Într-o cameră liniștită din Baltimore stă întins pe o canapea un om care de ani buni nu mai simte gustul vieții. Are o mască pe ochi și căști pe urechi. Din căști se aude muzică. Lângă el stau doi oameni care îl cunosc deja bine, pentru că au vorbit cu el ore întregi în săptămânile dinainte. Nu îl grăbesc, nu îi explică ce ar trebui să simtă. Sunt acolo toată ziua, gata să răspundă la orice nevoie a lui, fizică sau emoțională.

Scena nu e dintr-un film și nici de la vreo ceremonie. E un studiu clinic făcut la Johns Hopkins, despre psilocibină, substanța activă din așa-numitele „ciuperci magice”. Și e scena pe care o uităm cel mai des atunci când citim titluri de felul „ciupercile care scot omul din depresie”.

Multe femei aud acasă o frază care începe la fel: „El zice că a citit că…”. El zice că a citit că ciupercile ajută la depresie. Că e știință, nu drog. Că în alte țări se dau la spital. Și ea nu știe ce să-i răspundă, pentru că, într-un fel, are dreptate. Dar numai într-un fel.

Ce au trăit oamenii din studii

Să rămânem puțin în camera aceea. În studiul de la Johns Hopkins, fiecare participant a avut aproximativ opt ore de pregătire cu cei doi însoțitori, înainte să primească vreo capsulă. Au avut timp să se cunoască și să construiască încredere. În ziua ședinței, a stat întins pe canapea, cu masca pe ochi și muzica în căști, iar cei doi l-au încurajat să nu fugă de ce apare, oricât de greu ar fi. După aceea au urmat alte întâlniri cu aceiași oameni.

Nu toate orele au fost frumoase. Oamenii au povestit frică, tristețe, tremur în corp. Unul dintre participanți a renunțat înainte de prima ședință, din cauza anxietății pe care i-o dădea doar gândul la ea. Mulți dintre cei care au mers până la capăt au spus despre ziua aceea că a fost plină de sens și că au înțeles ceva nou despre ei înșiși. Iar la ei, depresia a scăzut mai mult.

Și acum partea care a făcut înconjurul lumii. La o lună după tratament, la cam șapte din zece oameni simptomele depresiei scăzuseră cu mai mult de jumătate. Mai mult de jumătate dintre ei ajunseseră în zona în care scala de evaluare nu mai arăta depresie. Pentru oameni care purtau boala asta de ani întregi, e mult.

Aceeași echipă i-a urmărit pe participanți un an întreg. Cei mai mulți își păstraseră îmbunătățirea. Un detaliu care mi-a rămas în minte: niciunul dintre ei nu a declarat că ar fi luat psilocibină pe cont propriu în acel an. Oamenii care au trecut prin ședință, cu tot sprijinul din jur, nu au fugit să o repete singuri. Iar autorii și-au cântărit bine cuvintele: efectele pot dura cel puțin un an, spun ei, dar „la unii pacienți”. Nu la toți.

La Londra, la Imperial College, alți cercetători au pus o întrebare mai incomodă: ce se întâmplă dacă punem psilocibina alături de un antidepresiv clasic? Au ales escitalopramul, o pastilă care se ia în fiecare zi. Au luat 59 de pacienți cu depresie care ținea de mult și i-au împărțit în două grupe. Ca să nu știe nimeni ce primește, toți au avut și ședințe cu psilocibină, și pastile zilnice. Doar că într-un grup ședințele erau cu doza adevărată, iar pastilele nu conțineau nimic activ; în celălalt grup era invers: pastila era escitalopram, iar psilocibina venea într-o doză atât de mică încât practic nu făcea nimic. Toți au avut sprijin psihologic.

Rezultatul acestui studiu e mai puțin spectaculos decât sună în presă. La criteriul principal, cel stabilit dinainte, cele două tratamente nu s-au deosebit clar după șase săptămâni. La alte criterii, psilocibina a ieșit mai bine, dar autorii înșiși spun că acele comparații nu au fost corectate statistic și că e nevoie de studii mai mari și mai lungi. Adică: nu am aflat că psilocibina bate pastila. Am aflat că merită studiată în continuare, serios.

Apoi a venit studiul cel mai mare de până acum, publicat în revista New England Journal of Medicine. Au fost 233 de oameni cu depresie rezistentă la tratament, adică oameni la care mai multe antidepresive nu au ajutat. Fiecare a primit o singură ședință, cu sprijin psihologic. O parte au primit o doză mare, o parte una medie, iar grupul de control, o doză atât de mică încât practic nu face nimic.

