Pe extrasul de cont apare o sumă pe care n-o recunoști. Nu e mare. A doua zi mai apare una, cu numele unui comerciant pe care nu l-ai auzit niciodată, iar la sfârșitul lunii limita de pe cardul de credit e aproape atinsă. Îl întrebi. Îți spune că n-a cheltuit nimic. Și, într-un fel ciudat, chiar crede asta.

Banii de pe un card de credit sau dintr-un descoperit de cont nu se simt ca banii din portofel. Nu-i numeri, nu-i vezi plecând, nu rămâne nimic gol în mână după ce i-ai dat. Pentru cei mai mulți oameni, diferența asta înseamnă câteva cumpărături în plus. Pentru omul care joacă, înseamnă că poate pune pariuri cu bani pe care nu-i are, fără să simtă în clipa aceea că îi pierde.

Dacă vrei să înțelegi de ce banii aceștia se scurg atât de ușor printre degetele lui și ce poți face tu, soție sau mamă, ca să-l ajuți fără să ajungi paznicul banilor lui, ai nevoie mai întâi de o idee simplă din psihologia plăților. E o idee veche de câteva decenii, verificată în experimente, în date bancare și chiar în imagistica creierului.

De ce plata cu cardul de credit nu doare ca banii din mână

Gândește-te la un taxi cu aparatul de taxat pornit. Cifrele cresc sub ochii tăi și, oricât de frumos ar fi drumul, o parte din tine stă cu ochii pe ecranul acela mic. Exemplul acesta îl dau doi economiști care au studiat ce se întâmplă în mintea omului când plătește. Ei au numit fenomenul „durerea plății”: un mic disconfort imediat, care apare în momentul în care banii pleacă și care ne strică puțin din plăcerea lucrului cumpărat (Prelec & Loewenstein, 1998).

Durerea asta nu e un defect. E o frână. Te face să te întrebi dacă merită, să lași ceva înapoi pe raft, să amâni. Prelec și Loewenstein au observat că frâna funcționează diferit în funcție de cât de strâns sunt legate plata și folosirea a ceea ce cumperi. Când plătești cu bani gheață, legătura e strânsă: dai bancnota, primești lucrul. Când plătești cu un card de credit, legătura se slăbește. Plăcerea vine acum, plata vine peste o lună, într-un extras pe care îl citești în grabă (Prelec & Loewenstein, 1998).

Ideea a fost pusă la încercare în tranzacții reale, nu doar în chestionare. Când participanții au fost puși să plătească cu cardul de credit, nu cu numerar, suma pe care erau dispuși s-o dea pentru același lucru a crescut, iar în unele situații diferența a ajuns până la dublu. Autorii au verificat și dacă efectul se explică doar prin faptul că oamenii nu aveau destui bani lichizi la ei. Concluzia lor a fost că explicația aceasta nu ajunge (Prelec & Simester, 2001).

Dilip Soman a căutat explicația și a propus două răspunsuri, pe care le-a testat în două experimente. Primul ține de „repetiție”: când ești nevoit să scrii suma plătită, ca pe un cec, ți-o amintești mai bine, iar cheltuiala trecută te face mai prudent cu următoarea. Al doilea ține de imediatețe: când banii îți ies din cont pe loc, simți paguba acum. Când ies cu întârziere, cheltuielile trecute aproape nu mai cântăresc în decizia de acum (Soman, 2001).

Pune cele două idei lângă un card de credit. Nu scrii nimic, doar apropii cardul sau tastezi niște cifre pe telefon. Banii nu-ți ies din buzunar azi, ci la scadență. Exact cele două lucruri care ar trebui să te oprească lipsesc.

Alte experimente au arătat cât de puțin e nevoie ca frâna să slăbească. Simpla prezență a siglei unei companii de carduri de credit i-a făcut pe participanți dispuși să cheltuiască mai mult. Același efect s-a redus când oamenii au fost rugați să-și estimeze cheltuielile pe bucăți, una câte una, nu „cam cât am dat luna asta”. Într-un alt experiment, oamenii au cheltuit mai mult când au primit bonuri valorice decât atunci când au avut aceeași sumă în bani gheață. Autorii și-au numit studiul, cu o ironie potrivită, „bani de Monopoly” (Raghubir & Srivastava, 2008).

Bani de Monopoly. Expresia spune aproape tot. Bancnotele din jocul acela au cifre pe ele, dar nimeni nu plânge când le pierde.

Cel mai apropiat de lumea jocurilor de noroc e însă un studiu despre mâncare. Cercetătorii au analizat ce au cumpărat o mie de gospodării timp de șase luni și au observat că, atunci când oamenii plăteau cu cardul de credit sau de debit, coșul conținea o proporție mai mare de produse cumpărate din impuls și considerate nesănătoase. În experimentele care au urmat, efectul a trecut prin durerea plății: banii gheață o trezeau și ea oprea impulsul. Cât de puternic a fost efectul a depins și de cât de sensibil e fiecare om, de felul lui, la durerea plății (Thomas et al., 2011).

Gândește-te o clipă la el când citești cuvântul „impuls”. Cumpărăturile din impuls sunt cele în care o dorință puternică, de moment, trece peste orice calcul. Un pariu pus la miezul nopții, după o pierdere, e cam cel mai pur exemplu de decizie din impuls pe care ți-l poți imagina. Iar frâna care ar putea s-o oprească e tocmai cea pe care cardul o slăbește.

