E trecut de miezul nopții. Telefonul stă pe noptieră, cu ecranul în jos, dar tu îl întorci la fiecare zece minute. El a zis că vine la opt. Ai sunat de patru ori, ai scris de două, ai intrat în aplicația băncii să vezi ce s-a mai tras din contul comun și ai făcut în minte socoteala până la rata de luna viitoare. Dimineață te duci la serviciu, zâmbești, spui că ești bine. La prânz, o colegă te întreabă ce mai faci și tu îi povestești despre el.

Așa arată, de multe ori, grija când lângă tine trăiește un om care joacă. Nu arată a suferință. Arată a responsabilitate, a iubire, a femeie care ține casa în picioare. Tocmai de aceea e greu de văzut, mai ales din interior.

Cum arată grija care te consumă

Specialiștii îi spun „codependență”. Cuvântul a apărut în jurul familiilor alcoolicilor, pentru soțiile care își petreceau anii încercând să-și țină bărbatul departe de pahar. Două cercetătoare din Ungaria, Éva Knapek și Ildikó Kuritárné Szabó, au adunat ce se știa despre el și au arătat cum s-a lărgit: azi se vorbește despre codependență și la bărbați, și în familii unde nu e vorba de alcool sau droguri, ci de un anumit fel de a trăi o relație. Tot ele au observat ceva ce multe femei recunosc pe pielea lor: oamenii aceștia ajung la medic cu insomnie, oboseală sau tristețe, primesc ceva pentru somn sau pentru nervi, iar cauza de dedesubt rămâne neatinsă.

Codependența nu e un diagnostic. Nu o găsești ca atare în manualele de psihiatrie și nu e o etichetă pe care să ți-o lipești pe frunte. E un nume pentru un mecanism. Iar mecanismul e acesta: la un moment dat, grija pentru el încetează să mai fie un gest de iubire și devine singurul mod în care îți potolești propria spaimă. Îi verifici telefonul nu pentru că afli ceva nou, ci pentru că zece minute după aceea respiri mai ușor. Plătești datoria nu pentru că ai hotărât asta cu mintea limpede, ci pentru că nu mai suporți telefoanele de la firma de recuperări. Îl acoperi la serviciu pentru că gândul că ar putea fi dat afară îți taie picioarele.

Câteva semne, spuse simplu. Când cineva te întreabă cum ești, răspunzi cu cum e el. Nu mai știi ce simți tu, știi doar ce simte el și ce ar putea face mâine. Nu poți spune „nu”, iar când îl spui, îl retragi a doua zi. Ai renunțat pe rând la prietene, la plimbările de seară, la masa de duminică la mama ta, pentru că „nu e momentul”. Și undeva, sub toate, stă o supărare mocnită pe care n-o spui nimănui, fiindcă ți-e rușine de ea.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că ești slabă. Înseamnă că ai trăit mult timp în alertă. Iar un om care trăiește ani la rând în alertă ajunge să funcționeze altfel.

Ce au găsit cercetătorii la familiile jucătorilor

În Australia, o echipă condusă de Nicki Dowling a citit ce scriau, pe un serviciu de consiliere online, câteva sute de oameni care nu jucau ei, ci aveau pe cineva drag care juca. Majoritatea erau partenere, femei tinere. Aproape toți vorbeau despre aceeași apăsare: suferința emoțională apărea la aproape toți, urmată de relația care se strica, de viața socială care se strângea și de bani. Trei din patru spuneau că le e atinsă și sănătatea trupului. De cele mai multe ori nu se plângeau de el. Se plângeau că nu mai pot.

Altă echipă australiană a urmărit mii de oameni timp de optsprezece ani. A putut compara, an după an, pe cei care locuiau cu cineva care juca fără măsură cu cei care nu. Cei care trăiau lângă jucător o duceau mai rău aproape la toate: mulțumirea cu viața, sănătatea, prieteniile, banii. Iar prieteniile și banii se înrăutățeau exact în anii în care jocul era mai aproape. Nu e o impresie a ta. Se vede în date: izolarea vine odată cu jocul.

