, pe jucători, cât de mult crește riscul de a juca mai departe după ce familia le-a plătit datoriile. Ce există este un model de intervenție foarte bine studiat, construit pe principiile învățării, care explică de ce salvarea repetată tinde să mențină problema.

Modelul se numește CRAFT, adică întărirea comunitară și antrenarea familiei. A fost dezvoltat de Robert Meyers și colegii lui, între care Jane Ellen Smith, pornind de la ideea că apropiații pot influența comportamentul omului drag dacă învață cum funcționează recompensele (Meyers et al., 1998). Principiul de bază e simplu: un comportament care aduce un câștig se repetă, un comportament care aduce costuri tinde să se rărească. Dacă de fiecare dată când jocul îl aduce la marginea prăpastiei vine cineva și îl trage înapoi cu bani, consecințele jocului dispar exact în momentul în care ar fi putut să-l oprească. Iar ce se întărește, de fapt, este cererea.

Nu e vorba de vină. Nu tu l-ai făcut să joace și nu tu îl ții acolo. Dar banii tăi pot deveni, fără să vrei, o parte din mecanism. Am descris pe larg această capcană în articolul despre ajutorul care întreține jocul și ce poți face în loc.

Mai e un aspect pe care studiile despre datorii îl fac vizibil. Swanton și Gainsbury arată că grija pentru datorii e unul dintre canalele prin care jocul ajunge să afecteze sănătatea psihică și familia (Swanton & Gainsbury, 2020a). Te-ai putea gândi că, plătindu-i datoriile, îi iei această grijă și îl ajuți să se liniștească. Pe termen foarte scurt, poate. Dar dacă jocul continuă, datoriile se refac, adesea mai mari, iar data viitoare ești tu cel care și-a golit contul. Grija nu s-a stins, s-a mutat la tine.

Întrebarea care contează nu e dacă să-l ajuți. E ce fel de ajutor îl apropie de oprire și ce fel de ajutor îl apropie de următorul pariu. CRAFT nu îți cere să-l abandonezi. Îți cere să schimbi ce anume răsplătești.

Cum refuzi să-i mai dai bani împrumut fără să-l pierzi

Cel mai greu nu e să știi că nu trebuie să mai dai. E să spui nu omului pe care îl iubești, în timp ce el plânge, se enervează sau tace. De aceea merită să știi ce au demonstrat studiile despre felul în care familia poate influența un om care nu vrea, încă, ajutor.

CRAFT a fost testat întâi la familiile oamenilor cu probleme de alcool și droguri. Într-un studiu clinic randomizat pe 130 de apropiați ai unor oameni cu probleme de alcool care refuzau tratamentul, 64% dintre cei care au urmat CRAFT au reușit să-și aducă omul drag la tratament, față de 13% în grupul care a urmat abordarea Al-Anon și 30% în grupul care a pregătit o confruntare familială clasică (Miller et al., 1999). Tratamentul a început, în medie, după patru până la șase ședințe, iar părinții au reușit mai des decât partenerii de viață. O sinteză a studiilor de bună calitate a confirmat: CRAFT a dus la tratament de aproximativ trei ori mai mulți oameni decât Al-Anon și de două ori mai mulți decât confruntarea, cam două treimi dintre cei care refuzau inițial (Roozen et al., 2010). Iar apropiații s-au simțit mai bine indiferent de metoda urmată.

Pentru familiile jucătorilor, Makarchuk, Hodgins și Peden au adaptat CRAFT sub forma unei intervenții scurte, cu un manual de lucru pentru apropiați (Makarchuk et al., 2002). Hodgins și colegii au testat-o apoi într-un studiu randomizat pe 186 de apropiați, dintre care 82% erau femei și 56% soți sau soții. Un grup a primit manualul, altul manualul plus sprijin telefonic, iar grupul de control a primit doar informații despre locurile unde se poate cere ajutor. Toți participanții s-au simțit mai bine, iar relația și jocul s-au îmbunătățit în toate grupurile. Intervențiile bazate pe CRAFT au avut avantaje la numărul zilelor de joc, la satisfacția participanților și la numărul celor care au simțit că le-au fost acoperite nevoile, dar nu au crescut numărul jucătorilor care au intrat în tratament (Hodgins, Toneatto, et al., 2007). Autorii au tras concluzia că familiile au nevoie de mai multă îndrumare și sprijin ca să aplice tehnicile.