Există și o privire în creier. Într-un experiment cu imagistică prin rezonanță magnetică, participanții au cumpărat lucruri alese după gusturile lor, o dată cu propriul card de credit și o dată cu propriii bani gheață. La cumpărăturile cu cardul a apărut o activare puternică în striat, o zonă legată de recompensă, chiar în momentul în care pe ecran apărea semnul cardului, indiferent de preț. La plata cu numerar, rețeaua recompensei a prezis doar slab cumpărăturile, și numai la lucrurile mai ieftine (Banker et al., 2021). Altfel spus, cardul pare să facă mai mult decât să slăbească frâna: pare să apese și pe accelerație.

Ca să fim cinstiți, efectul nu e uriaș la toată lumea și în orice situație. O meta-analiză care a adunat 392 de mărimi ale efectului din 71 de articole a confirmat că plata fără numerar crește cheltuielile, dar efectul mediu e mic. A fost mai puternic la cumpărăturile făcute ca să te arăți în fața altora și a slăbit în timp, pe măsură ce oamenii s-au obișnuit cu cardurile (Schomburgk et al., 2024).

Un efect mic la un om care cumpără o dată pe săptămână rămâne mic. La un om care pune zeci de pariuri pe seară, fiecare cu un clic, un efect mic se adună de sute de ori. Și, mai important, jucătorul nu e un cumpărător obișnuit. Aici intră în scenă banii pe care nu-i are.

Descoperitul de cont și contabilitatea din capul lui

Puțini oameni își tratează banii ca pe o singură grămadă. Îi împart, fără să-și dea seama, în sertare: banii de chirie, banii de vacanță, „banii mei”, banii câștigați pe neașteptate. Economiștii comportamentali numesc obiceiul acesta contabilitate mentală. Prelec și Loewenstein au descris cum, în contabilitatea asta, plata și consumul sunt trecute în registre diferite, iar felul în care le legăm schimbă cât de mult ne doare o cheltuială (Prelec & Loewenstein, 1998).

Pentru omul care joacă, descoperitul de cont are un loc special în sertarele acestea. Nu e salariul lui, deci nu-l simte ca pe banii lui. Nu e un împrumut pe care să-l ceară de fiecare dată, cu acte, la ghișeu, deci nu-l simte nici ca pe o datorie. E o limită, o cifră pe ecranul aplicației, care apare acolo chiar și când soldul real a ajuns la zero. Poate ai auzit vreodată de la el o frază de felul „am bani, uite, scrie în aplicație”. În capul lui, soldul disponibil și soldul real s-au contopit.

Mai e un lucru. Descoperitul de cont se „umple” singur când intră salariul. Nimeni nu vine să ceară banii înapoi, nu sună nimeni, nu se semnează nimic. Banca își ia partea automat, iar pentru câteva zile contul pare din nou în regulă. Asta e, de fapt, exact situația descrisă de Soman: paguba vine cu întârziere și pe o cale ocolită, iar cheltuielile trecute aproape că nu mai apasă pe deciziile de acum (Soman, 2001).

Gândește-te la ce simte el, concret. Când pierde bani gheață, golul e imediat. Portofelul e mai subțire, iar drumul spre casă e greu. Când pierde din descoperit sau de pe card, nu se golește nimic vizibil. Pierderea rămâne o cifră care, deocamdată, nu doare. Durerea vine peste câteva săptămâni, la scadență, ruptă de seara în care a apăsat pe butonul de pariu.

Ruptura aceasta în timp are un efect perfid. La scadență, durerea nu mai e legată de joc. E legată de bancă, de „dobânzile astea uriașe”, de „salariul care nu ajunge”. Mintea lui nu mai pune lângă suma de plată seara în care a pierdut-o. Prelec și Loewenstein vorbesc despre cuplare, adică despre cât de mult îți aduce aminte plata de lucrul plătit și invers. Cardul de credit slăbește tocmai legătura aceasta (Prelec & Loewenstein, 1998).

Raghubir și Srivastava au mai găsit ceva care îți poate folosi direct. Efectul cardului s-a micșorat când oamenii au fost rugați să-și estimeze cheltuielile luate una câte una, nu din ochi, la grămadă (Raghubir & Srivastava, 2008). Studiul lor e despre cumpărături, nu despre jocuri, așa că nu ți-l dau ca pe o rețetă dovedită pentru jucători. Arată însă un mecanism: când banii devin din nou concreți, sumă cu sumă, frâna se întoarce puțin. Vei vedea mai jos cum se poate folosi asta acasă, fără ceartă.

Poate te întrebi de ce el, un om care altfel nu e risipitor, care știe prețul pâinii și se ceartă pentru o reducere la benzinărie, nu vede ce se întâmplă cu cardul. Răspunsul nu ține de inteligență și nici de caracter. Ține de faptul că mintea fiecăruia dintre noi tratează banii abstracți altfel decât pe cei concreți. Doar că la el diferența asta întâlnește un comportament care s-a scăpat de sub control. Mintea care joacă are, pe deasupra, propriile ei scurtături de gândire despre câștig și pierdere.

Până aici am vorbit despre psihologia banilor. Rămâne întrebarea pe care probabil ți-o pui de mult: ce se întâmplă, în viața reală, cu oamenii care joacă pe datorie?

