La poarta grădiniței, cel mic îți strânge mâna și îți spune, cu ochii mari de bucurie, că vineri merg cu grupa la teatru și că trebuie să aducă bani de bilet. Îi zâmbești și îi spui că îi dai mâine. Știi deja că mâine n-o să ai de unde. Banii pe care i-ai fi dat pentru bilet s-au dus aseară, în vreo jumătate de oră, pe un joc pe care l-ai deschis „doar puțin”. Te întorci spre mașină și simți cum ți se strânge stomacul.

Dacă te-ai recunoscut, chiar și în parte, textul ăsta e pentru tine. Nu e scris ca să te certe. Te-ai certat singură destul.

Pe blog am scris deja despre femeile care joacă și despre rușinea care le face să ascundă jocul. Aici vorbim despre ceva mai îngust și mai dureros: despre tine ca mamă. Despre ce se întâmplă când în aceeași zi încap grija pentru copii, adrenalina jocului și vina care vine după. Cele trei se leagă una de alta mai strâns decât pare, iar dacă înțelegi cum se leagă, poți vedea și unde se pot desface.

De ce jocul prinde tocmai o mamă obosită

Când devii mamă, viața se rearanjează în jurul altcuiva. Somnul, mesele, banii, chiar și gândurile. Aproape nimic nu mai e doar al tău. Mulți își închipuie că o femeie care joacă e o femeie iresponsabilă, care nu-și iubește copiii. De cele mai multe ori e pe dos: e o femeie care duce prea mult și nu mai are unde să lase greutatea.

Doi cercetători, Alex Blaszczynski, de la Universitatea din Sydney, și Lia Nower, de la Universitatea Rutgers din Statele Unite, au încercat să explice de ce oamenii ajung să piardă controlul asupra jocului. Concluzia lor a fost că nu există un singur drum. Unii oameni se prind în joc aproape din obișnuință, prin repetiție. Alții intră în el pe fondul impulsivității. Iar un grup aparte îl formează cei pe care autorii i-au numit vulnerabili emoțional: oameni care vin spre joc cu o neliniște, o tristețe sau un gol deja existent și folosesc jocul ca să nu-l mai simtă (Blaszczynski & Nower, 2002).

Pentru o mamă obosită, jocul oferă exact ce îi lipsește toată ziua: câteva minute în care nu trebuie să fie nimic pentru nimeni. Nu ești mama, nu ești soția, nu ești angajata care trebuie să zâmbească la ședință. Ești doar tu și imaginile care se rotesc. Inima bate mai tare, gândurile se opresc. E ca și cum ai închide în urma ta o ușă grea.

Motivul ăsta, jocul ca fugă, cântărește mult. O echipă condusă de Youssef Allami a strâns laolaltă douăzeci și șase de studii făcute pe eșantioane reprezentative din populația adultă, în șaptesprezece țări și regiuni. Oamenii care jucau ca să scape de ce simțeau aveau un risc mult mai mare de a ajunge la probleme cu jocul decât cei care jucau pentru distracție sau pentru companie. Cel mai puternic semnal dintre toate a fost dorința de „a fi singur”: cei care jucau din acest motiv aveau șanse de aproximativ șase ori mai mari să aibă probleme cu jocul (Allami et al., 2025). Nu banii, nu plăcerea. Singurătatea aleasă, cu telefonul în mână.

Mai există și singurătatea nealeasă. Doi psihiatri americani, Jon Grant și Suck Won Kim, au comparat bărbați și femei care cereau ajutor pentru jocul scăpat de sub control. Femeile au spus că singurătatea era principalul lucru care le împingea spre joc, pe când la bărbați conta mai mult stimularea venită din jur (Grant & Kim, 2002). Și o recenzie mai nouă despre femei și efectele jocului asupra vieții lor ajunge la ceva asemănător: plictiseala și singurătatea apar des printre motive, mai ales la femeile mai în vârstă, iar unele femei folosesc jocul ca să facă față anxietății și stresului (McCarthy et al., 2019).

