E joi seara. El se oprește la chioșc după țigări și, ca în fiecare săptămână, cere și un bilet la loto. Pe drum spre casă îl ține în buzunarul de la piept și se gândește ce ar face cu banii: datoria la bancă, o mașină pentru fiul lui, poate o casă la munte. Biletul costă cât o cafea. Visul ține până duminică.

Mai toată lumea vede în loto și în lozurile răzuibile partea cea mai liniștită a jocurilor de noroc. Nu e cazino, nu sunt aparate, nu e nimeni care să-ți ia casa pentru un bilet. Și, pentru cei mai mulți oameni, chiar așa rămâne. Cercetarea arată însă că loteria folosește aceleași mecanisme ale minții ca jocurile „grele”, doar mai încet și mai discret. Pentru unii, discreția asta e exact problema.

Ce se petrece în mintea celui care joacă la loto

Uită-te la felul în care își aleg oamenii numerele. Unul joacă data nașterii copiilor, altul numerele „lui” de zece ani, altul pe cele care n-au mai ieșit de mult. Fiecare are o logică. Niciuna nu schimbă nimic, pentru că bilele nu au memorie.

Ellen Langer a arătat asta într-un experiment simplu, devenit clasic. Unii participanți și-au ales singuri biletul la o loterie, alții au primit unul la întâmplare. Când li s-a cerut să-l vândă, cei care își aleseseră biletul au cerut mult mai mulți bani pe el, ca și cum alegerea le-ar fi crescut șansele (Langer, 1975). Ea a numit fenomenul iluzia controlului: credem că putem influența un rezultat care ține numai de noroc, mai ales când jocul ne lasă să alegem ceva.

Loteria e plină de astfel de alegeri. Numere, combinații, ziua în care cumperi, chioșcul „cu noroc”. Toate dau senzația că ai un cuvânt de spus.

Mai e o capcană, și mai subtilă. După ce un număr iese câștigător, oamenii îl evită o vreme, convinși că „nu are cum să iasă iar așa curând”. Analizând pariurile reale la un joc de tip loto zilnic, Clotfelter și Cook au observat că sumele puse pe un număr scădeau brusc imediat după ce acesta câștiga și reveneau abia după câteva luni (Clotfelter & Cook, 1993). E eroarea jucătorului: ideea că norocul trebuie să se „echilibreze”. Dacă vrei să vezi cum arată aceste scurtături ale gândirii la cineva care joacă mult, le-am descris pe larg într-un text despre distorsiunile cognitive din jocurile de noroc.

Și apoi e frica de a rata tocmai săptămâna în care ies numerele tale. Cine a jucat ani la rând aceleași numere știe senzația: „Dacă mă las acum și ies tocmai ele?” Zeelenberg și Pieters au studiat o loterie în care câștigă codul poștal, adică dacă iese codul tău poștal, vecinii care au jucat iau premiul, iar tu, dacă n-ai jucat, afli. Regretul anticipat, adică teama de a fi cel rămas pe dinafară, prezicea cine alegea să joace (Zeelenberg & Pieters, 2004). Mulți nu joacă pentru că speră să câștige. Joacă pentru că nu suportă gândul că ar putea pierde câștigul fără să fi jucat.

Biletul cumpărat joi nu e, de fapt, o investiție. E o poveste de trei zile. Și poveștile au puterea lor.

„Dacă aș câștiga”: speranța, lipsurile și loteria

Visul „dacă aș câștiga” nu e împărțit egal. Apare mai puternic exact acolo unde banii sunt puțini.

Haisley și colegii ei au lucrat cu oameni cu venituri mici și au făcut două experimente care spun multe. În primul, unii participanți au fost puși să-și vadă venitul ca fiind mic în comparație cu al altora, doar prin felul în care era construită scala de venit din chestionar. Aceștia au cumpărat apoi mai multe bilete de loterie. În al doilea, cei cărora li s-a amintit că, la loterie, bogatul și săracul au aceleași șanse au cumpărat și ei mai multe bilete (Haisley et al., 2008). Nu doar lipsa banilor contează, ci senzația că ai rămas în urmă și că loteria e singurul loc unde nimeni nu pornește din față.