Ce arată datele bancare despre jocul pe credit

Multă vreme, dovezile despre jocuri și bani au venit din chestionare făcute pe grupuri mici de oameni, care spuneau ei înșiși cât joacă (Muggleton et al., 2021). Iar un om care joacă nu știe întotdeauna nici el cât a dat. De aceea un studiu publicat într-o revistă a grupului Nature a contat mult: cercetătorii au lucrat cu date anonime de la o bancă britanică, agregate pentru până la 6,5 milioane de oameni și pe o perioadă de până la șapte ani (Muggleton et al., 2021).

Ei au măsurat ce parte din venitul lunar se duce pe jocuri și au urmărit 31 de consecințe financiare, sociale și de sănătate. Rezultatele sunt greu de citit dacă ai pe cineva drag care joacă. Jocul s-a asociat cu dificultăți financiare mai mari și cu o planificare financiară mai slabă, dar și cu consecințe mai proaste pentru stilul de viață, sănătate și bunăstare. S-a asociat cu o probabilitate mai mare de a rămâne fără loc de muncă în viitor și cu dizabilitate fizică, iar la nivelurile cele mai înalte de joc, cu o mortalitate considerabil mai mare (Muggleton et al., 2021).

Două detalii din studiu merită ținute minte. Primul: jocul a fost persistent în timp. Cine juca o parte mare din venit într-o perioadă tindea să joace și mai târziu. Al doilea: asocierile negative au fost mai puternice la cei care jucau cel mai mult (Muggleton et al., 2021). Studiul arată asocieri, nu demonstrează că jocul a produs singur fiecare dintre aceste consecințe. Dar tabloul e coerent și seamănă cu ce trăiesc multe familii.

Un alt studiu a pornit direct de la credit. Autorii au scris încă din introducere că accesul ușor la produse de creditare de consum, cum ar fi cardurile de credit, descoperitul de cont și împrumuturile personale, poate face posibil jocul peste nivelul pe care omul și-l permite, cu probleme de datorii ca urmare. Au întrebat 309 jucători din Australia, majoritatea bărbați (83,8%), despre joc, datorii și sănătatea lor psihică (Swanton & Gainsbury, 2020).

Rezultatul lor central e o expresie pe care o vei recunoaște: stresul datoriilor, adică grija constantă că nu vei putea plăti ce datorezi. Cât de des juca omul nu s-a legat de acest stres. În schimb, stresul datoriilor a explicat o parte din legătura dintre problema de joc și suferința psihică, depresie, bunăstare scăzută și efectele jocului asupra familiei (Swanton & Gainsbury, 2020). Cu alte cuvinte, între joc și prăbușirea lui sufletească stă de multe ori o grămadă de datorii.

Pentru tine, practic, asta înseamnă că omul care se închide în sine, doarme prost, sare în sus când sună telefonul sau evită cutia poștală nu e doar „supărat că a pierdut”. Poartă o greutate care are o formă concretă, cu sume și scadențe. Autorii au recomandat ca serviciile de tratament să întrebe de rutină despre stresul datoriilor și să lucreze strâns cu serviciile de consiliere financiară (Swanton & Gainsbury, 2020).

În Finlanda și în Statele Unite, o echipă de cercetători a pus întrebarea pe care o pun și multe mame: cum ajung tinerii să se îngroape în datorii? Au făcut trei studii, pe tineri între 18 și 25 sau 29 de ani, cu 985, 205 și 883 de participanți. În toate trei, problema de joc s-a asociat cu datoriile de consum, iar acestea s-au asociat mai departe cu probleme serioase: neplata ratelor și executarea silită (Oksanen et al., 2018).

În cele două studii finlandeze, datoriile de consum au explicat o parte din legătura dintre joc și suferința psihică. În studiul american, rolul acesta l-au avut problemele cu datoriile, nu datoriile în sine (Oksanen et al., 2018). Autorii au tras o concluzie limpede: creditul de consum și împrumuturile rapide le pot da jucătorilor resursele ca să continue, iar limitarea datoriilor de consum la tineri ar putea reduce costurile financiare și psihologice ale jocului.

Dacă ai citit deja despre creditele IFN și jocurile de noroc, vei recunoaște drumul. Cardul de credit și descoperitul de cont sunt la îndemână, nu cer acte noi și nu le vede nimeni din familie. De aceea pot fi primele trepte ale unui drum care, așa cum au arătat studiile finlandeze și americane de mai sus, poate ajunge la rate neplătite și la executare silită. Despre ce se întâmplă cu bugetul casei pe drumul acesta ai mai multe detalii în articolul despre consecințele financiare ale dependenței de jocuri de noroc.

Rămâne o întrebare. De ce nu se oprește el când vede că limita se apropie de capăt? De ce, dimpotrivă, pare să joace mai repede tocmai atunci?

Goana după pierderi, când creditul devine miza următoare

Cercetătorii au un nume pentru ceea ce probabil ai văzut deja: goana după pierderi. Înseamnă tendința jucătorului de a-și mări pariurile ca să recupereze ce a pierdut. E considerată una dintre trăsăturile care definesc jocul scăpat de sub control și un semn al trecerii de la jocul de distracție la cel problematic (Zhang & Clark, 2020).

