Te chem. Te simt. Te ating cu cuvântul, pentru că mâinile mele nu mai știu cum să te mângâie fără teamă. Am uitat demult cum e să fiu în tine fără să vreau să fug. Și totuși, ai fost aici. Mereu. Răbdător. Lovit. Epuizat. Și viu. Îți scriu cu plecăciune, trup al meu. Ființă vie care m-a purtat prin viață chiar și când eu voiam să mor. Îți scriu cu fruntea plecată și cu inima deschisă. Nu știu dacă meriți scuzele mele. Știu doar că e timpul să ți le ofer. Am fost prea ocupat să uit. Să fug. Să mă amorțesc. Am ascultat chemarea substanței, nu a ta. Țipai prin stomac, prin cap, prin piele, prin bătăile rapide ale inimii și prin tremuratul mâinilor. Dar eu îți ceream tăcere. Mai multă tăcere. Mai multă amorțeală. Mai mult drog. Mai mult haos. Mai puțină viață. Tu, în schimb, ai rămas. Cu răni nevindecate. Cu mușchi încordați. Cu dinți încleștați. Cu ficatul plin de eforturi. Cu limba uscată. Cu ochii tulburi. Cu pieptul strâns și spatele greoi. Și totuși, ai continuat. Ai purtat sevrajul fără să mă urăști. Ai dus greutatea renunțării fără să mă abandonezi. M-ai trezit din coșmaruri și m-ai ridicat din pat. M-ai iertat de atâtea ori, în tăcere. Ai fost locul în care s-au adunat toate toxinele și toate vinovățiile mele. Și totuși, ai rămas. Viu. Mă uit la tine acum. Mai slab, poate. Mai obosit. Cu oase care poartă greul nopților de tremur și agonie. Cu tălpi care nu mai știu încotro merg. Cu mâini care au căutat substanța ca pe o rugăciune greșită. Dar te văd. Și pentru prima dată, nu vreau să fug. Te-am părăsit de atâtea ori. Ți-am întors spatele când m-ai rugat să te ascult. Te-am umplut de otrăvuri. Te-am ars cu dorința mea de uitare. Te-am folosit ca pe un recipient pentru rușine. Și acum îți cer să mă ierți. Te rog, iartă-mă pentru fiecare moment în care te-am transformat într-un dușman. Pentru fiecare zi în care ți-am refuzat apa, hrana, odihna. Pentru fiecare noapte în care te-am ținut treaz cu gânduri haotice și substanțe reci. Pentru fiecare clipă în care te-am ignorat, ca și cum n-ai conta. Tu contai. Ai contat mereu. Respirația ta, chiar și sacadată, m-a ținut în viață. Inima ta, chiar și sub efectul drogului, a bătut fără încetare. Plămânii tăi au tras aerul greu al fricii și tot l-au transformat în viață. Ficatul tău a filtrat durerea mea chimică fără să se oprească. Tu ai fost soldatul meu credincios. Tu ai fost templul pe care l-am abandonat. Tu ai fost altarul care nu a încetat să ardă, chiar și când eu te-am lăsat în întuneric. Acum sunt aici. Nu ca un salvator. Ci ca o ființă rătăcită, care se întoarce. Sunt aici să stau cu tine. Să ascult tot ce nu am vrut să aud. Tremurul. Durerile. Insomnia. Transpirația. Senzația de sufocare. Spasmele din picioare. Epuizarea. Nu sunt semne că mă pedepsești. Sunt semne că vrei să mă aduci înapoi. Știu. Îți este greu să ai din nou încredere în mine. Nu ți-am dat niciun motiv să crezi că voi rămâne. Dar rămân. Astăzi rămân. În acest corp care e al meu. În această carne care are memorie. În aceste oase care poartă amintiri. În această piele care vrea să simtă din nou, chiar dacă doare. Rămân cu tine, chiar dacă tremuri. Rămân cu tine, chiar dacă încă ești în sevraj. Rămân cu tine, trup al meu, pentru că ai fost cel mai fidel prieten pe care l-am avut vreodată.