Ai observat, poate, cât de repede s-a întâmplat totul. La început jucai rar, din curiozitate. Apoi, în câteva luni, jocul a ajuns să-ți ocupe serile și gândurile. Nu e o impresie și nu e o slăbiciune doar a ta. În studiul lui Grant și Kim, femeile începuseră să joace mai târziu decât bărbații, dar ajunseseră mai repede la probleme serioase. Un grup de cercetători din Brazilia, condus de Hermano Tavares, a găsit același lucru la oameni care începeau un tratament: femeile începuseră să joace în medie pe la 34 de ani, bărbații pe la 20, însă la femei problema a evoluat de peste două ori mai repede (Tavares et al., 2001). Specialiștii numesc fenomenul ăsta „efect de telescopare”. Pentru tine asta înseamnă un singur lucru: nu aștepta să ajungă „destul de grav” ca să ceri ajutor. La femei, drumul de la „mă relaxez puțin” la „nu mă mai pot opri” e adesea scurt.

Și nici nu mai trebuie să ieși din casă. Pe vremuri, o mamă care voia să joace trebuia să treacă pe lângă vecini, să intre într-o sală plină de bărbați, să explice apoi unde a fost. Acum jocul stă în buzunar, între aplicația grădiniței și grupul părinților din clasă. Unii cercetători citați în recenzia amintită mai sus cred că platformele online au luat o parte din stigmatul pe care îl simțea o femeie când intra într-un loc de joc frecventat mai ales de bărbați (McCarthy et al., 2019). Poți juca în timp ce fierbe supa, în parcarea supermarketului, în baie, cu apa pornită. Nimeni nu vede nimic. Tocmai de aceea e atât de ușor să alunece totul fără să observi când.

Asta nu înseamnă că jocul n-are legătură cu banii. Are. De multe ori începe ca o fugă și continuă ca o vânătoare: „dacă recuperez ce am pierdut, nu mai află nimeni”, „dacă iese o dată bine, plătesc rata și gata”. Evadarea și speranța câștigului ajung să se țină de mână. Iar după fiecare pierdere, nevoia de a recupera devine un motiv în plus să te întorci.

Vina și rușinea nu sunt același lucru

Aici e partea cea mai grea. După fiecare seară de joc vine dimineața. Vine copilul care cere ceva ce nu-i poți lua. Vine telefonul de la bancă, la care nu răspunzi. Vine gândul care nu mai tace: „ce fel de mamă face asta?”

Poate ai crezut până acum că vina te ține în joc. În parte, așa e. Numai că psihologii fac o deosebire care merită știută, pentru că schimbă multe.

June Tangney și Ronda Dearing, în cartea lor despre aceste două trăiri, le despart așa: vinovăția privește fapta, rușinea privește persoana (Tangney & Dearing, 2002). Vinovăția spune „am făcut ceva rău”. Rușinea spune „sunt rea”. Prima se uită la ce ai făcut și te împinge să repari. A doua se uită la tine întreagă și te condamnă, iar omul care se simte condamnat vrea, înainte de orice, să se ascundă.

O echipă de psihologi canadieni, condusă de Hera Schlagintweit, a verificat diferența asta la aproape două sute de oameni care jucau des. Rezultatul e limpede: rușinea, nu vinovăția, era cea legată de jocul scăpat de sub control. Legătura trecea prin dorința de a juca pentru a face față trăirilor neplăcute. Autorii amintesc că rușinea împinge de obicei spre evitare și fugă, pe când vinovăția îndeamnă spre ceva util: să îndrepți lucrurile, să faci altfel (Schlagintweit et al., 2017).

Adică așa arată cercul, de fapt. Joci. Pierzi. Te uiți la copii și nu mai vezi o greșeală, vezi o mamă rea. Sentimentul ăsta e atât de greu încât ai nevoie să fugi de el. Iar locul în care ai învățat să fugi cel mai repede e tot jocul. A doua zi seara, iar „doar puțin”. Rușinea nu te oprește. Te trimite înapoi.