Goana aceasta are două forme. Una se petrece în aceeași seară: după o pierdere, pariurile cresc, ritmul se accelerează, omul nu se mai poate ridica de la masă sau de pe telefon. Cealaltă se petrece între sesiuni: se întoarce a doua zi, sau peste o oră, ca „să le ia înapoi” (Zhang & Clark, 2020). Ambele au nevoie de același lucru ca să continue: bani disponibili imediat.

Zhang și Clark descriu două feluri de a înțelege goana. Primul pune accentul pe controlul de sine slăbit: frâne care cedează, impulsivitate care crește când omul e supărat, comportamente care devin compulsive. Al doilea pune accentul pe felul în care jucătorul evaluează ce se întâmplă. Pentru el, a ajunge „pe zero”, a recupera tot ce a pierdut, are o greutate aparte (Zhang & Clark, 2020). Nu mai joacă pentru a câștiga. Joacă pentru a șterge pierderea.

Acum pune lângă asta un card de credit cu o limită mare. Ai un om care, după o pierdere, simte o nevoie arzătoare să recupereze. Ai o frână, durerea plății, care e deja slăbită de felul în care plătește. Și ai o sursă de bani care nu se termină odată cu salariul, ci abia la plafonul băncii. E greu să construiești intenționat o combinație mai nefericită.

Gândește-te cum arată seara aceea din interiorul lui. A pierdut ce avea în cont. În mod normal, aici ar fi trebuit să se oprească, pentru că nu mai avea cu ce. Dar aplicația îi arată că mai are „disponibil” câteva mii de lei, din descoperit sau de pe card. În clipa aceea, banii aceia nu par o datorie. Par o a doua șansă. Fiecare pariu în plus pare o încercare de a repara, nu de a strica.

Și de aceea, când îl întrebi a doua zi, nu-ți poate spune cât a pierdut. Nu pentru că te minte neapărat, deși de multe ori minte. Ci pentru că, în noaptea aceea, banii n-au fost bani. Au fost puncte într-un joc în care încerca disperat să ajungă la zero. Dacă ai trecut prin minciuni repetate legate de bani, articolul despre psihologia minciunii la jucători te poate ajuta să le înțelegi fără să le scuzi.

Aici e și răspunsul la o întrebare pe care familiile o pun des: de ce nu-i ajunge lecția după o pierdere mare? Pentru că pierderea mare nu e trăită ca o lecție. E trăită ca o gaură care trebuie astupată, iar creditul îi oferă lopata. Abia când lopata dispare, pierderea începe să fie simțită ca pierdere.

Dacă mecanismul e atât de clar, întrebarea firească e dacă tăierea accesului la credit chiar ajută. Există o țară care a încercat asta la scară mare.

Ce s-a întâmplat când Marea Britanie a interzis jocurile pe card de credit

În Marea Britanie, autoritatea care reglementează jocurile de noroc a anunțat în ianuarie, iar pe 14 aprilie a pus în aplicare, interdicția de a juca folosind cardul de credit. Interdicția nu s-a oprit la plata directă. Băncile au blocat și plățile cu cardul de credit făcute prin portofele digitale, iar evaluarea a urmărit și alte ocolișuri posibile, cum ar fi retragerile de numerar de pe card sau trecerea banilor prin mai multe portofele electronice (Gambling Commission, 2021).

Evaluarea oficială publicată ulterior a ajuns la câteva concluzii. Interdicția a fost pusă în practică cu succes, iar autoritatea nu a găsit dovezi că operatorii de jocuri ar fi încălcat-o în mod sistematic. Datele bancare au arătat că plățile cu cardul de credit către comercianții de jocuri au scăzut, cum era de așteptat. Cel mai important, majoritatea celor care jucaseră înainte cu cardul de credit nu mai foloseau bani împrumutați pentru joc (Gambling Commission, 2021).

O întrebare importantă era dacă oamenii nu vor muta pur și simplu jocul pe alte forme de credit. Datele de urmărire au arătat că mai mulți au renunțat la creditul pentru joc decât s-au mutat spre alte surse. Folosirea altor forme de credit pentru joc a rămas stabilă, iar autoritatea nu a primit semnale că oamenii s-ar fi mutat spre site-uri de jocuri fără licență din cauza interdicției (Gambling Commission, 2021).

Un detaliu e important pentru tema noastră. Descoperitul de cont nu a fost inclus în interdicție. Între toți cei care jucaseră în ultimele 12 luni, proporția celor care foloseau descoperitul de cont pentru joc a stat între 3% și 5% în fiecare val de măsurare, de dinainte de interdicție până la ultimul val raportat. Cei care au folosit bani împrumutați au pus asta mai degrabă pe seama instabilității financiare din pandemie decât pe seama interdicției (Gambling Commission, 2021).

Cu alte cuvinte, ușa cardului de credit s-a închis, iar o mică parte dintre jucători au rămas cu ușa descoperitului deschisă. Autoritatea a notat că foștii utilizatori ai cardului de credit știau destul de bine ce alte metode există ca să joace cu bani împrumutați și a spus că va continua să urmărească situația (Gambling Commission, 2021). Nu e o poveste cu final perfect. E o poveste despre o barieră care a funcționat pentru mulți, nu pentru toți.

