Ți-ai făcut de zeci de ori, în minte, bagajul. Știi ce i-ai spune, știi unde ai dormi primele nopți, știi și că prietena ta cea mai bună ar răsufla ușurată. Și totuși, seara, când el îți scrie „Iartă-mă, am greșit, mi-e dor de tine”, rămâi. A doua zi te întrebi ce e în neregulă cu tine.

Dacă te recunoști aici, merită să știi de la început un lucru: rămânerea în relații toxice are explicații pe care psihologia le-a studiat cu răbdare de câteva decenii. Nu ține de lipsa de voință și nici de faptul că „nu vezi”. De cele mai multe ori vezi foarte bine. Doar că ceea ce te ține pe loc lucrează sub nivelul deciziilor raționale: atașamentul, felul în care creierul învață recompensa, frica de a rămâne singur, tot ce ai investit deja și rușinea că ai ajuns aici.

Mai jos le iau pe rând, cu ce au demonstrat studiile despre fiecare. O precizare cinstită: „relație toxică” nu e un diagnostic, ci o expresie de zi cu zi. Multe dintre cercetările de mai jos au fost făcute pe relații în care a existat abuz emoțional sau fizic, pentru că acolo întrebarea „de ce nu pleacă?” a fost pusă cel mai des. Mecanismele descrise apar însă, în forme mai blânde, și în relațiile care doar te macină încet.

De ce nu poți pleca dintr-o relație toxică, deși știi că te doare

Primul fir duce înapoi, spre felul în care ai învățat să iubești. Cindy Hazan și Phillip Shaver au propus ideea că iubirea romantică dintre adulți funcționează ca un proces de atașament, asemănător legăturii dintre copil și părinte. În studiile lor, adulții se împărțeau în aceleași trei mari stiluri descrise la copii (securizant, evitant și anxios-ambivalent), iar stilul fiecăruia se lega de felul în care își trăia iubirea și de amintirile despre relația cu părinții (Hazan & Shaver, 1987).

Ce înseamnă asta concret? Copilul care a primit grijă când da, când nu, învață să stea de pază. Urmărește fața părintelui, ghicește starea lui, se străduiește mai tare când simte că pierde legătura. Ca adult, același om poate trăi iubirea ca pe o veghe continuă.

Mario Mikulincer și Phillip Shaver, care au trecut în revistă cercetările despre atașamentul adulților, descriu acest tipar drept anxietate de atașament: o strategie prin care omul își amplifică neliniștea și caută cu orice preț apropierea, cu o atenție mereu încordată la semnele de respingere (Mikulincer & Shaver, 2019). Persoana evitantă face invers: se închide, își minimalizează nevoile, ține distanța.

Aici apare un detaliu care explică mult. Într-un studiu cu 63 de femei care tocmai plecaseră dintr-o relație abuzivă, 88% aveau un stil de atașament dominant temător sau preocupat, adică un model despre sine încărcat de îndoială. Femeile cu atașament preocupat avuseseră mai multe despărțiri anterioare de același partener și rămâneau mai implicate emoțional în relație și după ce plecaseră (Henderson et al., 1997).

Nu e o sentință. Stilul de atașament nu e un destin bătut în cuie, iar studiile de mai sus arată asocieri, nu cauze unice. Dar poate fi o primă lumină asupra întrebării tale: dacă dragostea din copilărie a venit cu intermitențe, intermitența de acum poate să nu ți se pară un semnal de alarmă. Ți se poate părea familiară. Și familiarul, chiar dureros, liniștește mai mult decât necunoscutul. Mecanismul e explicat pe larg în articolul despre de ce relațiile sănătoase par plictisitoare când ai crescut cu haos emoțional.

Atașamentul explică de unde pornește totul. Dar nu explică de ce legătura devine, uneori, mai puternică tocmai când relația e mai rea.

Legătura traumatică: când alternanța dintre rău și bine strânge nodul

Donald Dutton și Susan Painter au numit acest fenomen legătură traumatică (în engleză, traumatic bonding). Ideea lor era că o legătură emoțională foarte puternică se formează tocmai acolo unde maltratarea alternează cu perioade de căldură, iar între cei doi există o diferență mare de putere.