Mai e ceva. Un studiu condus de Vladyslav Kushnir, făcut în Canada pe oameni care voiau să renunțe la joc sau să joace mai puțin, a arătat că femeile au o înclinație mai puternică spre rușine și spre vinovăție decât bărbații. Tot acolo s-a văzut și partea bună. Oamenii înclinați spre vinovăție voiau să se schimbe din motive proprii, pentru că așa alegeau ei. Cei înclinați spre rușine se schimbau mai degrabă sub presiune, fie a celorlalți, fie a propriilor reproșuri (Kushnir et al., 2016). O schimbare care pornește dinăuntrul tău ține, de obicei, mai bine decât una smulsă prin ceartă și amenințări.

Pentru tine, asta înseamnă ceva foarte concret. Nu trebuie să scapi de vină ca să ieși din joc. Trebuie doar să o desparți de rușine. „Am luat banii pentru teatrul copilului și nu e în regulă” e o propoziție cu care poți face ceva: poți să-i spui cuiva, poți să pui la loc, poți să schimbi ceva de mâine. „Sunt un om de nimic” e o propoziție cu care nu poți face nimic, în afară de a fugi iar.

Un exercițiu mic te poate ajuta aici. Când simți că te apasă, scrie pe o hârtie ce ai făcut, într-o singură frază, fără adjective despre tine. Apoi scrie un singur lucru pe care îl poți face ca să repari o parte, oricât de mică. Nu rezolvă totul. Te mută însă din „sunt rea” în „am greșit și pot face ceva”, iar asta e o altă stare, din care se poate ieși.

Adrenalina își are și ea locul ei în cerc. La capătul unei zile în care ai fost calmă pentru alții, ai avut răbdare la teme, ai pus masa, ai zâmbit la serviciu, jocul îți dă un val de tensiune și de speranță pe care puține lucruri din viața ta ți-l mai dau. Pentru câteva minute ești trează, vie, cu inima în gât. Apoi valul trece. Liniștea de a doua zi pare goală, cenușie, aproape greu de suportat. Iar golul ăsta, amestecat cu rușinea, e locul din care pornește următoarea seară.

Cercetătorii au constatat, de altfel, că femeile care au probleme cu jocul vorbesc mai des decât bărbații despre anxietate și depresie (McCarthy et al., 2019). Nu se știe mereu ce a fost întâi: tristețea care a împins spre joc sau jocul care a adus tristețea. De obicei se hrănesc una pe alta. De aceea e important ca, atunci când ceri ajutor, să vorbești despre amândouă, nu doar despre bani.

Unde se rupe cercul

Nu există o pastilă pentru asta sau o frază magică. Există însă lucruri mici care îl pot rupe. Cu cât îl rupi în mai multe locuri, cu atât se leagă mai greu la loc.

Primul e să știi când ești cea mai expusă. David Hodgins și Nady el-Guebaly au urmărit un an întreg o sută unu oameni care tocmai se lăsaseră de joc. Doar 8 la sută n-au mai jucat deloc în tot acel an, așa că, dacă ai avut reveniri, ești ca majoritatea. Reluările nu veneau însă la întâmplare: cel mai des seara, când omul era singur și se gândea la bani. Înainte de joc, oamenii erau la fel de des bine dispuși ca prost dispuși. Iar ce își spuneau oamenii înainte să joace nu era neapărat „sunt tristă”, ci mai des „trebuie să fac rost de bani” sau „acum o să câștig” (Hodgins & el-Guebaly, 2004).

Pare făcut după tine. Seara, după ce adorm copiii. Singură. Cu facturile în cap. Dacă știi asta, poți pregăti seara dinainte, cum pregătești hainele copiilor pentru a doua zi. Telefonul pus la încărcat în altă cameră. O prietenă cu care ai stabilit că vorbești la ora zece. O plimbare în jurul blocului, fie și de cinci minute. O carte deja deschisă pe noptieră. Nu sunt soluții mari. Sunt pietre puse în calea unei obișnuințe.