O cercetătoare din Noua Zeelandă a adunat toate studiile pe care le-a găsit despre așa-numitele bariere „tari”: sisteme care îngrădesc efectiv accesul la bani pentru joc, cum ar fi interdicția pariurilor pe credit sau scoaterea bancomatelor din sălile de joc. Le-a pus în opoziție cu barierele „moi”, cum ar fi familia care ține banii, despre care spune că se pot răsturna ușor. A găsit nouă studii, iar acestea au susținut puternic mecanismele financiare care îi ajută pe jucători și pe familiile lor (Rodda, 2021).

Aceeași autoare e cinstită cu limitele: studiile erau în general de calitate scăzută, doar două aveau măsurători înainte și după, iar restul erau transversale sau calitative (Rodda, 2021). Așa că nu-ți voi spune că blocarea cardului e o soluție dovedită. Îți spun că studiile de până acum, cu toate limitele lor, merg în aceeași direcție.

Nu voi descrie aici regulile din România privind creditul și jocurile de noroc și nici ce oferă fiecare bancă, pentru că nu le pot verifica pe toate. Ce poți face e simplu: să intri împreună cu el în aplicația băncii sau să întrebați la bancă dacă există o opțiune de blocare a plăților către comercianții de jocuri de noroc și ce trebuie făcut pentru a închide un card de credit sau pentru a renunța la descoperitul de cont. Pentru partea legată de jocuri, există și autoexcluderea la ONJN, pe care merită s-o cunoașteți amândoi.

Doar că o barieră pusă de altcineva nu ține mult dacă omul nu vrea să rămână în spatele ei. Aici intri tu.

Ce poate face familia: banii, limitele și conversația despre card

Mai întâi, o veste care contează. Familia nu e neputincioasă. O recenzie sistematică a 30 de studii despre jocurile de noroc și familie a ajuns la două concluzii: jocul scăpat de sub control are efecte negative asupra oamenilor din familie și asupra felului în care funcționează familia, iar implicarea familiei în tratament se leagă de rezultate mai bune, atât pentru jucător, cât și pentru cei de lângă el (Kourgiantakis et al., 2013).

Cea mai studiată metodă prin care familia îl poate influența pe omul care refuză ajutorul se numește CRAFT, după inițialele din engleză ale unui program de întărire comunitară și antrenament pentru familie. Pornește de la un fapt simplu: cei apropiați au o influență reală asupra deciziei lui de a cere ajutor. Programul se sprijină pe principii comportamentale. În esență, îi învață pe membrii familiei să răsplătească momentele în care el nu joacă, să lase consecințele jocului să ajungă la el în loc să le înghită ei și să aleagă momentul potrivit pentru o discuție despre tratament (Hodgins et al., 2007; Nayoski & Hodgins, 2016).

La alcool și droguri, rezultatele sunt impresionante. O meta-analiză a patru studii randomizate, cu 264 de membri ai familiilor, a arătat că CRAFT a dus la intrarea în tratament de trei ori mai des decât grupurile de sprijin de tip Al-Anon sau Nar-Anon și de două ori mai des decât intervenția Johnson, bazată pe confruntare. În medie, cam două treimi dintre oamenii care refuzau tratamentul au ajuns să meargă, de obicei după patru până la șase ședințe cu familia (Roozen et al., 2010).

La jocurile de noroc, tabloul e mai modest, și e corect să ți-l spun ca atare. Primul studiu a transformat CRAFT într-un manual de autoajutor pentru familiile jucătorilor. Cei 31 de participanți au fost împărțiți la întâmplare: unii au primit manualul, alții un pachet de informații obișnuit. După trei luni, cei cu manualul au spus mai des că jocul scăzuse, au fost mai mulțumiți și au simțit mai des că li s-a răspuns la nevoi. Doar o mică parte dintre jucători, în ambele grupuri, intraseră în tratament (Makarchuk et al., 2002).

Un studiu mai mare a urmat. A avut 186 de participanți, 82% femei, mai mult de jumătate soții. Unii au primit caietul de lucru bazat pe CRAFT, alții caietul plus sprijin telefonic, iar un grup de comparație a primit informații despre locurile unde se poate face tratament. În toate grupurile au apărut îmbunătățiri după trei și după șase luni, atât la participanți, cât și la jocul celui drag. Diferențele în favoarea intervenției au apărut la numărul de zile în care jucătorul a jucat, la mulțumirea participanților și la sentimentul că li s-a răspuns la nevoi. La intrarea în tratament nu au apărut diferențe (Hodgins et al., 2007).

Un studiu ulterior a comparat CRAFT făcut individual, cu un specialist, cu varianta din caiet. Erau tot 31 de participanți, prea puțini pentru diferențe semnificative statistic. Mărimea efectelor a sugerat totuși că, după CRAFT individual, jucătorii au jucat mai puține zile și au pierdut mai puțini bani, iar membrii familiei au funcționat mai bine (Nayoski & Hodgins, 2016).

O recenzie sistematică a pus toate aceste studii în context. CRAFT a fost, în medie, de două ori mai eficient decât condițiile de comparație în a-i aduce pe oameni la tratament. Formatele cele mai complete, cu ședințe individuale și de grup, au avut ratele cele mai mari, de 77% și 86%. La studiile despre jocuri de noroc însă ratele au fost constant scăzute, între 12,5% și 23% (Archer et al., 2020). Autorii au legat diferențele de formatul intervenției, de pregătirea terapeutului și de existența unui tratament pregătit pentru jucător.