Un studiu suedez a testat o terapie cognitiv-comportamentală prin internet, în nouă module, pentru 100 de apropiați ai unor jucători care refuzau tratamentul. Apropiații s-au simțit clar mai bine, cu mai puține consecințe emoționale, mai puțină anxietate și depresie și mai multă satisfacție în relație. Efectele asupra jocului propriu-zis au fost însă mici și neconcludente (Magnusson et al., 2019a). O meta-analiză a intervențiilor pentru apropiații oamenilor cu dependențe, inclusiv de jocuri de noroc, a găsit efecte bune la finalul intervenției asupra depresiei, satisfacției față de viață și felului în care se descurcă apropiații, asupra intrării în tratament a omului drag și asupra certurilor în cuplu. La urmărirea de după patru până la unsprezece luni, efectele nu se mai vedeau clar (Merkouris et al., 2022).

De ce îți spun și rezultatele mai slabe? Pentru că nu vreau să-ți promit că, dacă refuzi frumos, el se oprește. Studiile spun ceva mai modest și mai util: poți învăța să răspunzi altfel, te poți simți mai bine și poți crește șansele ca el să ceară ajutor. Nu ai controlul asupra jocului lui. Ai controlul asupra contului tău și asupra felului în care vorbești.

Cum arată, practic, un refuz în spiritul CRAFT? Câteva principii, pe care le descriu ca pe niște gesturi, nu ca pe o rețetă.

Alegi momentul. Discuția despre bani nu se poartă la miezul nopții, când el e în panică după o pierdere, și nici când tu ești furios. Se poartă într-un moment liniștit, când el nu a jucat de curând. Tu poți vorbi atunci fără să ridici vocea, iar el poate asculta fără să se apere.

Vorbești despre tine, nu despre el. „Mă doare să te văd așa și nu mai pot să-ți dau bani” sună altfel decât „Iar i-ai jucat pe toți, nu ai pic de rușine”. Prima frază lasă o ușă deschisă. A doua îl împinge în apărare și, de cele mai multe ori, în minciună.

Spui scurt și repeți la fel. „Nu-ți mai dau bani. Te iubesc și sunt aici pentru tine în alte feluri.” Nu intri în negocieri despre sumă, termen sau motiv. Fiecare explicație suplimentară devine o portiță: „Dar dacă e doar jumătate?”, „Dar dacă îți aduc factura?”. Refuzul liniștit, repetat, e mai greu de spart decât refuzul argumentat.

Oferi altceva în loc. Aici e partea pe care familiile o uită. Refuzul banilor nu înseamnă refuzul omului. Poți spune: „Nu-ți dau bani, dar vin cu tine la un psiholog.” Sau: „Nu-ți dau bani pentru rată, dar te ajut să suni la bancă să vezi ce variante ai.” Sau: „Nu-ți dau bani, dar dacă ți-e foame, vino la noi la masă în fiecare seară.” Un studiu care a adunat 3.536 de strategii folosite de apropiații jucătorilor, din 329 de surse online, a găsit că cele mai frecvente erau sprijinul profesional, gestionarea banilor și consecințele stabilite dinainte (Booth et al., 2021). Hrană, nu numerar. Însoțire, nu transfer.

Răsplătești momentele bune. CRAFT nu se rezumă la a spune nu. Îți cere să observi și să întărești zilele în care nu joacă: timp petrecut împreună, o ieșire, un cuvânt cald. Omul care joacă primește de la joc o excitare intensă. Dacă de la tine primește doar reproșuri, jocul câștigă comparația. Dacă viața fără joc are și momente bune cu voi, balanța se mișcă puțin.

