Sâmbătă după-amiază, la bunici. Pe masă au rămas farfuriile de la prânz, la televizor e un meci, iar în pauză apare o reclamă cu un fotbalist zâmbitor și o cotă mare scrisă cu galben. Băiatul de doisprezece ani întreabă, fără vreun gând anume: „Tata, ce e cota?”. Tatăl îi explică, pe jumătate în glumă, pe jumătate cu mândria omului care se pricepe. Nimeni de la masă nu vede nimic ciudat în scena asta. Și tocmai asta e partea care ar trebui să ne dea de gândit.

Când auzim de cineva care a pierdut casa sau salariul la jocuri, ne întrebăm cum a ajuns acolo un om care n-a părut niciodată „genul care joacă”. Întrebarea are două jumătăți. Una ține de el, de ce caută în joc și de ce nu se mai poate opri. Cealaltă ține de țara în care trăim, pentru că jocurile de noroc nu cresc în gol. Au nevoie de un teren pregătit, iar în România terenul a fost pregătit bine.

Cum au ajuns jocurile de noroc peste tot în România

Nu demult, ca să pariezi trebuia să ieși din casă. Mergeai la agenție, completai biletul, te vedea vecinul. Sala de păcănele de la colț avea geamurile acoperite, dar era un loc anume, cu o ușă anume. Între tine și joc era un drum, iar drumul acela era, fără să ne dăm seama, o mică protecție.

Drumul a dispărut. Azi cazinoul încape în buzunar, e deschis la orice oră și nu te vede nimeni intrând. O echipă internațională a adunat sute de studii reprezentative din 68 de țări și a ajuns la o concluzie pe care familiile o simt de mult: cele mai mari rate de joc problematic apar la cazinourile online și la sloturi. Dintre adulții care joacă așa, aproape unul din șase are deja o problemă cu jocul (Tran et al., 2024). Nu e greu de înțeles de ce. Un joc care îți dă un rezultat nou la câteva secunde, fără pauză și fără martori, e construit în așa fel încât să nu-ți lase timp să te oprești.

Sălile de cartier n-au dispărut nici ele. În multe orașe mici și în cartierele mari, sala de jocuri stă între farmacie și brutărie, cu lumini care nu se sting. Pentru omul care iese frânt de la muncă, e mai aproape decât orice alt loc unde s-ar putea descărca. Aici s-a schimbat totuși ceva. Printr-o ordonanță de urgență recentă, consiliile locale pot hotărî dacă pe teritoriul localității se mai pot desfășura activități de jocuri de noroc și în ce zone, iar sălile au nevoie și de o autorizație de funcționare dată de primărie (Guvernul României, 2026). Mai multe orașe au început deja să discute interdicții. E un pas important, dar privește sălile fizice. Telefonul din buzunar rămâne unde era. Legile se mai schimbă, așa că, dacă vrei să știi ce s-a hotărât în localitatea ta, caută hotărârile consiliului local pe site-ul primăriei.

Apoi, reclamele. Cine se uită la un meci vede cote pe tricouri, pe panouri, în pauze și pe telefon. Mesajul e mereu același: jocul e o distracție pentru oameni isteți, care se pricep la fotbal și știu când să se oprească. O echipă de cercetători de la Universitatea din Sheffield a adunat recenziile sistematice pe această temă și a ajuns la o concluzie greu de ocolit: cu cât vezi mai multe reclame la jocuri de noroc, cu atât joci mai mult, iar riscul de a-ți face rău crește odată cu expunerea. Cei mai ușor de influențat sunt copiii, tinerii și cei care au deja probleme cu jocul (McGrane et al., 2023). Reclama lovește exact unde doare mai tare. Omul care a pierdut ieri e cel mai atent la bonusul de azi.