La Londra, la clinica națională pentru jocuri de noroc, psihologul Jim Orford și colegii lui au măsurat cât de greu duc familiile care ajung acolo. Povara era la fel de mare ca la familiile celor dependenți de alcool sau droguri, iar cel mai greu o duceau soțiile și cei care locuiau în aceeași casă cu jucătorul. Au mai găsit ceva, la care revin mai jos.

O cercetare mai veche, din Statele Unite, a pornit din partea cealaltă. O echipă de la Universitatea Kent State a luat o sută de femei aflate în tratament pentru depresie și le-a măsurat și codependența. Mai bine de o treime aveau un nivel moderat sau sever. Iar dintre toate trăsăturile codependenței, cel mai strâns legate de depresie erau sentimentul că nu valorezi mare lucru și obiceiul de a te ascunde pe tine, de a nu arăta ce simți și de ce ai nevoie. Nu faptul că ai grijă de cineva. Faptul că, în grija asta, tu dispari.

Și un studiu care se citește cu prudență. La o universitate din Texas, Mazie Zielinski și colegii ei au arătat unor oameni fotografii cu ruda lor dependentă și le-au urmărit activitatea din partea din față a creierului. La cei cu mai multă codependență, o zonă care ne ajută să răspundem cu judecată în situațiile încărcate emoțional lucra mai slab când le vedeau chipul. Studiul e mic, s-a făcut cu familii ale celor dependenți de alcool și droguri, nu de jocuri, iar autorii înșiși îl numesc preliminar. Dar se potrivește cu ce spun multe femei: „când e vorba de el, nu mai gândesc limpede”. Nu e un defect de caracter. E ce face frica, în timp, cu un om.

De unde vine și ce se poate schimba

De multe ori, rădăcinile sunt mai vechi decât căsnicia. Femeile care alunecă ușor în rolul acesta au crescut adesea în case tulburi: părinți care se certau, un tată care bea, o mamă bolnavă sau copleșită. Au fost copii care aveau grijă de adulți. Au învățat devreme că sunt iubite cât timp sunt de folos și că liniștea din casă atârnă de ele. Knapek și Kuritárné Szabó numesc asta parentificare: copilul care ajunge părintele propriilor părinți.

Când un asemenea copil crește și ajunge lângă un om care joacă, rolul de salvatoare îi vine ca o haină veche. Nu suportă să-l vadă chinuindu-se, așa că sare imediat. Plătește, explică, minte pentru el, îl ferește de urmări. Aici e diferența dintre a fi alături de cineva și a te contopi cu el. Empatia spune „văd că îți e greu”. Contopirea spune „durerea ta e a mea și trebuie s-o opresc acum, cu orice preț”.

Prețul, de cele mai multe ori, îl plătește tot el. Am scris mai pe larg despre asta în cum familia îl ține, de multe ori, dependent. A-l sprijini înseamnă „te iubesc și te ajut să ajungi la tratament”. A-l acoperi înseamnă să suni la serviciu și să spui că e răcit, când de fapt a stat toată noaptea la aparate. Primul îl apropie de schimbare. Al doilea îi mai cumpără o lună în care nu trebuie să se uite la ce face.

Aici ajung la ce au găsit Orford și colegii lui la Londra. Familiile care au primit un caiet de lucru simplu, în cinci pași, se simțeau mai bine după câteva luni. Iar ce a contat cel mai mult pentru ele a fost să iasă din felul acela de a face față în care ești prinsă cu totul în fiecare mișcare a lui: să-l implori, să-l verifici, să te cerți, să-i urmărești fiecare leu. Nu să-l iubească mai puțin. Să se agațe mai puțin.

Limitele țin de același lucru. O limită nu e o pedeapsă și nici o răzbunare. E linia până la care poți merge fără să te pierzi. „Nu îți mai dau bani, pentru că văd ce faci cu ei” nu e o frază fără iubire. E o iubire care a învățat să nu se mai sacrifice. La fel „nu mai sun eu la șeful tău” sau „cardul rămâne la mine până mergem împreună la un specialist”. Le spui o dată, calm, și le ții. Numai că o femeie care n-a dormit trei nopți la rând nu poate ține nicio limită. De asta somnul, o masă mâncată la timp, o prietenă cu care să vorbești nu sunt mofturi în povestea asta. Sunt ce te ține în picioare ca să poți spune „nu” fără să-ți tremure vocea.