Lași consecințele să ajungă la el. Asta e cea mai grea parte. Dacă nu plătește o datorie, nu o plătești tu în locul lui, în mod automat. Dacă rămâne fără bani de țigări, nu-i cumperi tu. Nu din răzbunare, ci pentru că exact consecințele acestea pot fi cele care îl fac, într-o zi, să ceară ajutor. Siguranța de bază e altceva: dacă e vorba de copii, de hrană, de un acoperiș, poți ajuta direct, fără să treacă banii prin mâna lui.

Un refuz făcut așa poate fi urmat de furie, de tăcere, de amenințări că „o să rezolve altfel”. E de așteptat. Nu înseamnă că ai greșit. Înseamnă că ai atins exact punctul unde jocul avea nevoie de tine. Dar un refuz rămâne fragil dacă ceilalți din familie spun da. Și aici intervine o problemă pe care aproape toate familiile o cunosc.

Mama a refuzat. Atunci a sunat-o pe sora lui. Sora a refuzat, așa că a mers la bunica. Bunica i-a dat, „ca să nu afle mama”. Peste o lună, același drum, alți oameni. Fiecare crede că e singurul care a dat. Fiecare păstrează secretul ca să nu-l facă de rușine. Și, la final, toată familia a finanțat jocul fără ca vreunul să știe cât.

Nu am găsit un studiu care să măsoare exact acest tipar, dar el decurge firesc din ce au demonstrat cercetările despre minciună și despre felul în care familia se descurcă. Minciuna protejează accesul la bani (American Psychiatric Association, 2013). Iar rușinea îi face pe apropiați să ceară rar ajutor, chiar și de la specialiști (Dowling et al., 2025b). Tăcerea fiecăruia e exact ce face posibil drumul de la o ușă la alta.

Recenzia lui Kourgiantakis, Saint-Jacques și Tremblay, care a analizat 30 de studii empirice despre jocurile de noroc și familie, a ajuns la două concluzii: jocul problematic afectează puternic familia și funcționarea ei, iar implicarea familiei în tratament se leagă de rezultate mai bune și de o funcționare mai bună, atât a jucătorului, cât și a familiei (Kourgiantakis et al., 2013). Implicarea începe cu ceva foarte simplu: oamenii din jurul lui vorbesc între ei.

Cum arată asta în practică? Cei care i-au dat bani se întâlnesc, fără el, și pun pe masă tot: cât a cerut fiecare, când, pentru ce motiv. Fără să-l judece. Doar ca să vadă imaginea întreagă. Uneori, abia atunci își dau seama cât de mare e problema. Suma adunată sperie, dar e și momentul în care se termină iluzia că „e doar o perioadă grea”.

Apoi stabiliți împreună o regulă comună. Una singură, clară: nimeni din familie nu mai dă bani în mână. Cine vrea să ajute o face direct, plătind o factură la furnizor, cumpărând alimente, însoțindu-l la un specialist. Și vă anunțați unii pe alții când vă cere. Ca nimeni să nu mai poată fi folosit pe rând.

Nu uita de frați și surori. De multe ori ei sunt cei de la care se cere „în secret”, cu promisiunea că părinții nu vor afla. Și tot ei rămân, adesea, cu sentimentul că nu au voie să se plângă, pentru că atenția întregii familii e la cel care joacă. Am scris despre ei în articolul despre fratele și sora celui care joacă, copiii uitați ai familiei. Când familia vorbește cu o singură voce, ei nu mai sunt nevoiți să aleagă între loialitatea față de frate și loialitatea față de părinți.

Prietenii sunt mai greu de adus la aceeași masă. Dar dacă știi că un prieten comun îi dă bani, poți vorbi cu el, cu grijă, fără să-l faci de rușine pe cel care joacă. Studiile finlandeze au arătat că prietenii apropiați suferă și ei prejudicii serioase din jocul cuiva drag (Salonen et al., 2016), iar cercetarea pe date australiene și canadiene a arătat că starea lor de bine scade la fel ca a rudelor (Tulloch et al., 2021). Să-l avertizezi pe un prieten nu înseamnă să-l trădezi pe cel care joacă. Înseamnă să protejezi o relație care, altfel, s-ar putea rupe definitiv.