Iar copiii cresc în decorul ăsta, deși legea nu le permite să joace. Cel mai mare studiu european făcut în școli, ESPAD, arată că la elevii de 15–16 ani jocul online pe bani aproape s-a dublat în cinci ani, de la 8% la 14%. La fete, jocul online s-a triplat, iar semnele de joc dăunător aproape s-au dublat în tot grupul, de la 4,7% la 9% (European Union Drugs Agency, 2025). Băiatul care întreba ce e cota nu e un caz izolat. Dacă ai un copil la gimnaziu sau la liceu, telefonul lui e deja o ușă spre cazinou. Despre ce poți face ca părinte am scris separat, în articolul când fiul tău joacă.

Un lucru trebuie spus cinstit. Cifrele solide despre România sunt puține, iar multe dintre cele care circulă vin chiar din industrie. În articolul acesta am păstrat doar ce se poate verifica: studii publicate în reviste de specialitate și acte oficiale.

De ce joacă românii

Ar fi comod să spunem că joacă doar cei slabi, needucați sau lacomi. Nu e adevărat, și cine trăiește lângă cineva care joacă o știe. Mulți sunt oameni harnici, deștepți, buni la meseria lor. Unii au facultate, alții lucrează cu cifre toată ziua. Înțeleg perfect că, până la urmă, casa câștigă. Și totuși joacă.

Psihologii Alex Blaszczynski și Lia Nower au descris trei drumuri diferite spre aceeași problemă (Blaszczynski & Nower, 2002). Pe primul merg oamenii care, fără vreo fragilitate deosebită, se obișnuiesc treptat cu jocul: câștiguri mici, pierderi, speranță, iar de la un punct încolo obiceiul se hrănește singur. Pe al doilea merg oamenii vulnerabili emoțional, care aduc cu ei anxietate, tristețe sau o copilărie grea și care folosesc jocul ca să nu mai simtă. Pe al treilea merg oamenii impulsivi, care se aprind repede și se opresc greu. Modelul lor contează pentru familie, pentru că arată un lucru simplu: nu există un singur „tip” de om care joacă. Iar ajutorul potrivit depinde de drumul pe care a venit fiecare.

Explicația nu stă în lipsa educației financiare. Ba chiar, omul inteligent e uneori mai expus, pentru că e convins că el, spre deosebire de alții, ține lucrurile sub control. O analiză a chestionarelor care măsoară erorile de gândire la jocurile de noroc a găsit diferențe mari între oamenii cu o problemă de joc și ceilalți (Goodie & Fortune, 2013). Două erori apar aproape peste tot. Prima e iluzia controlului, adică impresia că poți influența un rezultat care ține de noroc. A doua e credința că, după o serie de pierderi, „trebuie să vină” și câștigul. Ruleta nu ține minte ce a ieșit înainte. Omul care joacă, da.

Pariurile sportive adaugă o capcană în plus: impresia că știi. Un bărbat care urmărește fotbal de-o viață crede, pe bună dreptate, că se pricepe la echipe. De aici până la a crede că se pricepe și la cote e un pas mic și înșelător. Cercetători din Canada au urmărit pariurile unor oameni care se considerau experți în hochei și au ajuns la concluzia că așa-zisa lor pricepere era, de fapt, o eroare de gândire. Informațiile pe care le adunau și meciurile pierdute la mustață le întăreau convingerea că se pricep (Cantinotti et al., 2004). Pierderea devine „ghinion”, câștigul devine „dovadă”.

Despre „la mustață” merită spus mai mult. Într-un studiu făcut la Universitatea Cambridge, oamenii care jucau la o versiune simplificată a unui aparat de joc au trăit ratările la un pas de câștig ca pe ceva neplăcut. Și totuși, după ele voiau să joace mai mult. În creier, aceste ratări activau aceleași zone care răspund la câștigurile adevărate (Clark et al., 2009). Pentru cine joacă, „aproape am câștigat” sună ca o promisiune. În realitate, e doar o altă pierdere.