După trei săptămâni, cei cu doza mare stăteau mai bine decât cei din grupul de control. Doza medie nu a făcut o diferență clară. Și, lucru important, la trei luni, avantajul nu se mai vedea la fel de limpede. Pentru oamenii aceia, o singură zi nu a fost de ajuns ca să schimbe totul pe termen lung.

Partea despre care se vorbește mai puțin

În același studiu mare, trei din patru participanți au avut efecte adverse: dureri de cap, greață, amețeală. Asta e partea ușoară. Partea grea e alta: gânduri de sinucidere, comportament suicidar sau autovătămare au apărut în toate grupurile, inclusiv la cei care au primit doza mare. Nu putem spune sigur cât ține de substanță și cât de boala însăși, pentru că vorbim despre oameni foarte bolnavi. Dar faptul că s-a întâmplat, chiar și acolo, în cele mai bune condiții, spune ceva.

Merită spus și cine a plătit studiul: compania care dezvoltă acea formă de psilocibină. Nu înseamnă că rezultatele sunt false. Înseamnă doar că e bine să le citim cu ochii deschiși, așa cum citim orice studiu plătit de producător.

Există și povești individuale care nu încap în tabele. Niște cercetători din Marea Britanie au descris cazul unei femei dintr-un studiu clinic cu psilocibină pentru depresie. După ședință, gândurile ei de sinucidere s-au înrăutățit și a urmat o perioadă lungă în care aproape că nu a mai mâncat. A avut nevoie de sprijin ca să treacă prin asta. Paradoxul e că, privind înapoi, ea a spus că ce a trăit atunci a ajutat-o și a schimbat lucruri în viața ei. Ambele adevăruri stau în același om. Și, repet, asta s-a întâmplat într-un studiu, cu medici care o urmăreau.

Când cercetătorii de la Johns Hopkins au adunat datele din peste o sută de studii cu psihedelice, cu mii de participanți, tabloul a fost acesta: la oamenii sănătoși, niciun eveniment grav. La cei care aveau deja o suferință psihică, cam unul din douăzeci și cinci a avut o problemă serioasă, de la agravarea depresiei și comportament suicidar până la episoade psihotice. În cercetarea de azi nu s-au raportat sinucideri și nici psihoze care să nu mai treacă. Dar autorii notează că multe studii nu au căutat sistematic efectele adverse și că unele evenimente dramatice cunoscute din consumul recreațional pur și simplu nu au apărut încă printre participanții din studii. Poate pentru că studiile îi aleg pe oameni cu mare grijă.

Și aici ajungem la ce contează cu adevărat.

Studiul nu e ceremonie, iar capsula nu e ciupercă

Să ne întoarcem la studiul de la Johns Hopkins. Ca să ajungă la 27 de participanți, cercetătorii au pornit de la 870 de oameni care s-au arătat interesați. Cei mai mulți au fost eliminați pe drum. De ce?

Au fost excluși oamenii care aveau în familie pe cineva cu schizofrenie, tulburare bipolară sau altă psihoză. Cei care avuseseră o tentativă serioasă de sinucidere. Cei considerați cu risc mare de sinucidere. Cei cu probleme de inimă. Și, detaliu esențial pentru cine citește acest blog, cei care avuseseră în ultimul an o problemă moderată sau gravă cu alcoolul ori cu alte droguri.

Cu alte cuvinte, dacă omul de lângă tine bea, fumează iarbă zilnic sau ia altceva, el nu ar fi intrat în studiile despre care citește cu atâta entuziasm. Nu pentru că cercetătorii ar fi rigizi. Ci pentru că exact vulnerabilitățile acestea pot transforma o trăire puternică într-una periculoasă. Despre felul în care o minte fragilă poate trece de la „deschidere” la destrămare am scris mai pe larg în articolul despre ego-dizolvare și fragmentare.

Acum pune cele două imagini una lângă alta.

Într-o parte: evaluări psihologice, analize de sânge, electrocardiogramă, istoricul medical citit rând cu rând, opt ore de pregătire, o substanță fabricată în laborator și cântărită exact, doi oameni pregătiți lângă tine o zi întreagă, o echipă care te urmărește și după, cu întâlniri și evaluări.

În cealaltă: un cort la festival sau o casă la munte, un „ghid” pe care l-ai cunoscut aseară, ciuperci din care nimeni nu știe cât ai luat, poate alcool sau alte substanțe pe lângă, nicio întrebare despre bunica ta care a fost internată la psihiatrie și nimeni care să te sune peste o săptămână, când te trezești la trei noaptea cu un gol în piept.