Când familia vorbește la fel, el primește același mesaj din toate părțile: „Te iubim. Nu-ți mai dăm bani. Te ajutăm să ceri ajutor.” Mesajul ăsta, repetat calm de oameni diferiți, cântărește mai mult decât orice ceartă. Rămâne o întrebare dureroasă, pe care o pun aproape toți cei care au dat: ce faci cu banii care deja s-au dus?

Ce faci cu banii deja dați

Poate i-ai dat bani împrumut de zeci de ori. Poate ai pierdut economii, ți-ai amânat o reparație sau un concediu. Poate ai semnat chiar ca garant. Iar acum stai cu un caiet în care ai notat sumele sau, mai des, cu o sumă vagă care te apasă.

Primul lucru: fă un inventar cinstit, pentru tine. Cât ai dat, când, pentru ce motiv ți s-a spus. Nu pentru că îl vei folosi ca armă. Pentru că o sumă clară e mai ușor de purtat decât o neliniște fără contur. Studiile pe populație arată că prejudiciile financiare sunt printre cele mai frecvente la cei din jurul jucătorului (Castrén et al., 2021; Dowling et al., 2025a). Nu ești singurul care a pățit asta.

Inventarul te ajută și dintr-un alt motiv. Un studiu suedez pe 133 de perechi formate dintr-un jucător aflat în tratament și un apropiat al lui a comparat cât spunea fiecare că s-a pierdut la joc în ultima lună. Cifrele lor s-au potrivit doar în parte, iar partenerii de viață au avut, în general, cifre mai apropiate de ale jucătorului decât părinții, deși diferența nu a fost foarte solidă (Magnusson et al., 2019b). Cu alte cuvinte, cei din jur văd de obicei doar o parte din imagine. Suma ta e o bucată dintr-un tablou mai mare, pe care, poate, doar el îl cunoaște întreg.

Al doilea: separă datoria de relație. Poți hotărî, de exemplu, să nu mai aduci vorba despre bani în fiecare discuție, dar să stabiliți, când el e pregătit, un plan de restituire realist, chiar și cu sume mici. Restituirea treptată poate deveni, pentru el, un mod concret de a-și asuma ce s-a întâmplat. Iertarea datoriei poate fi, în alte familii, un gest care îi eliberează pe amândoi. Nu există o singură variantă corectă. Contează să fie o decizie luată de tine, conștient, nu o speranță amânată la nesfârșit.

Al treilea: nu lega restituirea de joc. „Dă-mi banii înapoi când câștigi” e o frază pe care unii apropiați o spun fără să se gândească, dar ea îi confirmă exact iluzia care îl ține la masă: că jocul e o cale de a repara pagubele. Restituirea vine din muncă, din salariu, dintr-un plan. Nu dintr-un câștig.

Al patrulea: dacă sumele sunt mari, dacă ai semnat acte, dacă ești garant sau dacă există bunuri la mijloc, cere părerea unui avocat sau a unui consilier specializat. Nu îți pot spune aici ce prevede legea în situația ta. Un specialist în drept te poate ajuta să înțelegi ce opțiuni ai, fără să transformi relația într-un proces înainte de vreme.

Și al cincilea, poate cel mai greu: acceptă că o parte din bani s-ar putea să nu se mai întoarcă. Studiul despre prejudiciile care rămân arată că prejudiciile lăsate de joc persistă ani de zile, atât la jucători, cât și la apropiații lor (Rockloff et al., 2022). Asta nu înseamnă că relația e pierdută. Înseamnă că refacerea ei nu se măsoară în lei restituiți, ci în luni de sinceritate, de cuvinte ținute, de mici dovezi că omul din fața ta e din nou cel pe care îl cunoșteai.