Apoi e ceva ce nu se vede în cont. E senzația că ești mereu în urmă, că n-ai ajuns unde trebuia, că alții au și tu nu. Psihologii o numesc deprivare relativă. Un om poate avea un salariu decent și să poarte totuși senzația asta ca pe o piatră în piept. Un grup de cercetători canadieni a arătat că oamenii care simt că au mai puțin decât merită au impulsuri mai puternice de a juca. Când participanților li s-a spus că au mai puțini bani decât alți oameni asemănători lor, mai mulți dintre ei au ales să joace cei 20 de dolari primiți (Callan et al., 2008). Autorii au descris jocul ca pe o căutare a dreptății. Pentru mulți, banii din joc nu mai sunt bani. Sunt o promisiune că viața se poate îndrepta dintr-odată, fără ani de muncă ce nu duc nicăieri. Într-o țară în care mulți au văzut că efortul cinstit nu garantează nimic, iar cine reușește e privit cu bănuială, câștigul la noroc pare, paradoxal, cel mai curat. Nu datorezi nimănui, n-ai furat de la nimeni, ai avut noroc.

Mai e și graba. Datoria trebuie acoperită până la sfârșitul lunii, vine rata, copilul are nevoie de ghiozdan. Într-o serie de patru studii, psihologul Mitchell Callan și colegii săi au arătat că senzația de a fi nedreptățit îi face pe oameni să prefere o recompensă mică, dar imediată, uneia mai mari, care vine mai târziu. Iar această nerăbdare îi împinge spre joc (Callan et al., 2011). Jocul promite exact ce lipsește: rezolvare rapidă. Iar după ce ai pierdut, promite recuperare rapidă. Aici se închide cercul.

Pentru alții, lipsa nu e de bani, ci de sens. Viața e stabilă, previzibilă, liniștită și, pe undeva, goală. Încordarea dinaintea rezultatului îi scoate câteva minute din propria viață. Pentru ei, pierderea banilor e aproape un amănunt. Ce caută e starea. Jocul lucrează ca un calmant pentru emoții. Nu rezolvă nimic, doar amorțește.

Pe rețelele sociale circulă tot felul de discursuri despre „manifestare”, „abundență” și „programarea minții pentru bani”. Pentru cineva care joacă, pot deveni o capcană. Pierderea nu mai e pierdere, e un „blocaj”. Trebuie doar să crezi mai tare și să mai încerci o dată. Dependența primește haine spirituale, iar omul nu mai vede că se scufundă.

Nimic din toate astea nu înseamnă că românii sunt mai slabi decât alții. Înseamnă că la noi s-au întâlnit nevoi emoționale reale cu o industrie foarte agresivă și cu o cultură care laudă scurtăturile. Întrebarea potrivită nu e „de ce joacă?”, ci „ce încearcă să repare prin joc?”.

Și ce se întâmplă cu cei care ajung, până la urmă, să ceară ajutor? O echipă de medici și cercetători români a studiat 122 de adulți tratați pentru jocuri de noroc la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din București. Nouă din zece aveau forma severă a tulburării, iar aproape opt din zece îndeplineau toate cele nouă criterii de diagnostic. Calitatea vieții lor era foarte scăzută (Ioniță et al., 2026). Cu alte cuvinte, oamenii ajung la tratament foarte târziu, după ani în care problema a fost ascunsă, negată sau acoperită de cei din jur. Același studiu a arătat că cei care vedeau totul în negru și dădeau vina pe alții aveau forme mai grele. Cei care reușeau să pună lucrurile în perspectivă aveau forme mai ușoare.

Ce înseamnă asta pentru familie

Tot ce am spus mai sus explică de ce joacă omul de lângă tine. Nu îl scuză și nu te obligă pe tine să duci totul în spate.

