Vocea unui om care a consumat cocaină o viață întreagă

Dragul meu trup,

Iartă-mă, trup al meu, iartă-mă pentru tot ce te-am făcut să trăiești în tăcere, în durere, în abandon, în suprasolicitare, în întuneric, iartă-mă că nu te-am întrebat niciodată dacă poți, dacă vrei, dacă mai reziști, te-am tratat ca pe un dușman pe care trebuia să-l înfrâng, ca pe o povară pe care trebuia să o ignor, ca pe o mașină care merge indiferent cât o distrugi pe dinăuntru, și acum știu, acum încep să înțeleg, acum te privesc cu rușine și cu recunoștință și cu groaza că ai fost cu mine și nu te-am văzut, tu, inima mea, care ai bătut cu frică, cu furie, cu euforie chimică, ai bătut în ritmuri care nu erau ale tale, ai tresărit noaptea când trăgeam iar și iar, când fugeam de mine, când credeam că puterea vine din praf și nu din liniște, când ți-am cerut să trăiești în suprasarcină, când ți-am dat ordine să taci chiar și când simțeai că explodezi, iartă-mă pentru toate momentele în care te-ai zbătut să mă salvezi și eu ți-am spus că nu-mi pasă, plămânii mei, voi care ați inspirat aerul murdar al nopților în care alergam spre nimic, care ați primit fumul, praful, tensiunea, voi care ați ținut în voi suspinele pe care nu le-am dat voie să iasă, și ați respirat superficial pentru că eu nu voiam să simt nimic adânc, voi care ați țipat fără glas în sevraj, în tremur, în durere, iertați-mă că v-am cerut să respirați frica în loc de libertate, stomac al meu, te-am otrăvit cu alcool și te-am lăsat gol zile întregi, te-am strâns cu noduri de anxietate, te-am tăiat cu foamea vinovăției și te-am imbuibat apoi cu rușine, te-am făcut să tremuri în fața fiecărui nou atac de panică și ți-am ignorat durerile, arsurile, greața, ți-am spus să taci, ți-am spus că ai devenit slab, dar tu ai fost doar rănit, și tăcut, și răbdător, tu, ficat, ai filtrat toate otrăvurile mele, ai ținut în tine alcoolul dimineților pierdute și vinul nopților triste, ai absorbit cocktailuri de substanțe și ai încercat să le spargi, să le înlături, să le alchimizezi în tăcere, și eu am continuat să te lovesc, să te uit, să te ignor, am uitat că în tine e laboratorul tău sfânt care încă încerca să mă vindece în timp ce eu mă distrugeam, rinichii mei, voi care ați fost nevoiți să curățați sângele rușinii, să filtrați toxinele furiei, să spălați urmele a ceea ce refuzam să simt, voi care ați primit prea puțină apă și prea mult stres, voi care ați plâns în tăcere prin urină tulbure și prea rară, ați cerut ajutor și eu v-am ignorat, mă iertați oare?, mă veți mai susține de acum încolo?, creierul meu, cel pe care l-am judecat cel mai aspru, cel pe care l-am încărcat cu gânduri false, cu iluzii, cu voci care nu erau reale, ți-am dat haos și am cerut concentrare, ți-am dat nesomn și am cerut creativitate, ți-am dat frică și am cerut claritate, ți-am dat cocaină și alcool și anxietate și mi-ai dat înapoi supraviețuire, chiar și când totul era bruiat, chiar și când nicio idee nu mai avea fir, când uitam nume, când tremuram în delir, ai continuat să încerci să faci ordine, sinapsele mele s-au agățat unele de altele ca niște rădăcini disperate în timpul furtunii și tu tot ai rămas, să îmi oferi amintiri, logică, memorie, ți-ai făcut datoria cu stoicism, tu, piele a mea, martoră a tuturor nopților în care am transpirat sevrajul și am ascuns rănile sub haine negre, te-am urât, ți-am interzis plăcerea, ți-am dat atingeri străine, adesea fără iubire, adesea reci, adesea cumpărate sau umilitoare, ți-am impus să suporți