Iar când apare gândul „acum o să câștig” sau „trebuie să recuperez”, recunoaște-l ca pe un semnal, nu ca pe o idee de urmat. E gândul care, în studiul de mai sus, venea cel mai des chiar înainte de joc. Nu trebuie să te cerți cu el. E destul să-l numești: „a venit iar gândul cu recuperatul”. Uneori numai asta îți dă câteva secunde în plus, iar în câteva secunde poți lua telefonul și poți suna pe cineva.

Al doilea e să faci jocul greu de atins. Poți cere autoexcluderea la ONJN, adică să-ți interzici singură, pentru o perioadă, accesul la site-urile și sălile de joc autorizate. Sally Gainsbury, care a trecut în revistă programele de autoexcludere din mai multe țări, arată că ele nu sunt perfecte: mulți oameni nu le folosesc, iar unii reușesc totuși să joace în altă parte. Cei care se autoexclud spun însă că joacă mai puțin și că se simt mai bine, sufletește și în viața de zi cu zi (Gainsbury, 2014). Autoexcluderea nu e o pedeapsă. E o ușă pe care o încui cât ai mintea limpede, ca să nu trebuiască să te lupți cu ea în fiecare seară. Merge bine împreună cu alte lucruri: un card pe care îl ține altcineva o vreme, un cont fără acces la plăți online, o limită pusă din aplicația băncii.

Al treilea e cel mai greu: să spui cuiva. Pe o mamă, gândul ăsta o sperie tare. Frica de a fi judecată, frica de a pierde încrederea partenerului, uneori chiar frica de a pierde copiii. Dar secretul e hrana rușinii. Cât timp jocul trăiește doar în tine, rușinea rămâne și ea acolo. În clipa în care îl spui unui om sigur, ceva se schimbă. Nu dispare, dar nu mai crește în întuneric. Poate fi o soră, o prietenă veche, un om care te cunoaște de dinainte să ai copii.

Nu trebuie să începi cu familia dacă nu poți. Poți începe cu un specialist. Terapia cognitiv-comportamentală, cea mai studiată formă de terapie pentru jocurile de noroc, a redus simțitor jocul și simptomele imediat după tratament, arată o sinteză Cochrane a studiilor randomizate. Autorii spun cinstit și ce nu se știe încă: cât de mult țin rezultatele pe termen lung, pentru că un singur studiu i-a mai urmărit pe oameni la nouă–douăsprezece luni după terapie (Cowlishaw et al., 2012). Tocmai de aceea contează și ce se întâmplă după terapie: sprijinul, planul pentru serile grele, oamenii cu care vorbești. Despre felurile în care se poate lucra am scris pe larg în articolul despre tratamentul dependenței de jocuri de noroc.

Dacă nu-ți permiți o terapie plătită, există și locuri din România unde te poți trata gratuit. Linia Joc Responsabil răspunde la 0800 800 099, de luni până vineri, între orele 9 și 17. Un telefon de zece minute, dat într-o pauză de la serviciu, poate fi primul lucru pe care îl faci diferit.

Dacă nu ești sigură că ce trăiești e deja o problemă, poți citi despre semnele dependenței de jocuri de noroc. Dacă ai ajuns până aici, însă, probabil că știi deja răspunsul.

Și încă un lucru, poate cel mai important. Faptul că ți-e greu, că te doare când te uiți la copii, că citești articolul ăsta acum, nu arată că ești o mamă rea. Arată că îți pasă. Grija asta e exact partea din tine de care ai nevoie ca să ieși. Doar că trebuie s-o lași să fie vinovăție care repară, nu rușine care te trimite înapoi la joc.