Jocul de noroc nu rămâne niciodată la un singur om. Psihologa australiană Nicki Dowling și colegii ei au trecut prin 121 de studii despre cei care trăiesc lângă cineva care joacă. Au constatat că fiecare om cu probleme de joc afectează, în medie, alți șase, iar fiecare dintre aceștia trăiește, în medie, șapte feluri de rău. Cele mai dese sunt cele emoționale și cele din relație, apoi cele legate de bani și de sănătate. Multe rămân și după ce jocul s-a oprit. Iar printre membrii familiei afectați, femeile sunt mai numeroase (Dowling et al., 2025).

Un studiu național din Australia, pe peste 11.000 de adulți, a arătat că 6% dintre ei fuseseră afectați în ultimul an de jocul altcuiva. Fostele și actualele partenere sunt cele mai lovite, iar femeile raportau mai mult rău decât bărbații (Hing et al., 2022). O analiză făcută apoi pe peste o mie de oameni apropiați de cineva care joacă a explicat și de ce: răul e cel mai mare acolo unde banii și responsabilitățile sunt comune, iar el se vede mai ales în neliniște, în emoții grele și într-o putere mai mică de a-ți face treaba la serviciu (Tulloch et al., 2023). Adică exact în căsnicie. Exact în casa în care o mamă își ajută fiul adult cu chiria.

Ce poți face, concret, când omul de lângă tine trăiește într-o lume plină de reclame, aplicații și săli deschise până târziu?

Mai întâi, să nu mai porți singură secretul. Rușinea îl ține pe el ascuns, dar ține și familia în tăcere, iar tăcerea asta îi prinde bine jocului. Dacă nu ești încă sigură de ce vezi, citește despre semnele dependenței de jocuri de noroc și pune-le, cu calm, lângă ce se întâmplă la voi acasă.

Apoi, să te uiți cinstit la cât de mult îl aperi fără să vrei. Datoria plătită pe ascuns, minciuna acoperită în fața socrilor, banii dați „pentru ultima dată”. Toate pornesc din iubire și toate îi scurtează drumul până la următorul pariu. Despre asta am scris pe larg în articolul familia de multe ori îl ține dependent.

Al treilea lucru: contează ce e în jurul lui. Dacă jocul e la un clic distanță, fiecare piedică pusă între el și joc câștigă timp. În România există autoexcluderea la ONJN, prin care omul care joacă își poate bloca singur accesul la operatorii autorizați. Nu rezolvă totul, dar poate fi un prim gest făcut împreună, într-o zi în care el recunoaște că lucrurile îi scapă din mână. Și, dacă locuiți într-un oraș unde consiliul local discută închiderea sălilor, merită să știi că asta nu atinge jocul de pe telefon.

Și, poate cel mai greu, să schimbi felul în care vorbiți. Fără acuzații, fără „iar ai jucat”, fără interogatorii. Mai bine o discuție pe care o alegi tu, într-un moment liniștit, în care spui ce ai văzut și ce simți, fără să-l umilești. Nu ai nevoie de o frază perfectă. Ai nevoie să spui adevărul și să arăți că nu mai vrei să porți totul singură.

Nu trebuie să aștepți acordul lui ca să vorbești cu un specialist. Ce afli acolo te ajută să-i vorbești altfel, să nu mai cazi în aceleași certuri și să știi ce să faci în ziua în care el spune, în sfârșit, că vrea să se oprească. Despre variantele de ajutor, inclusiv cele pentru familie, găsești mai multe în articolul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc.

Mulți oameni încep să se schimbe abia când văd că cei din jur nu mai joacă după regulile jocului lor. Iar băiatul care întreba, la masa de sâmbătă, ce e cota poate învăța mai mult din felul în care familia lui răspunde la joc decât din orice reclamă.