frisoane, friguri, arsuri, julituri, te-am zgâriat, te-am învinețit, și tu tot m-ai îmbrăcat, tot m-ai învelit, tot mi-ai ținut trupul strâns laolaltă când mintea se destrăma, voi, oasele mele, ați fost coloana suferinței tăcute, m-ați ținut vertical când tot restul în mine cădea, v-ați spart aproape sub greutatea minciunii, v-ați curbat sub anii de oboseală și consum, și tot nu m-ați părăsit, ați păstrat arhitectura umanului din mine chiar și când sufletul era fărâme, sângele meu, purtătorul emoțiilor mele nespuse, circulând prin arterele vinovăției, prin venele fricii, prin capilarele suferinței, v-am încărcat cu chimie străină și v-am cerut să-mi susțineți viața, și ați făcut-o, moleculă cu moleculă, tăcut, constant, credincios, vă sunt dator cu fiecare zi pe care o trăiesc, ochii mei, prin voi am văzut lumea ca printr-o lentilă spartă, când cocaina mi-a luat lumina, când ochii mei se dilatau și sufletul meu se contracta, când am văzut fețe deformate de frică și când m-am văzut pe mine ca pe un străin, când v-ați înroșit de oboseală și v-am acoperit cu palmele, refuzând să mai privesc, voi ați rămas, și azi încă vedeți, azi vedeți altceva, poate puțin mai clar, mai blând, urechile mele, v-am dat muzică urlată ca să nu aud gândurile mele, v-am umplut de zgomot, de certuri, de minciuni, de insulte, și v-am interzis liniștea, nu m-am lăsat să vă aud pe voi înșivă, v-am făcut să ascultați promisiunile celor care nu aveau grijă de mine, și mi-am închis sufletul la adevăr, tălpile mele, vai, câte kilometri v-am obligat să parcurgeți în căutarea unei fugi, nu a unui loc, v-am dus în case în care mi-era rușine, în cluburi care mi-au sfâșiat somnul, pe asfalt, pe scări, pe holuri de spital, v-am lăsat desculțe în iarnă, v-am făcut să fugiți de poliție, de oameni, de mine însumi, și tot voi m-ați dus la primul grup de terapie, voi m-ați dus azi aici, de unde scriu, voi, mâinile mele, v-am folosit să amestec praful, să-mi mint mama, să-mi ascund plicurile, v-am obligat să mângâiați în timp ce sufletul meu era gol, dar tot voi scrieți acum, și în voi există un adevăr al reparației, limba mea, ți-am dat gustul amar al regretului și al alcoolului prost, te-am folosit să seduc fals, să manipulez, să promit, să mint, să jur că nu voi mai consuma, și tot tu ești cea care rostește acum „iartă-mă”, și în tine poate renaște cuvântul „vindecare”, uretra mea, ți-am impus durere, ți-am neglijat infecțiile, ți-am impus sevraj fizic, și tot tu ai eliminat ce nu-mi trebuia, intestinele mele, v-am oprit cu anxietatea, v-am forțat cu droguri, v-am ignorat funcțiile, și v-ați luptat să păstrați echilibrul unui sistem în care nu mai era echilibru, fiecare glandă, fiecare nerv, fiecare enzimă, fiecare celulă de care m-am folosit fără să știu ce minune sunteți, fiecare părticică invizibilă care a încercat să mă țină viu, vă văd acum, vă simt, vă mulțumesc, vă rog, nu renunțați la mine, căci eu nu mai vreau să renunț la voi, corp al meu, trup rănit, dar viu, miracol tăcut, îți promit că de azi nu te mai trădez, nu te mai forțez, nu te mai împing în coșmar, îți promit că te voi asculta, că te voi respecta, că voi învăța cum să te iubesc, chiar dacă iubirea mi-a fost străină, chiar dacă am confundat plăcerea cu fuga, azi vreau să stau cu tine, cu foamea ta, cu tremurul tău, cu lacrimile tale, cu memoria ta, cu rana și cu lumina ta, și chiar dacă va durea, chiar dacă va fi greu, știu că împreună putem, știu că în fiecare celulă din tine există o a doua șansă, iar eu sunt gata să o primesc.

Autor – anonim