Au testat ipoteza pe 75 de femei care plecaseră de curând dintr-o relație abuzivă. Cât de intermitent fusese abuzul și cât de mare era dezechilibrul de putere au prezis atașamentul pe care femeile îl simțeau încă față de fostul partener, imediat după despărțire și din nou după șase luni. După acele șase luni, atașamentul scăzuse cu aproximativ 27%. Variabilele relației (abuzul total, intermitența lui și dezechilibrul de putere) explicau 55% din variația atașamentului la a doua evaluare (Dutton & Painter, 1993).

Citește încă o dată cifra aceea: după jumătate de an de la plecare, legătura scăzuse doar cu puțin peste un sfert. Dacă ți-e încă dor de el la luni distanță, nu înseamnă că ai greșit plecând. Înseamnă că legătura a fost construită exact așa cum o descriu studiile.

Mecanismul seamănă cu ceea ce psihologia învățării numește întărire intermitentă: o recompensă care vine imprevizibil ține comportamentul în viață mai bine decât una care vine sigur. Scuzele lui, o seară bună, un mesaj tandru după o săptămână de tăcere funcționează ca o recompensă pe care n-o poți anticipa. Și tocmai de aceea o aștepți.

Creierul participă și el la această așteptare. Helen Fisher și colegii ei au scanat prin rezonanță magnetică funcțională creierul a 15 oameni care fuseseră de curând respinși de partener, dar spuneau că sunt încă intens îndrăgostiți. Când priveau fotografia celui care îi părăsise, se activau zonele legate de recompensă și de dorința intensă, inclusiv regiuni asociate în alte studii cu pofta de cocaină (Fisher et al., 2010). Autorii au sugerat că asta ar putea explica gândurile obsesive și comportamentele de căutare care apar după o respingere.

Când spui că îți lipsește ca un drog, comparația are, așadar, un sâmbure de adevăr. Despre această asemănare am scris în Când iubirea devine sevraj, iar despre dorul care nu trece, deși știi totul despre el, în Mi-e dor de el, deși știu că mă distruge.

Legătura emoțională e o parte din poveste. Cealaltă parte se măsoară în ani, în promisiuni și în tot ce ai pus deja în relația asta.

„Am investit prea mult ca să renunț acum”

Psihologa americană Caryl Rusbult a construit un model care a devenit unul dintre cele mai testate din cercetarea despre cupluri: modelul investiției. Potrivit lui, angajamentul față de o relație depinde de trei lucruri: cât de mulțumit ești, cât de bune ți se par alternativele și cât ai investit deja (timp, emoții, bani, prieteni comuni, copii, o casă, o identitate de cuplu).

O meta-analiză a reunit 52 de studii, cu 60 de eșantioane independente și 11.582 de participanți. Cele trei variabile explicau împreună aproape două treimi din variația angajamentului, iar angajamentul, la rândul lui, prezicea dacă relația se va destrăma sau nu (Le & Agnew, 2003).

Partea care contează pentru tine e alta: mulțumirea e doar unul dintre cele trei ingrediente. Poți fi profund nemulțumită și totuși foarte legată de o relație, dacă investiția e mare și alternativele par sărace. Rusbult și Martz au aplicat modelul chiar la femeile care ajunseseră într-un adăpost pentru victimele violenței domestice. Angajamentul era mai mare la cele cu mai puține alternative economice, la cele care investiseră mai mult (de exemplu, erau căsătorite) și la cele care raportau o nemulțumire mai mică. Angajamentul le deosebea clar pe femeile care s-au întors la partener imediat după ieșirea din adăpost de cele care nu s-au întors (Rusbult & Martz, 1995).

Așa arată, în date, gândul „am suferit deja atât, nu pot să renunț acum”. Ce ai pus deja în relație nu se mai întoarce, oricum ar fi, dar mintea îl tratează ca pe un argument pentru a rămâne. Și, cu cât rămâi mai mult, cu atât investiția crește, iar ieșirea pare mai scumpă.

Mai e un lucru pe care modelul îl numește „calitatea alternativelor”. Iar una dintre alternative, poate cea mai înfricoșătoare, ești chiar tu, singură.