Bibliografie

1. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2002). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 97(5), 487–499. https://doi.org/10.1046/j.1360-0443.2002.00015.x
2. Callan, M. J., Ellard, J. H., Shead, N. W., & Hodgins, D. C. (2008). Gambling as a search for justice: Examining the role of personal relative deprivation in gambling urges and gambling behavior. Personality and Social Psychology Bulletin, 34(11), 1514–1529. https://doi.org/10.1177/0146167208322956
3. Callan, M. J., Shead, N. W., & Olson, J. M. (2011). Personal relative deprivation, delay discounting, and gambling. Journal of Personality and Social Psychology, 101(5), 955–973. https://doi.org/10.1037/a0024778
4. Cantinotti, M., Ladouceur, R., & Jacques, C. (2004). Sports betting: Can gamblers beat randomness? Psychology of Addictive Behaviors, 18(2), 143–147. https://doi.org/10.1037/0893-164X.18.2.143
5. Clark, L., Lawrence, A. J., Astley-Jones, F., & Gray, N. (2009). Gambling near-misses enhance motivation to gamble and recruit win-related brain circuitry. Neuron, 61(3), 481–490. https://doi.org/10.1016/j.neuron.2008.12.031
6. Dowling, N. A., Hawker, C. O., Merkouris, S. S., Rodda, S. N., & Hodgins, D. C. (2025). Addressing gambling harm to affected others: A scoping review (Part I: Prevalence, socio-demographic profiles, gambling profiles, and harm). Clinical Psychology Review, 116, 102542. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2025.102542
7. European Union Drugs Agency. (2025, 20 mai). New ESPAD survey results: Teen substance use down, but new risks emerging. https://www.euda.europa.eu/news/2025/new-espad-survey-results_en
8. Goodie, A. S., & Fortune, E. E. (2013). Measuring cognitive distortions in pathological gambling: Review and meta-analyses. Psychology of Addictive Behaviors, 27(3), 730–743. https://doi.org/10.1037/a0031892
9. Guvernul României. (2026). Ordonanța de urgență nr. 7/2026 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru adoptarea unor măsuri pentru creșterea capacității financiare a unităților administrativ-teritoriale. Portal Legislativ. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/307573
10. Hing, N., Russell, A. M. T., Browne, M., Rockloff, M., Tulloch, C., Rawat, V., Greer, N., Dowling, N. A., Merkouris, S. S., King, D. L., Stevens, M., Salonen, A. H., Breen, H., & Woo, L. (2022). Gambling-related harms to concerned significant others: A national Australian prevalence study. Journal of Behavioral Addictions, 11(2), 361–372. https://doi.org/10.1556/2006.2022.00045
11. Ioniță, I., Mușat, M. I., Cătălin, B., Lutescu, D. A., Ciobanu, C. A., & Ciobanu, A. M. (2026). Exploratory associations of personality traits, cognitive emotion regulation, and quality of life with DSM-related symptom burden in gambling disorder. Clinics and Practice, 16(7), 122. https://doi.org/10.3390/clinpract16070122
12. McGrane, E., Wardle, H., Clowes, M., Blank, L., Pryce, R., Field, M., Sharpe, C., & Goyder, E. (2023). What is the evidence that advertising policies could have an impact on gambling-related harms? A systematic umbrella review of the literature. Public Health, 215, 124–130. https://doi.org/10.1016/j.puhe.2022.11.019
13. Tran, L. T., Wardle, H., Colledge-Frisby, S., Taylor, S., Lynch, M., Rehm, J., Volberg, R., Marionneau, V., Saxena, S., Bunn, C., Farrell, M., & Degenhardt, L. (2024). The prevalence of gambling and problematic gambling: A systematic review and meta-analysis. The Lancet Public Health, 9(8), e594–e613. https://doi.org/10.1016/S2468-2667(24)00126-9
14. Tulloch, C., Browne, M., Hing, N., Rockloff, M., & Hilbrecht, M. (2023). How gambling harms others: The influence of relationship-type and closeness on harm, health, and wellbeing. Journal of Behavioral Addictions, 12(3), 697–710. https://doi.org/10.1556/2006.2023.00036

Dacă te uiți acum la omul de lângă tine, ce crezi că încearcă el să repare prin joc?