Ce înseamnă când aurul familiei ajunge pe ascuns la amanet? Adesea, că jocul a consumat deja banii din afara casei: salariul, economiile, împrumuturile. Verigheta sau lănțișorul de botez nu pleacă pentru o cumpărătură, ci ca să acopere o pierdere din joc. Iar faptul că pleacă fără să afle nimeni spune la fel de mult ca amanetul însuși: omul care joacă trăiește de ceva vreme într-un secret pe care îl apără cu minciuni.

Cum se ajunge aici a descris, printre primii, sociologul american Henry Lesieur. A stat de vorbă cu jucători și a urmărit cum se schimbă viața celui care nu se mai poate opri. Tiparul l-a numit „spirala opțiunilor”: fiecare sursă de bani folosită pentru joc se închide în urma lui, iar cu fiecare ușă închisă se afundă mai tare în joc, pentru că acum are mai mult de recuperat (Lesieur, 1979). Bunurile familiei intră de obicei în spirală spre capăt, după ce sursele din afara casei s-au epuizat.

Motorul spiralei are un nume: goana după pierderi. Psihologii Ke Zhang și Luke Clark, care au adunat cercetările despre ea, o definesc drept tendința de a juca mai mult și mai mare după o pierdere, ca să-ți recuperezi banii. În literatura de specialitate, ea e privită ca o trăsătură definitorie a jocului scăpat de sub control, semnul că distracția a devenit tulburare. Uneori se petrece într-o singură seară, cu mize tot mai mari. Alteori se întinde pe zile: pierde azi și se întoarce mâine, hotărât să recupereze. Între o seară și alta are timp să caute bani.

Autorii au mai observat un detaliu care explică multe dintre discuțiile din casă. Pentru jucător contează enorm să „iasă pe zero”, adică să ajungă înapoi la suma de la care a pornit (Zhang și Clark, 2020). Privit prin ochii lui, lănțișorul copilului încetează să mai fie o amintire. Devine drumul înapoi spre zero. Mai multe despre acest gând găsești în articolul despre goana după pierderi.

Psihiatrii au trecut tiparul acesta chiar în manualul de diagnostic. DSM-5 descrie tulburarea de joc de noroc prin nouă criterii, iar trei dintre ele se citesc ca o descriere a cutiei de bijuterii goale: omul se întoarce în altă zi ca să recupereze pierderile, minte ca să ascundă cât de mult joacă și se bazează pe alții să-i dea bani când jocul l-a adus într-o situație disperată (American Psychiatric Association, 2013). Amanetul făcut pe ascuns e o formă tăcută a ultimului criteriu. Banii vin tot din familie, doar că nimeni n-a fost întrebat.

De ce observi atât de târziu? Jocul nu miroase și nu se vede în mers; urmele lui sunt mai ales banii care nu se leagă și lucrurile care lipsesc. O echipă australiană condusă de Ben Riley a intervievat pe larg 15 oameni care trăiau cu un partener care juca și nu cerea ajutor. Le era extrem de greu să știe sigur când și cât joacă celălalt. Nesiguranța i-a adus într-o stare de alertă fără pauză, cu îngrijorare cronică, epuizare, certuri și un sentiment copleșitor de izolare (Riley et al., 2020). Despre celelalte semne ale dependenței de jocuri de noroc pe care le vede familia am scris separat.

Rămâne întrebarea pe care și-o pun aproape toate familiile: cum poate să mintă atât de liniștit? Răspunsul cercetătorilor surprinde. Nerilee Hing și colegii ei au intervievat în profunzime 44 de oameni cu probleme de joc despre felul în care cred că îi văd ceilalți. Rușinea adâncă a apărut la aproape toți, iar fiecare recădere o făcea mai grea. Se temeau de etichetă, de respingere, de priviri disprețuitoare. Principala lor apărare era secretul (Hing et al., 2016).

Minciuna lui nu arată neapărat că nu-i pasă. Poate arăta cât de mult se teme să fie văzut așa cum se vede el însuși în acele clipe. Numai că tocmai rușinea și frica de etichetă erau, pentru oamenii din studiu, piedicile cele mai mari în calea mărturisirii și a cererii de ajutor (Hing et al., 2016). Secretul îl apără o seară și îl închide pe termen lung. Un obiect dus la amanet cere o explicație, explicația cere alta, iar adevărul devine tot mai greu de spus. Despre psihologia minciunii la jucătorii compulsivi și despre secretul pe care ajunge să-l păstreze toată familia găsești articole separate.