Frica de a rămâne singur și rușinea care te țin în relații toxice

Stephanie Spielmann și colegii ei de la Universitatea din Toronto au construit o scală care măsoară frica de a fi singur și au urmărit, în mai multe studii, ce face ea cu alegerile oamenilor. Cei cu o frică mai mare erau mai dependenți de relații care nu-i mulțumeau. Într-un studiu longitudinal, aveau o probabilitate mai mică să pună ei capăt unei relații nesatisfăcătoare. În alte studii, se arătau mai interesați de parteneri mai puțin atenți la ei. Efectul s-a păstrat și după ce cercetătorii au ținut cont de anxietatea de atașament (Spielmann et al., 2013).

Frica de singurătate are, așadar, greutatea ei proprie, separată de atașamentul anxios. Și are un efect pe care îl simți poate și tu: îți coboară, fără să-ți dai seama, ștacheta. Nu te face să crezi că meriți mai puțin în teorie (participanții nu își declarau standarde mai joase), dar te face să accepți mai puțin în practică.

Mulți clinicieni leagă frica de singurătate de copilărie, de momentele în care a fi singur însemna a fi respins. E o ipoteză plauzibilă, dar studiile citate aici nu o testează direct, așa că o las la nivelul unei întrebări pe care ți-o poți pune: când te gândești la tine singură, într-o seară de duminică, ce simți mai întâi? Liniște sau gol?

Al doilea motor tăcut e rușinea. Rușinea că ai rămas, că ai mințit prietenele despre cum merg lucrurile, că ai iertat de prea multe ori. O recenzie a 123 de studii despre femeile care au trecut prin abuz sexual în copilărie, agresiune sexuală sau violență în cuplu a arătat că mesajele sociale care dau vina pe victimă și reacțiile negative ale celor din jur se pot interioriza sub formă de autoînvinovățire, rușine și teama anticipată de a fi judecată. Toate acestea influențează dacă și cum cere omul ajutor (Kennedy & Prock, 2018).

Mecanismul e simplu și crud: cu cât îți e mai rușine, cu atât vorbești mai puțin. Cu cât vorbești mai puțin, cu atât rămâi mai singură cu relația. Iar relația devine singurul loc în care cineva îți spune ceva despre tine, chiar dacă ce îți spune doare. Vocea care șoptește „Cine altcineva te-ar mai iubi?” sau „Poate exagerezi” se hrănește din tăcere. Cum ajunge rușinea să ne saboteze găsești în Rușinea: temelia invizibilă a autosabotajului.

Se spune uneori că rămânerea ar fi o formă de „autopedepsire inconștientă”. Nu am găsit studii care să confirme o astfel de explicație, așa că o formulez mai prudent: când cineva crede în adâncul lui că nu e destul de bun, o relație care îi confirmă această credință poate părea, paradoxal, mai coerentă decât una în care e tratat bine. Omul acela nu își dorește suferința; doar o recunoaște.

Codependența: când grija pentru el îți ia locul

Mulți oameni care rămân în relații toxice se regăsesc în cuvântul „codependență”. Termenul e folosit mult în clinică și în cărțile de dezvoltare personală, dar în cercetare rămâne discutat, fără o definiție unanim acceptată. Ingrid Bacon și colegii ei au ales să-i asculte direct pe cei care se consideră codependenți: opt participanți din grupuri de sprijin din Marea Britanie, intervievați în profunzime.

Ce au descris ei a fost o problemă cât se poate de reală în viața lor, cu trei fire legate între ele: lipsa unui sentiment clar al propriei persoane, un dezechilibru de durată (emoțional, în relații și în muncă) care îi arunca dintr-o extremă în alta și explicația, dată chiar de ei, că dificultățile de azi vin dintr-o copilărie cu părinți care fie controlau, fie lipseau emoțional (Bacon et al., 2020).

E un studiu calitativ, pe un grup mic, deci nu poate fi generalizat. Dar descrie foarte exact experiența multor oameni: când nu știi bine cine ești fără celălalt, plecarea nu înseamnă doar pierderea unui partener. Înseamnă riscul de a te pierde pe tine. Dacă vrei să înțelegi mai bine conceptul, l-am explicat în Ce este codependența și cum se manifestă.