Inimă a mea. Micul soare din pieptul meu. Tu ai bătut chiar și când te-am împovărat cu gheață. Ai rămas vie când eu îmi doream să fiu mort. Ai plâns în tăcere când eu râdeam fals. Ai tăcut când eu urlam în gol. Știu că ți-am cerut prea mult. Știu că te-am intoxicat cu frici, cu substanțe, cu epuizare. Știu că ți-am grăbit bătăile până ai obosit. Și totuși ai continuat să trimiți viață spre tot ce sunt. Iartă-mă. Acum vreau să-ți dau altceva. Vreau să te învăț să bați în pace. Să bați în iubire. Să te simți în siguranță. Să nu mai tresari la fiecare umbră din gândul meu. Să simți că nu mai ești singură. Să nu te mai temi că iar te voi abandona. Ai fost cu mine mereu. Iar eu nu te mai las. Plămânii mei. Mari aripi invizibile. Ați tras aerul murdar al camerelor închise. Ați tras fumul, frica, alcoolul, cocaina. Ați fost plini de neliniște, de graba cu care am încercat să scap de mine. V-ați contractat când anxietatea m-a sugrumat. Ați fost strânși când îmi era rușine să respir. Și totuși ați continuat să mă oxigenați. Să mă hrăniți. Să mă susțineți. Vreau să știți că acum respir pentru voi. Respir încet. Respir adânc. Respir cu rugăciune. Nu mai fug. Nu mai suflu din spaimă. Suflu din iubire. Stomacule, tu ai digerat tot ce mintea mea n-a putut procesa. Ai ținut în tine furii, tăceri, grețuri, vinovății, excese, control. Te-am umplut de mâncare când nu aveam iubire. Te-am golit cu durere când nu aveam control. Ți-am cerut să fii zidul între mine și ceea ce nu puteam simți. Ai fost greoi. Ai fost inflamat. Ai fost golit forțat. Și totuși ai rămas. Ai lucrat. Ai încercat. Iartă-mă pentru fiecare clipă în care ți-am cerut să înghiți viața pe nemestecate. De azi te voi hrăni ca pe un templu. Îți voi aduce ceea ce hrănește cu adevărat. Ficatule, tu ești marele alchimist. Tu ai transformat otrava în supraviețuire. Ai fost linia mea de apărare și de purificare. Ai fost obosit. Ai fost copleșit. Ai fost agresat. Și totuși ai continuat. Ai filtrat, ai lucrat, ai sperat. Știu că ai fost în pragul cedării. Știu că ai suferit în tăcere. Știu că fiecare picătură de alcool, fiecare pastilă, fiecare gram te-a durut. Iartă-mă. Vreau să-ți dau pauză. Vreau să-ți dau liniște. Vreau să te răsplătesc pentru că nu m-ai trădat. Pielea mea. Tu ai fost granița dintre mine și lume. Ai purtat urmele atingerilor pe care nu le-am cerut. Ai simțit respingerea, rușinea, frigul, febra, tremuratul, transpirația sevrajului. Ai fost desensibilizată. Ai fost uitată. Ai fost simțită doar când mă durea. Acum vreau să te ating cu blândețe. Vreau să te spăl cu iertare. Vreau să te îmbrac cu demnitate. Vreau să îți ofer plăcere curată, lumină și hrană. Creierul meu. Tu ai fost câmp de luptă. Ai fost bombardat de substanțe, de gânduri toxice, de impulsuri. Ai fost în ceață, în agonie, în dezorientare. Ți-am cerut să fii logic în timp ce eu te distrugeam. Ți-am cerut răspunsuri în timp ce te dezorganizam. Ai fost suprasolicitat, dezechilibrat, golit. Și totuși ai rămas. Ai reconstruit sinapse. Ai încercat să te vindece chiar și când eu voiam să renunț. Îți promit că voi învăța