Există și ajutor făcut anume pentru tine, separat de al lui. În Suedia, Kristoffer Magnusson și echipa lui au dat unor apropiați ai jucătorilor care refuzau tratamentul un program pe internet, cu nouă module și un terapeut la telefon. După program, cei care îl urmaseră erau mai puțin anxioși și mai puțin deprimați decât cei care încă așteptau să-l înceapă. Asupra jocului celor dragi, efectul a fost mic și neclar. Mi se pare un rezultat cinstit: nu-l poți schimba pe el din afară, oricât te-ai strădui. Poți, în schimb, să nu mai trăiești cu inima în gât.

Iar partea ciudată e că, uneori, tocmai asta mișcă ceva. Când încetezi să mai duci povara în locul lui, el rămâne, în sfârșit, față în față cu propria viață. Nu există garanții. Dar o casă în care cineva spune liniștit „iubire, avem o problemă și am căutat ajutor” e altă casă decât una în care toată lumea se face că nu vede.

Dacă vrei să înțelegi cum se prind toate rolurile din familie în jurul jocului, citește și despre familia jucătorului ca ecologie a unei dependențe. Iar dacă ești soția lui și te-ai regăsit în rândurile de mai sus, poate îți folosește și ce înseamnă să fii soția unui dependent de jocuri de noroc.

Când e momentul să ceri ajutor și pentru tine? Când viața ta s-a strâns până la marginile vieții lui. Când nu mai dormi. Când nu-ți mai amintești ce îți plăcea să faci într-o sâmbătă liberă. Când rămâi nu pentru că alegi, ci pentru că ți-e frică de ce s-ar întâmpla dacă ai lipsi măcar o seară. Iubirea care doare atât nu e o iubire prea mare. E, de cele mai multe ori, o lecție veche, învățată în copilărie: că tu vii la urmă. O lecție se poate dezvăța, cu un psiholog alături și cu alte femei care au trecut prin același lucru.

Tu, aseară, când ai stins lumina, te-ai gândit o clipă și la tine sau numai la el?

Nu trebuie să duci totul singură. Dacă simți nevoia să vorbești cu un psiholog, în cabinet sau online, sună la 0732 259 850. Iar dacă vrei să înveți, în ritmul tău, cum să stai lângă el fără să te pierzi pe tine, programul pentru familiile jucătorilor e aici.

Bibliografie

1. Dowling, N. A. et al. (2014). The impacts of problem gambling on concerned significant others accessing web-based counselling. Addictive Behaviors. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2014.04.011
2. Hughes-Hammer, C. et al. (1998). Depression and codependency in women. Archives of Psychiatric Nursing. https://doi.org/10.1016/s0883-9417(98)80046-0
3. Knapek, É. et al. (2014). The concept, the symptoms and the etiological factors of codependency [articol în limba maghiară]. Psychiatria Hungarica. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/24670293/
4. Magnusson, K. et al. (2019). Internet-delivered cognitive-behavioral therapy for significant others of treatment-refusing problem gamblers: A randomized wait-list controlled trial. Journal of Consulting and Clinical Psychology. https://doi.org/10.1037/ccp0000425
5. Orford, J. et al. (2017). Stress, strain, coping and social support for affected family members attending the National Problem Gambling Clinic, London. International Gambling Studies. https://doi.org/10.1080/14459795.2017.1331251
6. Tulloch, C. et al. (2023). Trajectories of wellbeing in people who live with gamblers experiencing a gambling problem: An 18-year longitudinal analysis of the HILDA survey. PLoS ONE. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0281099
7. Zielinski, M. et al. (2019). Codependency and prefrontal cortex functioning: Preliminary examination of substance use disorder impacted family members. The American Journal on Addictions. https://doi.org/10.1111/ajad.12905