Te chem. Te caut. Te simt tremurând la marginea mea. Te știu acolo, ascuns sub straturi de tăcere, de rușine, de amânare, de compromis. Nu ai plecat niciodată, dar te-am auzit tot mai rar. Nu pentru că nu strigai. Ci pentru că nu mai aveam curajul să te ascult. Suflet al meu, mi-e greu să scriu. Pentru că știu că am fost cel care te-a lăsat să taci. Ți-am cerut să te dai la o parte când lumea a cerut să fiu altcineva. Ți-am spus că n-am timp de tine. Că trebuie să supraviețuiesc, să demonstrez, să fac, să controlez, să reușesc, să fiu pe plac. Ți-am spus că nu e momentul să simți, că nu e loc pentru visare, că nu e sigur să fii vulnerabil. Ți-am spus că mai târziu. Mereu mai târziu. Și tu ai tăcut. Nu pentru că nu mai aveai ce spune, ci pentru că nu mai aveai unde să fii auzit. Și totuși, ai rămas. Ai stat înăuntrul meu, ca o lumină mică, tăcută, dar vie. Ai fost acolo în fiecare vis care mi-a apărut în somn. În fiecare lacrimă care a venit fără motiv. În fiecare fior care a trecut prin mine fără explicație. Ai fost în frumusețea pe care nu o înțelegeam, dar care mă mișca. În muzica care mă făcea să uit cine trebuie să fiu. În cuvintele care mi se așezau pe buze fără să știu de unde vin. În iubirile care m-au scuturat din somnul cotidian. Ai fost în toate momentele în care m-am simțit viu, deși nu știam de ce. Ai tăcut, dar n-ai plecat. Și pentru asta, îți mulțumesc. Și îți cer iertare. Pentru toți anii în care ți-am cerut să stai în umbră. Pentru toate dățile în care ți-am spus să nu simți. Să nu plângi. Să nu strigi. Să nu dorești. Să nu iubești. Să nu speri. Ți-am cerut să fii mic, ca să încap în așteptările altora. Ți-am cerut să nu mai aprinzi focul, ca să nu deranjez. Ți-am spus să te oprești din zbor, pentru că zborul tău era prea mult. Și acum îți spun: poți vorbi din nou. Poți străluci. Poți arde. Poți reveni în centrul ființei mele. Poți lua locul care ți-a fost furat. Poți respira fără frică. Îți fac loc. Îți dau spațiu. Îți dau voie. Îți dau cuvântul. Îți dau tot ce am. Sufletul meu, mi-e dor de tine. De vocea ta clară. De simțirea ta fără teamă. De felul în care iubești fără măsură. De felul în care știi cine sunt chiar și când eu uit. De felul în care nu te temi de durere, pentru că știi că e trecătoare. De felul în care vezi frumosul, chiar și în moloz. De felul în care rămâi viu, chiar și în cenușă. Te-am crezut slab, dar tu erai puterea mea. Te-am numit copilăros, dar tu erai înțelepciunea din mine. Te-am ascuns, dar tu erai lumina.

Astăzi îți deschid poarta. Astăzi nu te mai ascund. Astăzi nu îți mai cer să fii tăcut ca să fiu acceptat. Astăzi nu mai vreau o viață fără tine. Îți cer să te întorci. Te chem cu toate celulele mele. Te chem în carne. Te chem în respirație. Te chem în gândurile mele, în gesturile mele, în alegerea cuvintelor. Îți cer să cobori în privirea mea. Să pășești înapoi în pașii mei. Să te așezi în inima mea ca într-un templu. Nu mai vreau să fiu gol în interior. Nu mai vreau să fiu doar imagine. Nu mai vreau să trăiesc în absența ta. Suflet al meu, te chem înapoi în casa ta. Știu că ți-a fost frică. Știu că ai fost rănit. Știu că ai fost judecat, respins, ignorat. Știu că ai fost numit slab, ciudat, inutil, periculos. Dar eu nu mai cred aceste minciuni. Nu mai vreau o viață care te exclude. Nu mai vreau o zi fără vocea ta. Vreau să-mi spui din nou adevărul. Vreau să-mi amintești cine sunt. Vreau să-mi aduci înapoi visul. Vreau să-mi reamintești că sunt născut pentru ceva sacru. Vreau să aud din nou cântecul tău. Vreau să-mi șoptești blândețea. Vreau să mă înveți din nou tăcerea care vindecă. Vreau să mă porți înapoi în mine. Te rog, nu-ți mai fie frică. Nu mai ești singur. Ai fost izolat, dar eu sunt aici acum. Eu, ființa ta întrupată. Eu, care încep să-mi amintesc. Eu, care vreau să trăiesc cu tine și nu fără tine. Îți promit că nu te voi mai da deoparte pentru aplauze. Că nu te voi mai trăda pentru validare. Că nu te voi mai abandona pentru ca lumea să mă iubească. Tu ești iubirea mea adevărată. Tu ești lumina mea. Tu ești darul meu. Și dacă am nevoie să învăț din nou cum să te port, o voi face. Cu răbdare. Cu umilință. Cu devotament. Tu ai fost acoperit, dar nu pierdut. Rănit, dar nu distrus. Tăcut, dar nu mort. Acum e vremea învierii tale. Acum e vremea să te ridici. Acum e vremea să îți reiei locul.

Te chem acasă, suflet al meu. Nu în locul vechi în care ai fost rănit, ci într-un loc nou, creat cu fiecare alegere de a mă întoarce în mine. Te chem într-un corp care începe să vindece. Într-o inimă care învață să simtă. Într-o minte care face loc misterului. Într-o ființă care nu mai caută să fugă. Eu sunt aici, în picioare, cu palmele întinse spre tine, ca spre un foc care arde fără să mistuie. Nu-ți cer să mă salvezi. Îți cer să mă îmbrățișezi. Îți cer să mă recunoști, chiar și acum, după atâta timp. Îți promit că voi merge cu tine. Îți promit că voi sta cu tine și în tăcere, și în confuzie, și în cădere, și în renaștere. Îți promit că nu voi mai cere să fii mic. Îți promit că nu voi mai înăbuși cântecul tău sacru. Că nu te voi mai face să te simți străin în propria ta casă. Îți promit că te voi onora, chiar și atunci când lumea nu înțelege. Îți promit că voi trăi o viață care nu te trădează. Că voi construi din nou o lume în care tu ai loc. Că îmi voi alege pașii cu tine în inimă. Că nu voi mai accepta relații, gânduri, locuri și tăceri care te rănesc. Vreau o viață în care tu să poți dansa. Să poți râde. Să poți plânge. Să poți crea. Să poți iubi. Îți dau această viață. Ca pe o ofrandă. Ca pe o rugăciune în mișcare. Ca pe un templu ridicat în mijlocul cenușii. Îți promit că nu vei mai fi uitat. Nici de mine. Nici de cer. Nici de cel ce mi-a dat suflare. Te onorez, suflet al meu. Te recunosc ca parte esențială a ființei mele. Te așez în lumină. Îți redau glasul. Îți redau trupul. Îți redau visul. Îți redau drumul. Îți redau tot ce ți-am luat. De azi nu mai merg fără tine. De azi fiecare pas va fi rugăciune. Fiecare respirație va fi legământ. Fiecare zi va fi templu. Fiecare noapte va fi reamintire. Și dacă vreodată voi uita iar cine sunt, să-mi amintești tu, suflet al meu: că nu sunt rătăcirea, ci întoarcerea.