Încrederea nu se reface printr-o discuție. Se reface prin repetiție: el spune ce face și face ce spune. Gestionarea banilor e, de altfel, una dintre strategiile cele mai des folosite de familiile jucătorilor (Booth et al., 2021). Când el o acceptă, transparența financiară poate deveni un sprijin: cineva de încredere vede extrasele de cont, cardurile au limite, banii pentru cheltuieli vin în sume mici. Merită să știi și limita acestor înțelegeri. O recenzie despre instrumentele care restricționează accesul la bani observă că barierele „blânde”, de felul celor în care familia păstrează banii, se ocolesc ușor, de aceea jucătorii și familiile lor își doresc și măsuri mai ferme, puse la nivelul băncii. Studiile despre ele sunt puține și de calitate modestă, dar cele existente le susțin (Rodda, 2021). Nimic din toate acestea nu funcționează impus cu forța. Funcționează când el însuși vrea să-și facă jocul mai greu de finanțat în momentele de impuls.

Dacă te uiți înapoi la tot ce ai citit, observi probabil un fir. Banii au fost doar suprafața. Dedesubt sunt rușinea lui, frica ta, iubirea amândurora și o familie care a încercat să țină totul împreună cu ce a avut la îndemână. Studiile spun că implicarea familiei în tratament se leagă de rezultate mai bune, pentru el și pentru toată familia (Kourgiantakis et al., 2013). Contează, însă, felul în care e implicată: cu limite clare, cu o singură voce, cu ajutor dat direct, nu prin transferuri.

Iar dacă tu ești omul care a cerut și citești asta cu un nod în gât, află că poți opri spirala chiar acum. Nu prin încă un împrumut, ci printr-o frază sinceră, spusă omului de la care ai cerut ultima oară. Este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le vei face. Și, foarte des, e primul care schimbă ceva.

Tu ce i-ai răspunde, data viitoare, omului drag care îți cere bani împrumut, dacă ai ști că refuzul poate fi și o formă de iubire?

Dacă vrei să înveți pas cu pas cum să vorbești cu el despre bani, cum să spui nu fără să rupi legătura și cum să vă înțelegeți în familie ca să nu mai fiți folosiți pe rând, am construit pentru asta programul pentru familiile celor care joacă, pe care îl poți începe de acasă, în ritmul tău.

Dacă vrei să lucrăm împreună, ne putem vedea online, oriunde te-ai afla, sau în cabinet, pe Str. Grigore Ionescu nr. 65, sector 2, București. Mă poți suna la 0732 259 850. Dacă nu răspund, lasă-mi un mesaj pe WhatsApp, la același număr. Pe e-mail răspund mai greu, pentru că adresa e folosită mai ales pentru cursuri și mesajele se pot pierde printre celelalte.