Datele pe populații mari arată același lucru dintr-un unghi mai rece. După introducerea unei loterii naționale în Marea Britanie, cheltuiala medie a gospodăriilor pe jocuri de noroc a crescut, iar proporția gospodăriilor care cheltuiau pe joc peste 10% din venit s-a mărit de patru ori, de la 0,4% la 1,7%. În gospodăriile cu venituri mici, creșterea a fost de la 0,6% la 3,2% (Grun & McKeigue, 2000). Pentru o familie cu venit mic, câțiva lei pe săptămână nu sunt bani mărunți.

Aici e partea dureroasă. Omul care joacă la loto pentru că nu mai vede altă ieșire din datorii pune, săptămână de săptămână, bani pe care nu-i are într-un joc făcut astfel încât, pe termen lung, jucătorul să piardă. Speranța devine cheltuială fixă. Iar când, rar, vine un câștig mic, sentimentul nu e întotdeauna cel așteptat; despre golul care vine după câștig am scris separat.

Ce se întâmplă însă când biletul nu mai durează trei zile, ci trei secunde?

Lozul răzuibil și „aproape am câștigat”

Lozul răzuibil sau lozul în plic schimbă ritmul. Nu mai aștepți extragerea. Răzuiești, vezi, cumperi altul. Jocul care la loto se întinde pe o săptămână se repetă aici de câte ori ai bani în buzunar.

Și apare un fenomen bine cunoscut celor care studiază aparatele de păcănele: rezultatul „la un pas”. Două simboluri de premiu mare, al treilea lipsește la un pas. Obiectiv, e o pierdere ca oricare alta. Corpul însă nu o simte așa.

O echipă de cercetători a creat lozuri răzuibile speciale și a măsurat ce se petrece în corpul celor care le răzuiau. Rezultatele „la un pas” au produs o activare fiziologică mai mare decât pierderile obișnuite, cu puls și conductanță a pielii mai ridicate. Participanții le-au descris drept cele mai frustrante rezultate dintre toate. Și, cel mai important, imediat după ele dorința de a juca din nou era mai mare decât după o pierdere obișnuită (Stange et al., 2017). Frustrarea nu-l oprește pe om. Îl împinge la următorul loz.

Gândirea de tip „aproape am câștigat” se leagă de o formă mai largă de gândire magică, pe care am descris-o în textul despre iluzia „aproape am câștigat”.

Diferența de ritm contează și în datele despre jocul problematic. Într-un studiu pe peste 25.000 de oameni, frecvența cu care participanții cumpărau lozuri cu câștig instant prezicea o problemă de joc mai gravă și implicarea în mai multe tipuri de jocuri de noroc. Frecvența cumpărării biletelor de loterie clasice nu mai avea această legătură odată ce erau luate în calcul celelalte variabile (Short et al., 2015). Altfel spus, nu orice bilet e la fel. Lozul rapid pare să prindă mai ușor decât biletul care așteaptă extragerea.

O recenzie amplă a cercetărilor despre loterie ajunge la o concluzie asemănătoare: și această formă de joc are un anumit potențial adictiv (Ariyabuddhiphongs, 2011).

Jocul la loterie rareori arată ca o problemă. Sumele sunt mici, cumpărăturile sunt banale, chioșcul e lângă pâine. „Nu e cazino” devine o frază care liniștește pe toată lumea, inclusiv pe el.

Problema începe când tiparul se schimbă. Câteva lozuri zilnic în loc de un bilet pe săptămână. Bonuri ascunse, rest „pierdut”. Lozuri luate din magazine diferite, ca să nu-l vadă aceeași vânzătoare de prea multe ori. Lozuri câștigătoare reinvestite pe loc în altele. Iritare când nu poate juca. Și, poate cel mai grăitor, ascunderea: pentru ceva „nevinovat”, nu ai de ce să minți.

Dacă vrei să știi la ce să fii atentă, am adunat într-un articol semnele dependenței de jocuri de noroc pe care le vede familia. Ele se aplică și aici, doar că apar mai încet și în sume mai mici.

Pentru mulți, primul contact cu jocurile de noroc nu e un pariu, ci un loz primit de la un părinte sau răzuit împreună „de distracție”.

Într-un studiu pe 1.072 de tineri între 10 și 18 ani, loteria era cel mai popular joc de noroc, primele bilete erau cumpărate în jurul vârstei de 12 ani, iar lozurile răzuibile aveau cea mai mică vârstă de debut dintre toate formele de loterie. Majoritatea tinerilor spuneau că nu le era greu să cumpere bilete, deși nu aveau vârsta legală (Felsher et al., 2004). Un studiu mai vechi, pe 204 băieți între 11 și 16 ani, a găsit că 42% își cumpăraseră singuri lozuri răzuibile, iar 12% dintre aceștia îndeplineau criteriile adaptate ale jocului patologic. Lozurile cumpărate de părinți se legau de cumpărăturile copiilor (Griffiths, 2000).