Pentru cei de lângă el, minciuna poate durea cât banii pierduți. Louise Holdsworth și colegii ei au stat de vorbă cu 18 parteneri și foști parteneri ai unor jucători. Unii își pierduseră economiile, casa, lucrurile; alții își luaseră o a doua slujbă ca să acopere cheltuielile și datoriile. Minciunile, necinstea și ascunderea jocului îi răniseră însă la fel de adânc: le-au adus neîncredere și sentimentul că au fost trădați (Holdsworth et al., 2013).

Iar rana nu rămâne în cuplu. Când cercetătorii au întrebat peste 2.000 de oameni afectați de jocul cuiva câte persoane suferă din cauza unui singur jucător, cu ei cu tot, răspunsul tipic a fost șase. Cel mai des erau numiți soții, soțiile și copiii (Goodwin et al., 2017). Fiecare obiect dus la amanet are, de fapt, mai mulți păgubiți decât pare.

Ce poate face familia când descoperă amanetul

Mult timp, familiilor li s-au propus două drumuri: confruntarea, cu toată lumea strânsă în jurul lui și dovezile puse pe masă, sau retragerea, cu ideea că nu poți face nimic pentru el. Psihologii Robert Meyers și Jane Ellen Smith au construit un al treilea drum, numit CRAFT, prescurtarea englezească pentru antrenarea familiei prin întărirea comunitară. Familia învață să-și folosească influența pe care o are deja: să facă mai plăcute momentele fără joc, să nu mai amortizeze urmările jocului, să vorbească fără atac și să recunoască momentele în care el ar putea accepta ajutor.

Primul test serios a venit din familiile oamenilor cu probleme de alcool. William Miller și colegii lui au împărțit la întâmplare 130 de membri ai familiei în trei grupuri. Cu CRAFT, 64% dintre cei care refuzau tratamentul au ajuns să-l înceapă. Cu pregătirea pentru confruntare, 30%, iar la familiile îndemnate spre grupuri de sprijin, 13%. Surpriza: 70% dintre cei pregătiți să-l pună în fața dovezilor au renunțat până la urmă. Rezultatele au fost mai bune când CRAFT era urmat de părinți decât de soți (Miller et al., 1999). O metaanaliză a patru studii controlate a confirmat tabloul: aproximativ două treimi dintre cei care refuzau ajutorul au ajuns la tratament, de obicei după patru până la șase ședințe ale familiei (Roozen et al., 2010).

La jocurile de noroc, cifrele sunt mai modeste, iar asta merită spus cinstit. David Hodgins și echipa lui au dat unui grup de 186 de apropiați ai unor jucători un caiet de lucru inspirat din CRAFT, unora cu sprijin telefonic în plus. În toate grupurile, apropiații s-au simțit mai bine la trei și la șase luni, iar zilele de joc au scăzut mai mult în grupurile cu caietul. Câți jucători au ajuns la un specialist n-a diferit însă între grupuri; autorii cred că apropiații au nevoie de mai multă îndrumare (Hodgins et al., 2007). O analiză a 14 studii despre CRAFT a găsit ceva asemănător: în cele cinci studii despre jocuri, între 12,5% și 23% dintre jucători au ajuns la tratament. În programele testate la alte dependențe, unde familiile primeau și ședințe individuale, și de grup, procentul urca la 77% și 86% (Archer et al., 2020). Un caiet citit singur nu pare să ajungă; mai mult ajută, probabil, un specialist care te însoțește.

În practică, primul pas e să nu răscumperi tu aurul. Gestul pare ocrotitor, dar șterge urmarea jocului exact când el ar fi putut s-o simtă, iar CRAFT îi învață pe apropiați să nu mai facă asta. Despre acest mecanism am scris în articolul despre sindromul salvatorului. Când îți cere bani „doar ca să scoată verigheta înainte de termen”, amintește-ți de goana după pierderi: pentru el, orice sumă intrată în mână poate deveni o nouă miză.

Al doilea pas e discuția. Alege un moment liniștit, nu seara în care ai găsit chitanța și îți tremură mâinile. Spune ce ai văzut și ce simți, fără să-i pui etichete: „Am găsit chitanța pentru lănțișor. Mă doare că n-ai putut să-mi spui. Vreau să înțeleg ce se întâmplă.” O asemenea frază îi lasă o ușă deschisă fără să-l umilească. Cum porți discuția fără ceartă găsești în articolul despre cum vorbești cu soțul care joacă.