Bibliografie

1. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). American Psychiatric Publishing.
2. Binde, P. (2016). Gambling-related embezzlement in the workplace: A qualitative study. International Gambling Studies, 16(3), 391–407.
3. Booth, N., Dowling, N. A., Landon, J., Lubman, D. I., Merkouris, S. S., & Rodda, S. N. (2021). Affected others responsivity to gambling harm: An international taxonomy of consumer-derived behaviour change techniques. Journal of Clinical Medicine, 10(4), 583.
4. Castrén, S., Lind, K., Hagfors, H., & Salonen, A. H. (2021). Gambling-related harms for affected others: A Finnish population-based survey. International Journal of Environmental Research and Public Health, 18(18), 9564.
5. Dowling, N. A., Hawker, C. O., Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Hodgins, D. C. (2025a). Addressing gambling harm to affected others: A scoping review (Part I: Prevalence, socio-demographic profiles, gambling profiles, and harm). Clinical Psychology Review, 116, 102542.
6. Dowling, N. A., Hawker, C. O., Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Hodgins, D. C. (2025b). Addressing gambling harm to affected others: A scoping review (Part II: Coping, assessment and treatment). Clinical Psychology Review, 116, 102543.
7. Dowling, N. A., Suomi, A., Jackson, A. C., & Lavis, T. (2016). Problem gambling family impacts: Development of the Problem Gambling Family Impact Scale. Journal of Gambling Studies, 32(3), 935–955.
8. Goodwin, B. C., Browne, M., Rockloff, M., & Rose, J. (2017). A typical problem gambler affects six others. International Gambling Studies, 17(2), 276–289.
9. Hodgins, D. C., Shead, N. W., & Makarchuk, K. (2007). Relationship satisfaction and psychological distress among concerned significant others of pathological gamblers. Journal of Nervous and Mental Disease, 195(1), 65–71.
10. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230.
11. Kalischuk, R. G., Nowatzki, N., Cardwell, K., Klein, K., & Solowoniuk, J. (2006). Problem gambling and its impact on families: A literature review. International Gambling Studies, 6(1), 31–60.
12. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., & Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372.
13. Langham, E., Thorne, H., Browne, M., Donaldson, P., Rose, J., & Rockloff, M. (2016). Understanding gambling related harm: A proposed definition, conceptual framework, and taxonomy of harms. BMC Public Health, 16, 80.
14. Li, E., Browne, M., Rawat, V., Langham, E., & Rockloff, M. (2017). Breaking bad: Comparing gambling harms among gamblers and affected others. Journal of Gambling Studies, 33(1), 223–248.
15. Magnusson, K., Nilsson, A., Andersson, G., Hellner, C., & Carlbring, P. (2019a). Internet-delivered cognitive-behavioral therapy for significant others of treatment-refusing problem gamblers: A randomized wait-list controlled trial. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 87(9), 802–814.
16. Magnusson, K., Nilsson, A., Andersson, G., Hellner, C., & Carlbring, P. (2019b). Level of agreement between problem gamblers’ and collaterals’ reports: A Bayesian random-effects two-part model. Journal of Gambling Studies, 35(4), 1127–1145.
17. Makarchuk, K., Hodgins, D. C., & Peden, N. (2002). Development of a brief intervention for concerned significant others of problem gamblers. Addictive Disorders & Their Treatment, 1(4), 126–134.
18. Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Dowling, N. A. (2022). Affected other interventions: A systematic review and meta-analysis across addictions. Addiction, 117(9), 2393–2414.
19. Meyers, R. J., Miller, W. R., Hill, D. E., & Tonigan, J. S. (1998). Community reinforcement and family training (CRAFT): Engaging unmotivated drug users in treatment. Journal of Substance Abuse, 10(3), 291–308.
20. Miller, W. R., Meyers, R. J., & Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697.
21. Rockloff, M., Browne, M., Russell, A. M. T., Hing, N., Armstrong, T., & Greer, N. (2022). Legacy gambling harms: What are they and how long do they last? Journal of Behavioral Addictions, 11(4), 1002–1011.
22. Rodda, S. N. (2021). A scoping review of hard systems and tools that restrict money and cash for gambling. Journal of Behavioral Addictions, 10(3), 587–600.
23. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738.
24. Salonen, A. H., Alho, H., & Castrén, S. (2016). The extent and type of gambling harms for concerned significant others: A cross-sectional population study in Finland. Scandinavian Journal of Public Health, 44(8), 799–804.
25. Swanton, T. B., & Gainsbury, S. M. (2020a). Debt stress partly explains the relationship between problem gambling and comorbid mental health problems. Social Science & Medicine, 265, 113476.
26. Swanton, T. B., & Gainsbury, S. M. (2020b). Gambling-related consumer credit use and debt problems: A brief review. Current Opinion in Behavioral Sciences, 31, 21–31.
27. Tulloch, C., Browne, M., Hing, N., Rockloff, M., & Hilbrecht, M. (2022). How gambling harms the wellbeing of family and others: A review. International Gambling Studies, 22(3), 522–540.
28. Tulloch, C., Hing, N., Browne, M., Rockloff, M., & Hilbrecht, M. (2021). The effect of gambling problems on the subjective wellbeing of gamblers’ family and friends: Evidence from large-scale population research in Australia and Canada. Journal of Behavioral Addictions, 10(4), 941–952.