Până aici am vorbit despre ce te ține. Acum, despre cum arată, de fapt, plecarea, pentru că ea rareori seamănă cu ușa trântită din filme.

Cum arată plecarea dintr-o relație toxică și ce te ajută

Deborah Anderson și Daniel Saunders au trecut în revistă studiile despre plecarea dintr-o relație abuzivă. Concluzia lor principală schimbă felul în care ne gândim la „de ce n-a plecat încă”: plecarea e un proces, nu un moment. Femeile trec de regulă prin mai multe schimbări în felul în care își înțeleg relația înainte să plece definitiv, iar printre factorii care prezic plecarea se găsesc atât resurse materiale, cât și resurse psihologice (Anderson & Saunders, 2003).

Aceeași recenzie conține o observație care poate surprinde: unele femei care tocmai au ieșit din relație au, pentru o vreme, mai multe dificultăți psihologice decât cele care sunt încă în ea. Autorii o explică prin stresul pe care îl aduce despărțirea însăși; la cele mai încărcate de stres, starea se poate chiar înrăutăți o vreme. Așa că, dacă după plecare te simți mai rău, ai în față un moment previzibil, care cere sprijin, nu întoarcere.

Revenirile fac și ele parte din drum. Femeile cu atașament preocupat din studiul lui Henderson și al colegilor săi avuseseră mai multe despărțiri anterioare de același partener (Henderson et al., 1997). Fiecare încercare nereușită pare un eșec, dar, privită prin ce au arătat Anderson și Saunders, seamănă mai degrabă cu o etapă dintr-un proces.

Ce le-a făcut, până la urmă, să plece? Rebecca Heron și colegii ei au intervievat în profunzime 20 de femei din Marea Britanie care trecuseră prin violență domestică. Motivele pentru care rămăseseră s-au grupat în trei teme: investiția (căsătoria, sarcina, dorința de a ține familia unită), sentimentul de a fi prinsă (dependența economică, izolarea, neputința învățată, convingerile religioase sau culturale) și iubirea. Motivele pentru care plecaseră au fost tot trei: sprijinul din afară (de la specialiști și de la apropiați), frica de a fi rănite (fizic sau psihic) și protecția copiilor (Heron et al., 2022).

Observă primul motiv de plecare: sprijinul. Nu curajul de unul singur, nu o revelație, ci oameni. Asta se vede și în cifre. Într-un studiu pe 1.152 de femei, recrutate din cabinete de medicină de familie, la cele care trăiau violență în cuplu, un sprijin social mai mare se asocia cu un risc înjumătățit de a-și percepe sănătatea mintală ca precară, cu un risc de anxietate redus la aproape o treime și cu un risc mai mic de depresie și de simptome de stres posttraumatic, chiar și atunci când cercetătorii au ținut cont de cât de des avea loc violența (Coker et al., 2002).

Și terapia ajută. O meta-analiză a 21 de studii despre intervențiile de scurtă durată pentru persoanele care au trecut prin violență în cuplu a găsit, în medie, efecte mari. Cele mai bune rezultate le-au avut intervențiile cognitiv-comportamentale adaptate special acestei experiențe (Arroyo et al., 2017). Autorii notează onest că studiile riguroase sunt încă puține, dar direcția e clară: nu trebuie să duci singură tot acest proces.

Ce poți face de mâine, pe baza a ceea ce arată aceste studii?

Poți începe prin a rupe tăcerea, măcar cu un singur om. Rușinea crește în tăcere, iar sprijinul social e unul dintre cei mai bine documentați factori care protejează sănătatea mintală a celor aflați în relații abuzive.

Poți să-ți refaci, cu creionul în mână, propria balanță a investiției: ce ai pus deja în relație, ce primești acum, ce alternative ai, de fapt, dacă le privești fără vocea fricii. Modelul lui Rusbult devine astfel o hartă pe care ți-o poți desena singură.

Poți să te pregătești pentru dor. Dacă legătura traumatică scade doar treptat, cum au arătat Dutton și Painter, atunci dorul de după plecare nu e un semn că trebuie să te întorci. E un simptom care trece, încet. Perioada aceasta o descriu în Despărțirea de o relație toxică e un doliu.