Ceea ce au testat studiile e prima imagine. Nu a doua. Din date nu putem trage concluzia că a doua funcționează la fel, doar mai ieftin. Iar cei care se simt atrași de a doua sunt, de multe ori, tocmai oamenii pe care studiile i-ar fi trimis acasă. Despre acest paradox, al celor expuși care nu se cred expuși, am scris în articolul despre psihedelice și ceremonii, iar riscurile concrete ale psilocibinei luate fără cadru le găsești adunate în textul despre psilocibină în absența unui cadru terapeutic.

Mai e ceva ce se pierde în titluri. În toate studiile acestea, substanța a venit la pachet cu terapie. Oamenii nu au înghițit o capsulă și au plecat acasă. Au vorbit, au fost ascultați, au avut pe cineva alături. Cercetătorii încă nu știu exact cât din efect ține de substanță și cât de relația aceea, de pregătire, de faptul că cineva a stat cu ei. Cei de la Johns Hopkins recunosc singuri că felul în care și-au construit grupul de control nu putea despărți aceste lucruri. Adică partea cea mai prețioasă s-ar putea să fie tocmai cea care lipsește cu totul la festival.

Ce faci, atunci, când el vine cu telefonul în mână și îți arată un articol?

Știu cât de greu e momentul acela. Dacă îl contrazici, se închide și pleacă trântind ușa. Dacă taci, pare că ești de acord. Mulți oameni cu o dependență au învățat de mult să caute ieșirea într-o substanță, iar o substanță care vine cu eticheta de „știință” e cea mai greu de refuzat. Nu e rea-voință. E un obicei vechi al durerii, care și-a găsit o haină nouă.

Nu trebuie să-i demontezi entuziasmul. Poți chiar să te lași molipsită de el. E fascinant ce au văzut acești cercetători, și e cinstit să recunoști asta. Oameni care purtau depresia de ani de zile au trăit ceva ce au numit plin de sens, iar mulți s-au simțit mai bine săptămâni și luni după aceea. E o poveste frumoasă și merită urmărită.

Dar poți să-i spui și restul poveștii. Că depresia lui merită luată în serios, cu un psihiatru și un psihoterapeut, nu cu o pungă de ciuperci. Că studiile acestea au fost făcute pe oameni atent aleși, iar el, cu alcoolul sau cu ce mai ia, n-ar fi intrat în ele. Că, dacă îl atrage atât de mult ideea, poate că în spatele ei e o durere care cere ajutor acum, nu la următorul festival.

Uneori cea mai grea propoziție dintr-o familie e și cea mai simplă: „iubire, avem o problemă și am căutat ajutor”. Nu „tu ai o problemă”. Nu „ți-am zis eu”. Ci „avem”, pentru că depresia și dependența nu locuiesc doar în omul care le poartă. Locuiesc în toată casa.

Știința despre psilocibină e una dintre cele mai interesante povești ale psihiatriei de azi, și e abia la început. Cercetătorii înșiși cer studii mai mari, mai lungi, mai atente la riscuri. Până atunci, locul acestei substanțe e în camera aceea cu canapea, doi însoțitori și un plan pentru ce se întâmplă dacă lucrurile merg prost. Nu în cortul de la festival.

Dacă el ți-ar arăta mâine un astfel de articol, ce crezi că ar căuta de fapt în el: o substanță sau o ieșire din durere?

Bibliografie

1. Carhart-Harris, R. et al. (2021). Trial of Psilocybin versus Escitalopram for Depression. The New England Journal of Medicine.
2. Davis, A. K. et al. (2021). Effects of Psilocybin-Assisted Therapy on Major Depressive Disorder: A Randomized Clinical Trial. JAMA Psychiatry.
3. Goodwin, G. M. et al. (2022). Single-Dose Psilocybin for a Treatment-Resistant Episode of Major Depression. The New England Journal of Medicine.
4. Gukasyan, N. et al. (2022). Efficacy and safety of psilocybin-assisted treatment for major depressive disorder: Prospective 12-month follow-up. Journal of Psychopharmacology.
5. Hinkle, J. T. et al. (2024). Adverse Events in Studies of Classic Psychedelics: A Systematic Review and Meta-Analysis. JAMA Psychiatry.
6. Wahba, M. et al. (2024). Worsening suicidal ideation and prolonged adverse event following psilocybin administration in a clinical setting: case report and thematic analysis of one participant’s experience. BJPsych Open.