Pentru tine, din toate acestea rămân două lucruri. Primul: ce faci tu acasă poate reduce cât joacă el, chiar dacă nu-l duce imediat la terapeut. Al doilea: cu cât ai mai mult sprijin, cu atât ai mai multe șanse. Un caiet citit singură, seara, după ce copiii au adormit, ajută. Un om care lucrează cu tine, pas cu pas, ajută mai mult.

Mai e ceva ce trebuie spus despre copii, pentru că banii casei sunt și banii lor. Într-un studiu australian cu 3.953 de participanți, cei care au crescut cu un tată cu probleme de joc au avut de 10,7 ori mai multe șanse să aibă ei înșiși probleme de joc, iar cei care au crescut cu o mamă cu probleme de joc, de 10,6 ori mai multe șanse (Dowling et al., 2016). Nu e o sentință pentru niciun copil. E un motiv în plus ca drumul banilor din casă să se schimbe acum, cât copiii încă privesc și învață.

Poate și la tine primul semn concret a fost un extras. Semnele pot sta acolo luni de zile, doar că, luate separat, nu par mare lucru.

Plăți mici, repetate, către același comerciant, uneori de câteva ori pe zi. Nume de comercianți pe care nu le recunoști. Plăți făcute noaptea târziu sau foarte devreme dimineața. Reîncărcări ale unor portofele electronice sau transferuri către aplicații de plată pe care nu le folosiți pentru nimic altceva în casă. Retrageri de numerar de pe cardul de credit. Un descoperit de cont folosit până la capăt în fiecare lună, deși veniturile nu s-au schimbat.

Mai sunt și semnele din jurul extrasului. Plicurile de la bancă dispar. Parola aplicației se schimbă. Notificările de pe telefon sunt oprite. El se oferă brusc să „se ocupe el de facturi”. Dacă bănuiești că există și datorii pe care nu le vezi, articolul despre ce poți afla de la Biroul de Credit îți explică un drum legal și liniștit.

Un semn nu e o dovadă. Dar un șir de semne, puse unul lângă altul, spune o poveste. Și îți dă ceva foarte valoros pentru conversația care urmează: fapte, nu bănuieli.

Prima reacție, când găsești extrasul, e să-l pui pe masă și să întrebi „ce-i asta?”. E o reacție firească. Doar că o întrebare de felul acesta îl pune imediat în apărare, iar un om în apărare caută ieșiri, nu soluții. CRAFT pornește de la altă idee: alegi momentul, alegi cuvintele și îi lași o ușă deschisă.

Momentul potrivit nu e în seara în care a pierdut, nici când e băut, nici când ești tu la capătul răbdării. E un moment liniștit, în care amândoi aveți timp. Poate fi chiar a doua zi după o pierdere, când el e mai degrabă rușinat decât agitat și, poate, mai deschis la o schimbare.

Cuvintele potrivite vorbesc despre ce ai văzut și despre ce simți, nu despre cine e el. „Am văzut pe extras plăți către un site de pariuri, aproape în fiecare seară, săptămâna trecută. Mi-e frică pentru noi și pentru tine.” E altceva decât „iar ai jucat, iar m-ai mințit”. Prima frază e greu de contrazis, pentru că e un fapt. A doua deschide o ceartă despre caracterul lui, pe care o va câștiga, pentru că se va apăra. Pentru mai multe exemple, citește articolul despre adevărul spus fără violență.

Ușa deschisă e o propunere concretă, nu un ultimatum. „Aș vrea să ne uităm împreună la carduri și să vedem ce putem închide. Și aș vrea să vorbim cu cineva care se pricepe la asta.” O astfel de propunere îi lasă loc să spună da fără să-și piardă demnitatea. Dacă spune nu, nu e sfârșitul. Ușa rămâne deschisă, iar tu poți reveni cu aceeași propunere altă dată.

Ține minte și efectul descompunerii de la Raghubir și Srivastava. În loc de „ai pierdut o grămadă de bani”, poți să vă uitați împreună, pe rând, la fiecare plată de pe extras. Una câte una. Fără comentarii. Uneori sumele spuse cu voce tare fac mai mult decât orice reproș, pentru că banii redevin bani, nu puncte (Raghubir & Srivastava, 2008).

Aici e partea cea mai delicată. Poate ai fost tentată, din disperare, să controlezi totul: să-i iei cardurile, să-i verifici telefonul, să-i dai bani de buzunar ca unui adolescent. Pe termen scurt, se pot opri pierderile. Pe termen lung, relația se transformă într-un joc de-a hoții și vardiștii, iar el devine tot mai priceput la ascuns.

Diferența dintre control și sprijin stă în cine decide. Când tu îi iei cardul cu forța, el pierde un card și câștigă un motiv de supărare. Când el acceptă să închidă cardul, cu tine alături, câștigă o barieră pe care și-a pus-o singur. Rodda notează că barierele „moi”, cum ar fi familia care ține banii, se răstoarnă ușor, în timp ce sistemele „tari”, puse în bancă, sunt mai greu de ocolit (Rodda, 2021). De aceea scopul nu e ca tu să devii bariera, ci ca bariera să fie pusă acolo unde nu depinde de puterea ta de a supraveghea.