Al treilea pas privește timpul de după. O recenzie a 30 de studii despre jocuri de noroc și familie a găsit că implicarea familiei în tratament merge mână în mână cu rezultate mai bune, pentru jucător și pentru ceilalți (Kourgiantakis et al., 2013). Ziua în care el acceptă ajutorul nu e sfârșitul drumului. E momentul în care prezența ta începe să cântărească altfel.

Întrebări frecvente despre amanet și jocurile de noroc

De ce duce bijuteriile la amanet dacă știe că poate pierde banii?

Adesea, în clipa aceea nu se gândește la pierdere, ci la recuperare. Ce îl mână e dorința de a ajunge înapoi la suma de dinainte, iar obiectul îi apare ca mijlocul cel mai rapid de a ajunge acolo. Cercetătorii văd în acest impuls unul dintre semnele jocului devenit tulburare.

Dacă a pus aurul la amanet, înseamnă că e dependent de jocuri de noroc?

Un singur gest nu e un diagnostic; acesta se pune de un specialist, după mai multe criterii. Totuși, banii luați din familie fără acord și minciunile care îi acoperă corespund unor criterii din manualul de diagnostic. E un semnal care merită o evaluare, nu o ceartă.

De ce minte chiar și când dovada e evidentă?

Oamenii cu probleme de joc descriu o rușine foarte puternică și frica de a fi etichetați, iar secretul e felul lor obișnuit de a se apăra. Minciuna îl scutește pe moment de privirea celorlalți, dar îl îndepărtează de ajutor.

Să răscumpăr eu verigheta de la casa de amanet?

De obicei nu e de ajutor. Programele testate pentru familii, precum CRAFT, pornesc de la ideea că urmările firești ale jocului trebuie să rămână la el, iar familia nu mai acoperă pagubele în locul lui. Dacă obiectul are o mare valoare sentimentală, discută decizia cu un specialist înainte să plătești.

Ce lucru a dispărut primul din casa voastră și ce ai simțit când ai înțeles unde a ajuns?

Dacă vrei să înveți, pas cu pas, cum să-i vorbești despre ce ai descoperit și ce să nu mai faci în locul lui, începe cu primul modul din programul pentru familiile jucătorilor.

Bibliografie

1. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). American Psychiatric Publishing. https://doi.org/10.1176/appi.books.9780890425596
2. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., & Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
3. Goodwin, B. C., Browne, M., Rockloff, M., & Rose, J. (2017). A typical problem gambler affects six others. International Gambling Studies, 17(2), 276–289. https://doi.org/10.1080/14459795.2017.1331252
4. Hing, N., Nuske, E., Gainsbury, S. M., & Russell, A. M. T. (2016). Perceived stigma and self-stigma of problem gambling: Perspectives of people with gambling problems. International Gambling Studies, 16(1), 31–48. https://doi.org/10.1080/14459795.2015.1092566
5. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
6. Holdsworth, L., Nuske, E., Tiyce, M., & Hing, N. (2013). Impacts of gambling problems on partners: Partners’ interpretations. Asian Journal of Gambling Issues and Public Health, 3, Article 11. https://doi.org/10.1186/2195-3007-3-11
7. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., & Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372. https://doi.org/10.1080/1533256X.2013.838130
8. Lesieur, H. R. (1979). The compulsive gambler’s spiral of options and involvement. Psychiatry, 42(1), 79–87. https://doi.org/10.1080/00332747.1979.11024008
9. Miller, W. R., Meyers, R. J., & Tonigan, J. S. (1999). Engaging the unmotivated in treatment for alcohol problems: A comparison of three strategies for intervention through family members. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67(5), 688–697. https://doi.org/10.1037/0022-006X.67.5.688
10. Riley, B. J., Lawn, S. J., Crisp, B. R., & Battersby, M. W. (2020). „When I’m not angry I am anxious”: The lived experiences of individuals in a relationship with a non-help-seeking problem gambler. A hermeneutic phenomenological study. Journal of Social and Personal Relationships, 37(8–9), 2529–2550. https://doi.org/10.1177/0265407520928581
11. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
12. Zhang, K., & Clark, L. (2020). Loss-chasing in gambling behaviour: Neurocognitive and behavioural economic perspectives. Current Opinion in Behavioral Sciences, 31, 1–7. https://doi.org/10.1016/j.cobeha.2019.10.006