Poate vor fi zile în care o să aluneci. Asta nu șterge ce ai construit. O seară proastă nu te aduce înapoi la început, la fel cum o seară bună nu înseamnă că ai terminat pentru totdeauna cu jocul. Contează direcția, nu perfecțiunea. Fiecare revenire îți poate spune ceva despre ce anume te-a prins în seara aceea: oboseala, o ceartă, un mesaj de la bancă. Cu fiecare lucru aflat, planul tău devine mai bun.

Copiii tăi nu au nevoie de o mamă fără greșeli. Au nevoie de o mamă care, într-o zi, s-a oprit și a cerut ajutor. Poate că, mai târziu, o să le poți povesti și lor, pe înțelesul lor, cum ai trecut prin asta. Iar biletul la teatru se poate plăti și săptămâna viitoare.

Bibliografie

1. Allami, Y., Gooding, N. B., Young, M. M., & Hodgins, D. C. (2025). Why you gamble matters: A systematic review and meta-analysis of the association between gambling motivation and problem gambling. Journal of Gambling Studies, 41(1), 37–50. https://doi.org/10.1007/s10899-024-10356-w
2. Blaszczynski, A., & Nower, L. (2002). A pathways model of problem and pathological gambling. Addiction, 97(5), 487–499. https://doi.org/10.1046/j.1360-0443.2002.00015.x
3. Cowlishaw, S., Merkouris, S., Dowling, N., Anderson, C., Jackson, A., & Thomas, S. (2012). Psychological therapies for pathological and problem gambling. Cochrane Database of Systematic Reviews, (11), CD008937. https://doi.org/10.1002/14651858.CD008937.pub2
4. Gainsbury, S. M. (2014). Review of self-exclusion from gambling venues as an intervention for problem gambling. Journal of Gambling Studies, 30(2), 229–251. https://doi.org/10.1007/s10899-013-9362-0
5. Grant, J. E., & Kim, S. W. (2002). Gender differences in pathological gamblers seeking medication treatment. Comprehensive Psychiatry, 43(1), 56–62. https://doi.org/10.1053/comp.2002.29857
6. Hodgins, D. C., & el-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72(1), 72–80. https://doi.org/10.1037/0022-006X.72.1.72
7. Kushnir, V., Godinho, A., Hodgins, D. C., Hendershot, C. S., & Cunningham, J. A. (2016). Gender differences in self-conscious emotions and motivation to quit gambling. Journal of Gambling Studies, 32(3), 969–983. https://doi.org/10.1007/s10899-015-9574-6
8. McCarthy, S., Thomas, S. L., Bellringer, M. E., & Cassidy, R. (2019). Women and gambling-related harm: A narrative literature review and implications for research, policy, and practice. Harm Reduction Journal, 16, Article 18. https://doi.org/10.1186/s12954-019-0284-8
9. Schlagintweit, H. E., Thompson, K., Goldstein, A. L., & Stewart, S. H. (2017). An investigation of the association between shame and problem gambling: The mediating role of maladaptive coping motives. Journal of Gambling Studies, 33(4), 1067–1079. https://doi.org/10.1007/s10899-017-9674-6
10. Tangney, J. P., & Dearing, R. L. (2002). Shame and guilt. Guilford Press. https://www.guilford.com/books/Shame-and-Guilt/Tangney-Dearing/9781572309876
11. Tavares, H., Zilberman, M. L., Beites, F. J., & Gentil, V. (2001). Gender differences in gambling progression. Journal of Gambling Studies, 17(2), 151–159. https://doi.org/10.1023/A:1016620513381

Dacă mâine seară, la ora la care de obicei deschizi jocul, ai face un singur lucru diferit, care ar fi acela?

Dacă vrei să lucrăm împreună, ne putem vedea online, oriunde te-ai afla, sau în cabinet, pe Str. Grigore Ionescu nr. 65, sector 2, București. Mă poți suna la 0732 259 850. Dacă nu răspund, lasă-mi un mesaj pe WhatsApp, la același număr. Pe e-mail răspund mai greu, pentru că adresa e folosită mai ales pentru cursuri și mesajele se pot pierde printre celelalte.