În practică, înseamnă un acord, nu o pedeapsă. Ce cuprinde acordul se discută și se scrie, ca să nu rămână la interpretări. Poate cuprinde, de pildă, ce carduri se închid, ce limite se reduc, cine vede extrasele și cât de des vă uitați împreună la ele. Poate cuprinde o sumă de bani personali pentru el, pe care o folosește cum vrea, fără justificări. E un detaliu care contează: un om căruia i se ia orice urmă de autonomie caută să și-o recâștige, iar la un jucător drumul acesta poate trece prin joc.

Ce nu cuprinde acordul: plata pe ascuns a datoriilor lui. CRAFT insistă asupra unui principiu greu de aplicat pentru orice femeie care iubește: consecințele firești ale jocului trebuie să ajungă la el. Dacă tu acoperi în tăcere descoperitul în fiecare lună, el nu simte niciodată paguba, iar durerea plății, frâna despre care am vorbit la început, nu ajunge să funcționeze deloc. Nu înseamnă să-l lași să piardă casa. Înseamnă ca datoriile lui să rămână vizibile pentru el și să fie discutate deschis, nu șterse pe furiș.

Și încă ceva: păstrează-ți un cont separat, pe numele tău, pentru cheltuielile casei și ale copiilor. Nu e un gest de neîncredere. E un gest de prudență, pe care îl poți explica deschis. Iar dacă ți se cere să semnezi pentru vreun împrumut de-al lui, gândește-te de două ori și cere sfatul cuiva care se pricepe.

Câțiva pași pe care îi poți propune, într-o ordine care are de obicei sens. Nu e nevoie să-i faceți pe toți deodată.

1. Închiderea cardurilor de credit pe care le folosește pentru joc, după ce aflați de la bancă ce presupune închiderea și cum se plătește soldul rămas.
2. Renunțarea la descoperitul de cont sau, dacă nu e posibil imediat, reducerea limitei lui cât mai jos, după ce întrebați la bancă ce variante există.
3. Activarea, dacă banca o oferă, a blocării plăților către comercianții de jocuri de noroc și oprirea plăților online cu cardurile rămase.
4. Autoexcluderea la ONJN, pe care o poate face el, cu tine alături, după ce citiți împreună cum funcționează.
5. Un moment fix, săptămânal, în care vă uitați împreună la extrase, scurt și fără reproșuri.

Fiecare dintre acești pași face un lucru simplu: aduce banii înapoi în lumea reală. Le dă din nou greutate. Cercetările despre plată și despre goana după pierderi sugerează că, în lumea în care banii au greutate, frâna lui are o șansă mai mare să funcționeze.

Și dacă el refuză tot? Atunci limitele se mută la tine. Nu mai semnezi ca girant, nu-i mai dai cardul tău, nu mai acoperi descoperitul, nu mai minți pentru el la bancă sau la părinți. Îi spui calm ce nu mai faci și de ce. Nu e o pedeapsă. E felul în care îi arăți că realitatea există, chiar dacă el încă nu o vede.

Nu-l poți salva tu de joc. Dar poți face ca banii care nu par bani să înceapă din nou să pară. Iar de acolo poate începe schimbarea.

Întrebări frecvente despre cardul de credit și jocurile de noroc

De ce pierde un jucător mai mult când plătește cu cardul de credit?

Plata cu cardul slăbește „durerea plății”, disconfortul care ne face de obicei să ne oprim înainte de o cheltuială. Experimentele au arătat că oamenii sunt dispuși să dea mai mult pe același lucru când plătesc cu cardul de credit decât cu bani gheață. La un om care pune multe pariuri impulsive, efectul acesta se adună de la o seară la alta.

Cum îmi dau seama din extrasul de cont că soțul meu joacă pe credit?

Caută plăți mici și repetate către același comerciant, nume de firme necunoscute, plăți făcute noaptea, reîncărcări de portofele electronice și retrageri de numerar de pe cardul de credit. Un descoperit de cont consumat lună de lună, fără o schimbare de venit, e și el un semnal. Niciun semn luat separat nu dovedește nimic, dar mai multe la un loc merită o discuție calmă.

E bine să-i iau cardul de credit ca să nu mai joace?

Un card luat cu forța poate fi înlocuit cu altă sursă de bani și strică încrederea dintre voi. Mai util e un acord, în care el alege să închidă cardul sau să blocheze plățile către jocuri, cu tine alături. Barierele puse la bancă sunt mai greu de ocolit decât supravegherea de acasă.

Ajută renunțarea la descoperitul de cont?

Descoperitul de cont îi arată în aplicație bani pe care nu-i are, iar pentru un om care vrea să recupereze o pierdere, aceștia par o a doua șansă. În Marea Britanie, după interdicția cardurilor de credit la jocuri, o mică parte dintre jucători au continuat să folosească descoperitul. Închiderea lui sau reducerea limitei înlătură una dintre sursele de bani rapizi.

Tu ce ai observat prima dată: o sumă pe extras, un plic care a dispărut sau o schimbare în felul în care vorbește el despre bani?

Dacă vrei să înveți, pas cu pas, cum să vorbești cu el despre bani și ce limite să pui fără să rupi legătura dintre voi, începe cu primul modul al programului pentru familiile jucătorilor.

Dacă vrei să lucrăm împreună, ne putem vedea online, oriunde te-ai afla, sau în cabinet, pe Str. Grigore Ionescu nr. 65, sector 2, București. Mă poți suna la 0732 259 850. Dacă nu răspund, lasă-mi un mesaj pe WhatsApp, la același număr. Pe e-mail răspund mai greu, pentru că adresa e folosită mai ales pentru cursuri și mesajele se pot pierde printre celelalte.