să gândesc altfel. Mai încet. Mai clar. Mai blând. Voi curăța cuvintele care te-au rănit. Voi respinge vocea care te critica. Mâinile mele. Voi ați căutat drogul. Ați ținut paharul. Ați frământat hainele în criza sevrajului. Ați atins fețe fără iubire. Ați tremurat de durere, de frică, de dorință. Ați vrut să dați. Ați vrut să cereți. Ați fost întinse în disperare. Dar acum… vă întind cu speranță. Cu promisiunea că nu veți mai fi instrumente ale negării. Veți mângâia. Veți crea. Veți construi. Veți scrie. Tălpile mele. Voi ați mers pe drumuri periculoase. Ați intrat în case greșite. Ați stat în picioare în nopți lungi. Ați fost goale în frigul singurătății. Ați purtat greutatea tuturor deciziilor mele. Ați dus corpul în locuri în care sufletul nu voia să fie. Și totuși ați mers. Ați rezistat. Ați întors. Iar acum vă cer să mă duceți acasă. În mine. În lumină. În adevăr. În pace.

Acum mă așez în tine. Cu toată ființa mea. Nu mai fug. Nu mai negociez. Nu mai vreau o viață în afara ta. Vreau să fiu aici. Întreg. Împreună. Fără rușine. Fără ură. Fără război. Te chem înapoi, suflet al trupului meu. Te chem acasă. În carne. În celule. În sânge. În mușchi. În oase. În toate locurile în care ai fost alungat de durere. Știu că nu te simți în siguranță încă. Știu că ai fost rănit, ars, umilit, folosit. Dar acum e altă vreme. Altă alegere. Altă conștiință. Mă uit la tine, corpul meu. Nu ca la o greșeală, nu ca la o pedeapsă, nu ca la o povară. Ci ca la cel mai credincios aliat pe care l-am avut vreodată. Ai fost martor. Ai fost suport. Ai fost țintă. Ai fost zid. Ai fost scut. Și ai fost iertare. De azi nu-ți mai cer să suporți. Îți cer să simți. Îți cer să fii. Îți ofer permisiunea de a fi viu, fără frică. Îți ofer onoarea de a fi onorat. Îți dau voie să plângi, să tremuri, să eliberezi. Îți dau voie să vibrezi, să râzi, să te trezești. Mă leg în fața ta, corpul meu. Ca în fața unui templu care a fost abandonat, dar încă păstrează sfințenia în tăcere. Ca în fața unei biserici arse, în care mai arde o singură lumânare. Îți jur că nu te mai părăsesc. Îți jur că nu te mai urăsc. Îți jur că nu te mai pedepsesc. De azi nu mai ești instrumentul durerii mele, ci altarul învierii mele. Îți promit că te voi îngriji. Îți promit că te voi asculta. Îți promit că voi învăța să te iubesc chiar și atunci când doare. Știu că va mai fi greu. Că vor mai fi zile în care sevrajul va vorbi. Că vocea dependenței va mai apărea. Că frica va mai încerca să mă cucerească. Dar în acele momente, te voi atinge. Te voi asculta. Te voi ruga să-mi amintești cine sunt. Tu știi. Tu ai știut mereu. Tu ai fost adevărul meu, ascuns sub straturi de vină și tăcere. De azi nu mai ești un simplu corp. Ești sanctuar. Ești casă. Ești altar. Ești începutul renașterii mele. Și dacă va fi să cad din nou, promit că mă voi ridica tot în tine. Tot cu tine. Tot pentru tine. Pentru că tu ești viața mea. Și eu sunt, în sfârșit, viu în tine. Amin, trup al meu. Amin, carne sacră. Amin, lumină care a rezistat întunericului. Amin, viață care nu a renunțat la mine, chiar când eu renunțasem. Amin.