Și poți să cauți un terapeut care lucrează cu atașamentul și cu relațiile de dependență. Un terapeut bun nu-ți spune ce să faci; îți oferă un loc stabil în care să te auzi pe tine.

Un lucru trebuie spus clar. Dacă în relația ta există violență fizică, amenințări sau control (îți verifică telefonul, îți ia banii, te izolează de oameni), siguranța ta vine înaintea oricărei analize psihologice. În România poți suna oricând, gratuit, la linia pentru victimele violenței domestice a Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, 0800 500 333, iar în pericol imediat poți anunța poliția. Pentru întrebări juridice, cere sfatul unui avocat sau al unui consilier specializat.

Poate speri că „într-o zi n-o să mai doară”. Studiile nu promit asta pentru o dată anume. Arată însă că legătura slăbește în timp, că plecarea se face în pași, uneori cu întoarceri, și că oamenii care au în jur pe cineva care îi sprijină trec mai ușor prin ea. Poate că întrebarea utilă nu mai e dacă ești destul de puternică, ci cine poate merge alături de tine.

Tu ce simți că te ține cel mai tare pe loc acum: dorul de el, frica de a rămâne singură, tot ce ai investit deja sau rușinea de a spune cuiva ce trăiești?

Bibliografie

1. Anderson, D. K., & Saunders, D. G. (2003). Leaving an abusive partner: An empirical review of predictors, the process of leaving, and psychological well-being. Trauma, Violence, & Abuse, 4(2), 163–191.
2. Arroyo, K., Lundahl, B., Butters, R., Vanderloo, M., & Wood, D. S. (2017). Short-term interventions for survivors of intimate partner violence: A systematic review and meta-analysis. Trauma, Violence, & Abuse, 18(2), 155–171.
3. Bacon, I., McKay, E., Reynolds, F., & McIntyre, A. (2020). The lived experience of codependency: An interpretative phenomenological analysis. International Journal of Mental Health and Addiction, 18(3), 754–771.
4. Coker, A. L., Smith, P. H., Thompson, M. P., McKeown, R. E., Bethea, L., & Davis, K. E. (2002). Social support protects against the negative effects of partner violence on mental health. Journal of Women’s Health & Gender-Based Medicine, 11(5), 465–476.
5. Dutton, D. G., & Painter, S. (1993). Emotional attachments in abusive relationships: A test of traumatic bonding theory. Violence and Victims, 8(2), 105–120.
6. Fisher, H. E., Brown, L. L., Aron, A., Strong, G., & Mashek, D. (2010). Reward, addiction, and emotion regulation systems associated with rejection in love. Journal of Neurophysiology, 104(1), 51–60.
7. Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process. Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511–524.
8. Henderson, A. J. Z., Bartholomew, K., & Dutton, D. G. (1997). He loves me; he loves me not: Attachment and separation resolution of abused women. Journal of Family Violence, 12(2), 169–191.
9. Heron, R. L., Eisma, M., & Browne, K. (2022). Why do female domestic violence victims remain in or leave abusive relationships? A qualitative study. Journal of Aggression, Maltreatment & Trauma, 31(5), 677–694.
10. Kennedy, A. C., & Prock, K. A. (2018). „I still feel like I am not normal”: A review of the role of stigma and stigmatization among female survivors of child sexual abuse, sexual assault, and intimate partner violence. Trauma, Violence, & Abuse, 19(5), 512–527.
11. Le, B., & Agnew, C. R. (2003). Commitment and its theorized determinants: A meta-analysis of the Investment Model. Personal Relationships, 10(1), 37–57.
12. Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (2019). Attachment orientations and emotion regulation. Current Opinion in Psychology, 25, 6–10.
13. Rusbult, C. E., & Martz, J. M. (1995). Remaining in an abusive relationship: An investment model analysis of nonvoluntary dependence. Personality and Social Psychology Bulletin, 21(6), 558–571.
14. Spielmann, S. S., MacDonald, G., Maxwell, J. A., Joel, S., Peragine, D., Muise, A., & Impett, E. A. (2013). Settling for less out of fear of being single. Journal of Personality and Social Psychology, 105(6), 1049–1073.