Recenzia lui Ariyabuddhiphongs merge în aceeași direcție: cel mai bun predictor al cumpărării de bilete de către tineri era faptul că părinții lor jucau la loterie (Ariyabuddhiphongs, 2011). Copiii nu învață doar ce le spunem. Învață ce ne văd făcând joi seara, la chioșc.

Și atunci rămâne întrebarea pe care și-o pune cineva din casă: ce faci când îți dai seama că biletul săptămânal a devenit altceva?

Ce poate face familia, după studii

Când jocul scapă de sub control, nu e doar problema lui. Într-un studiu pe 366 de apropiați ai unor jucători, aproape toți au raportat suferință emoțională (97,5%) și efecte asupra relației (95,9%), iar 91,3% au spus că jocul le-a afectat și banii (Dowling et al., 2014). Partenerii, părinții, copiii și frații au descris un impact asemănător.

Prima reacție a multor familii e cearta sau controlul total: verificat buzunare, numărat bonuri, amenințări. E de înțeles. Rareori funcționează.

Robert Meyers și Jane Ellen Smith au dezvoltat o abordare diferită, CRAFT (antrenamentul comunității și al familiei), care îi învață pe cei apropiați să schimbe felul în care răspund la comportamentul lui. Accentul nu cade pe presiune, ci pe recompensarea momentelor în care nu joacă, pe lăsarea consecințelor jocului să ajungă la el, în loc să le acopere familia, și pe alegerea momentului potrivit pentru o discuție. Într-un studiu clinic randomizat, familiile instruite cu CRAFT au reușit să-și aducă la tratament mult mai des un om care refuza orice ajutor, în comparație cu o altă formă de consiliere pentru familie (Meyers et al., 2002). O analiză a mai multor studii a arătat că aproximativ două treimi dintre cei care refuzau tratamentul au ajuns să-l înceapă, de obicei după patru până la șase întâlniri ale familiei cu terapeutul (Roozen et al., 2010). Aceste studii au fost făcute în dependența de droguri și alcool.

Pentru jocurile de noroc, un studiu randomizat a testat un ghid de autoajutor construit pe principiile CRAFT, oferit apropiaților unor jucători. Cei care l-au primit au raportat, după câteva luni, mai puține zile de joc la persoana apropiată decât grupul de control, deși numărul celor care au intrat în tratament a fost similar. Autorii au concluzionat că familiile au nevoie de mai mult sprijin și ghidare pentru a obține și acest pas (Hodgins et al., 2007).

În practică, asta înseamnă câteva lucruri simple, dar greu de făcut. Să vorbești cu el într-un moment liniștit, nu când tocmai ai găsit lozurile. Să descrii ce vezi, nu ce crezi despre el: „Am văzut că în ultima lună ai cumpărat lozuri aproape zilnic și mă îngrijorează”. Să nu plătești tu ce a pierdut. Să fii prezentă și caldă în serile în care nu joacă. Am adunat mai multe despre asta în articolul despre cum îl poate opri familia din joc.

Biletul de joi seara poate rămâne doar un bilet. Pentru unii oameni chiar rămâne. Diferența o face ce se întâmplă în jurul lui: cât de des, cu ce bani, cât de ascuns. Iar acolo, cei care îl iubesc au mai multă putere decât cred.

Întrebări frecvente despre loto și lozurile răzuibile

Poate cineva să devină dependent de loto?

Da. Recenziile cercetărilor arată că și loteria are un potențial adictiv, chiar dacă cei mai mulți jucători nu ajung acolo. Cei mai expuși sunt cei care joacă des și cu bani pe care nu și-i permit. Riscul crește când jocul trece de la un bilet pe săptămână la cumpărături zilnice.

Sunt lozurile răzuibile mai periculoase decât biletele de loterie?

Datele sugerează că da. Frecvența cumpărării de lozuri cu câștig instant se leagă mai puternic de problemele de joc decât frecvența biletelor clasice. Ritmul rapid și rezultatele „la un pas de premiu” cresc dorința de a mai încerca o dată.