Bibliografie

1. Archer, M., Harwood, H., Stevelink, S., Rafferty, L., & Greenberg, N. (2020). Community reinforcement and family training and rates of treatment entry: A systematic review. Addiction, 115(6), 1024–1037. https://doi.org/10.1111/add.14901
2. Banker, S., Dunfield, D., Huang, A., & Prelec, D. (2021). Neural mechanisms of credit card spending. Scientific Reports, 11(1), 4070. https://doi.org/10.1038/s41598-021-83488-3
3. Dowling, N. A., Shandley, K., Oldenhof, E., Youssef, G. J., Thomas, S. A., Frydenberg, E., & Jackson, A. C. (2016). The intergenerational transmission of problem gambling: The mediating role of parental psychopathology. Addictive Behaviors, 59, 12–17. https://doi.org/10.1016/j.addbeh.2016.03.002
4. Gambling Commission. (2021). Prohibition of gambling on credit cards. https://www.gamblingcommission.gov.uk/statistics-and-research/publication/prohibition-of-gambling-on-credit-cards
5. Hodgins, D. C., Toneatto, T., Makarchuk, K., Skinner, W., & Vincent, S. (2007). Minimal treatment approaches for concerned significant others of problem gamblers: A randomized controlled trial. Journal of Gambling Studies, 23(2), 215–230. https://doi.org/10.1007/s10899-006-9052-2
6. Kourgiantakis, T., Saint-Jacques, M.-C., & Tremblay, J. (2013). Problem gambling and families: A systematic review. Journal of Social Work Practice in the Addictions, 13(4), 353–372. https://doi.org/10.1080/1533256X.2013.838130
7. Makarchuk, K., Hodgins, D. C., & Peden, N. (2002). Development of a brief intervention for concerned significant others of problem gamblers. Addictive Disorders & Their Treatment, 1(4), 126–134. https://doi.org/10.1097/00132576-200211000-00003
8. Muggleton, N., Parpart, P., Newall, P., Leake, D., Gathergood, J., & Stewart, N. (2021). The association between gambling and financial, social and health outcomes in big financial data. Nature Human Behaviour, 5(3), 319–326. https://doi.org/10.1038/s41562-020-01045-w
9. Nayoski, N., & Hodgins, D. C. (2016). The efficacy of individual community reinforcement and family training (CRAFT) for concerned significant others of problem gamblers. Journal of Gambling Issues, (33), 189. https://doi.org/10.4309/jgi.2016.33.11
10. Oksanen, A., Savolainen, I., Sirola, A., & Kaakinen, M. (2018). Problem gambling and psychological distress: A cross-national perspective on the mediating effect of consumer debt and debt problems among emerging adults. Harm Reduction Journal, 15(1), 45. https://doi.org/10.1186/s12954-018-0251-9
11. Prelec, D., & Loewenstein, G. (1998). The red and the black: Mental accounting of savings and debt. Marketing Science, 17(1), 4–28. https://doi.org/10.1287/mksc.17.1.4
12. Prelec, D., & Simester, D. (2001). Always leave home without it: A further investigation of the credit-card effect on willingness to pay. Marketing Letters, 12(1), 5–12. https://doi.org/10.1023/A:1008196717017
13. Raghubir, P., & Srivastava, J. (2008). Monopoly money: The effect of payment coupling and form on spending behavior. Journal of Experimental Psychology: Applied, 14(3), 213–225. https://doi.org/10.1037/1076-898X.14.3.213
14. Rodda, S. N. (2021). A scoping review of hard systems and tools that restrict money and cash for gambling. Journal of Behavioral Addictions, 10(3), 587–600. https://doi.org/10.1556/2006.2021.00065
15. Roozen, H. G., de Waart, R., & van der Kroft, P. (2010). Community reinforcement and family training: An effective option to engage treatment-resistant substance-abusing individuals in treatment. Addiction, 105(10), 1729–1738. https://doi.org/10.1111/j.1360-0443.2010.03016.x
16. Schomburgk, L., Belli, A., & Hoffmann, A. O. I. (2024). Less cash, more splash? A meta-analysis on the cashless effect. Journal of Retailing, 100(3), 382–403. https://doi.org/10.1016/j.jretai.2024.05.003
17. Soman, D. (2001). Effects of payment mechanism on spending behavior: The role of rehearsal and immediacy of payments. Journal of Consumer Research, 27(4), 460–474. https://doi.org/10.1086/319621
18. Swanton, T. B., & Gainsbury, S. M. (2020). Debt stress partly explains the relationship between problem gambling and comorbid mental health problems. Social Science & Medicine, 265, 113476. https://doi.org/10.1016/j.socscimed.2020.113476
19. Thomas, M., Desai, K. K., & Seenivasan, S. (2011). How credit card payments increase unhealthy food purchases: Visceral regulation of vices. Journal of Consumer Research, 38(1), 126–139. https://doi.org/10.1086/657331
20. Zhang, K., & Clark, L. (2020). Loss-chasing in gambling behaviour: Neurocognitive and behavioural economic perspectives. Current Opinion in Behavioral Sciences, 31, 1–7. https://doi.org/10.1016/j.cobeha.2019.10.006