Te privesc. Te simt cum fugi, cum alergi, cum te învârți în cercuri. Te simt cum inventezi scenarii, cum repeți greșeli, cum te temi, cum compari, cum critici. Te simt cum nu te oprești niciodată. Cum umpli fiecare tăcere. Cum umpli fiecare spațiu. Cum nu poți dormi. Cum nu poți respira. Cum nu poți fi. Mintea mea, ai fost câmp de luptă. Ai fost foc continuu. Ai fost vocea care m-a ținut departe de mine. Ai fost suflare agitată și furtună neîntreruptă. Te-ai temut. Ai încercat să mă aperi. Ai vrut să înțelegi totul. Să controlezi totul. Să știi ce urmează. Să nu mai doară. Și eu te-am lăsat. Te-am lăsat să vorbești fără oprire. Te-am hrănit cu frici. Cu imagini. Cu obsesii. Te-am lăsat să devii regele meu tiranic. Și m-am rătăcit în tine. Ți-am dat puterea de a decide cine sunt. Ți-am dat dreptul de a mă judeca. Ți-am permis să-mi spui că nu sunt destul. Că nu pot. Că nu merit. Că sunt greșit. Dar astăzi mă uit la tine altfel. Nu mai vreau să te înving. Nu mai vreau să te reduc la tăcere cu forța. Nu mai vreau să mă războiesc cu tine. Vreau să te învăț blândețea. Vreau să te țin în palme, nu în lanțuri. Vreau să îți arăt că poți fi și liniște, nu doar vuiet. Știu că te-ai agitat ca să mă protejezi. Că ai fost formată să vezi pericolul, greșeala, judecata celorlalți. Știu că ai învățat să critici pentru că ți s-a vorbit cu asprime. Știu că fiecare gând dur vine dintr-o rană veche. Știu că vocea ta cea mai crudă e ecoul unei voci care nu era a ta. Și pentru toate aceste bătălii pe care le-ai dus, îți mulțumesc. Îți mulțumesc că nu ai cedat, că nu ai tăcut când nu aveam pe nimeni. Îți mulțumesc că ai căutat soluții, că ai fost vigilentă, că ai rezistat. Dar acum e timpul să înveți ceva nou. E timpul să înveți tăcerea sacră. E timpul să înveți încrederea. E timpul să înveți că nu e nevoie să știi totul, să analizezi totul, să prevezi totul. E timp pentru a respira. E timp pentru a simți. E timp pentru a fi, fără explicație. Mintea mea, nu te mai vreau ca un judecător. Te vreau ca un aliat. Ca un grădinar. Ca un poet. Ca un observator liniștit al vieții. Vreau să înveți să creezi, nu doar să corectezi. Vreau să înveți să contempli, nu doar să argumentezi. Vreau să înveți frumusețea prezenței, nu doar a eficienței. Știu că vei mai fugi uneori. Știu că vei mai face zgomot. Știu că unele gânduri vor continua să vină ca valurile. Dar eu te voi întâmpina cu blândețe. Îți voi spune: „E în regulă. Poți să te liniștești.” Îți voi arăta că ești iubită și în confuzie. Că nu trebuie să performezi pentru a fi valoroasă. Că ai voie să taci fără să fii în pericol. Că nu trebuie să găsești un motiv pentru fiecare emoție. Că ești suficientă, exact așa cum ești. Astăzi începem un nou legământ. Eu și tu, mintea mea, ne ținem de mână. Nu pentru a ne controla. Ci pentru a ne elibera. Îți dau voie să te odihnești. Îți dau voie să te oprești. Îți dau voie să asculți inima. Sufletul. Corpul. Aerul. Tăcerea. Dumnezeu. Viața. Și îți spun, cu toată ființa mea: ești liberă să fii blândă.

Știu că nu vei învăța peste noapte. Știu că vei dori să revii la ce e familiar. La gândurile care te-au ținut ocupată. La judecățile care te-au făcut să simți că ai control. La îndoielile care ți-au dat impresia de siguranță. Dar nu te voi certa. Nu te voi alunga. Te voi cuprinde, chiar și așa. Te voi asculta, dar nu te voi lăsa să conduci. Îți voi da voie să-ți spui povestea, apoi te voi invita să taci. Să respiri cu mine. Să nu mai alergi. Să nu mai lovești. Să nu mai ceri răspunsuri care nu vin. Te voi învăța răbdarea. Îți voi aduce o pătură de liniște. Îți voi aduce un ceai cald de tăcere. Îți voi arăta că nu totul trebuie înțeles. Unele lucruri trebuie doar trăite. Unele întrebări nu caută răspuns, ci prezență. Unele frici se topesc doar în iubire, nu în explicații. Ai fost dresată să supraviețuiești. Ai fost crescută în vigilență. Ai fost învățată să prevezi ce poate merge rău. Și ți-ai făcut treaba perfect. Dar acum vrem altceva. Acum vrem să trăim. Să iubim. Să greșim fără să ne distrugem. Să nu știm și totuși să mergem. Să nu înțelegem și totuși să simțim. Să ne bucurăm fără să analizăm. Mintea mea, te binecuvântez. Te onorez. Îți dau pacea pe care n-ai primit-o. Îți spun: ești valoroasă chiar și în repaus. Ești frumoasă chiar și în liniște. Ești bună chiar și când taci. Vreau să te eliberez de sarcina de a mă proteja mereu. Nu mai trebuie să îmi ții viața în gânduri. Nu mai trebuie să calculezi fiecare pas. Nu mai ești singură. Ai ajuns acasă. Ai un trup care te sprijină. Ai o inimă care știe. Ai o ființă întreagă care te poartă. Poți să cazi în brațele acestui adevăr: ești în siguranță. Chiar și când nu gândești. Chiar și când nu știi. Chiar și când te oprești. Îți promit că nu te voi abandona. Că nu te voi numi „problemă”. Că nu te voi forța să fii liniștită. Îți voi oferi un loc în care liniștea să vină singură. Ca o floare care înflorește. Ca o pasăre care se așază. Ca o apă care se limpezește. Te iubesc și în haos. Te iubesc și în valuri. Dar acum e rândul tău să înveți altceva. Să înveți pacea. Să înveți încrederea. Să înveți că nu tot ce vine din tăcere este pericol. Uneori, tăcerea e rugăciune. Uneori, liniștea e răspunsul. Iar tu, mintea mea, meriți să știi că nu mai ești singură.

Și dacă vreodată vei uita cine ești, mintea mea, să-ți amintești asta: ai fost creată nu pentru luptă, ci pentru lumină.