Ajută dacă îmi aleg singur numerele norocoase?

Nu. Fiecare extragere e independentă, iar alegerea numerelor nu schimbă șansele. Senzația că alegerea contează se numește iluzia controlului și îi face pe oameni să țină la biletul ales mai mult decât la unul primit la întâmplare.

E periculos să-i dau copilului meu un loz cadou?

Studiile pe tineri arată că lozurile răzuibile sunt printre primele jocuri de noroc încercate de copii și că obiceiul părinților se leagă de cel al copiilor. Un loz cadou îi transmite că jocul de noroc e o distracție obișnuită, de familie. Mai sigur e să nu-l obișnuiești cu asta.

Cum îi spun că mă îngrijorează cât joacă la loterie?

Alege un moment liniștit, vorbește despre ce ai observat concret și spune ce simți, fără etichete și fără reproșuri. Studiile pe familiile instruite după modelul CRAFT arată că un ton calm și consecvent are mai multe șanse să-l aducă spre schimbare decât cearta.

Tu ce ai observat la omul de lângă tine: biletul de joi a rămas doar un bilet sau a început să ocupe tot mai mult loc în zilele voastre?

Dacă simți că jocul lui „nevinovat” a început să conteze în casa voastră mai mult decât ar trebui, poți afla pas cu pas cum să vorbești cu el și ce limite să pui în programul pentru familiile jucătorilor.

Bibliografie

1. Ariyabuddhiphongs, V. (2011). Lottery gambling: A review. Journal of Gambling Studies, 27(1), 15–33. https://doi.org/10.1007/s10899-010-9194-0
2. Clotfelter, C. T., & Cook, P. J. (1993). The „gambler’s fallacy” in lottery play. Management Science, 39(12), 1521–1525. https://doi.org/10.1287/mnsc.39.12.1521
3. Dowling, N. A., Rodda, S. N., Lubman, D. I., & Jackson, A. C. (2014). The impacts of problem gambling on concerned significant others accessing web-based counselling. Addictive Behaviors, 39(8), 1253–1257. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.04.011
4. Felsher, J. R., Derevensky, J. L., & Gupta, R. (2004). Lottery playing amongst youth: Implications for prevention and social policy. Journal of Gambling Studies, 20(2), 127–153. https://doi.org/10.1023/B:JOGS.0000022306.72513.7c
5. Griffiths, M. (2000). Scratchcard gambling among adolescent males. Journal of Gambling Studies, 16(1), 79–91. https://doi.org/10.1023/A:1009483401308
6. Grun, L., & McKeigue, P. (2000). Prevalence of excessive gambling before and after introduction of a national lottery in the United Kingdom: Another example of the single distribution theory. Addiction, 95(6), 959–966. https://doi.org/10.1046/j.1360-0443.2000.95695912.x
7. Haisley, E., Mostafa, R., & Loewenstein, G. (2008). Subjective relative income and lottery ticket purchases. Journal of Behavioral Decision Making, 21(3), 283–295. https://doi.org/10.1002/bdm.588
8. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
9. Langer, E. J. (1975). The illusion of control. Journal of Personality and Social Psychology, 32(2), 311–328. https://doi.org/10.1037/0022-3514.32.2.311
10. Meyers, R. J., Miller, W. R., Smith, J. E., & Tonigan, J. S. (2002). A randomized trial of two methods for engaging treatment-refusing drug users through concerned significant others. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 70(5), 1182–1185. https://doi.org/10.1037/0022-006X.70.5.1182
11. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
12. Short, M. M., Penney, A. M., Mazmanian, D., & Jamieson, J. (2015). Lottery ticket and instant win ticket gambling: Exploring the distinctions. Journal of Gambling Issues, 30. https://doi.org/10.4309/jgi.2015.30.4
13. Stange, M., Grau, M., Osazuwa, S., Graydon, C., & Dixon, M. J. (2017). Reinforcing small wins and frustrating near-misses: Further investigation into scratch card gambling. Journal of Gambling Studies, 33(1), 47–63. https://doi.org/10.1007/s10899-016-9611-0
14. Zeelenberg, M., & Pieters, R. (2004). Consequences of regret aversion in real life: The case of the Dutch postcode lottery. Organizational Behavior and Human Decision Processes, 93(2), 155–168. https://doi.org/10.1016/j.obhdp.2003.10.001