Sari la conținut

Femeia și ruleta rușinii. De ce jocurile de noroc sunt adesea ascunse în poșete elegante ?

Există o tăcere grea în jurul femeii care joacă. Nu pentru că nu ar exista. Nu pentru că nu ar suferi. Ci pentru că lumea a învățat să o ignore. Așa cum a fost ignorată când era mică, așa cum i s-a cerut să tacă, să fie „cum trebuie”, să nu deranjeze, să nu arate durerea, să nu ceară ajutor. Femeia care joacă astăzi în cazinouri, în spatele aplicațiilor online, în pauzele dintre două griji, este aceeași fată care, cândva, s-a simțit prea mult sau prea puțin. Este femeia care a învățat să zâmbească impecabil, să poarte poșete elegante și să își camufleze căderile într-o aparență de control.

Ea nu vine însoțită de stigma clasică a jucătorului. Nu țipă, nu bea, nu se agită. Se așază discret, își scoate telefonul, pariază. Poate în mașină, poate în baie, poate într-un colț liniștit de noapte, când copiii dorm. În spatele acestor gesturi există un mecanism psihologic profund, înrădăcinat în traume vechi, în rușini adânc îngropate și în nevoia de a găsi o oază în care, măcar pentru o clipă, să nu mai fie totul atât de greu.

Psihologia jocului la femei este diferită. Pentru ele, jocurile de noroc nu sunt despre bani, ci despre uitare. Despre o suspendare temporară a realității. Despre o încercare disperată de a îngropa sub ruletă anxietatea, frica, furia, sentimentul de gol. Studiile arată că majoritatea femeilor care dezvoltă adicții de jocuri provin din contexte în care abuzul emoțional, traumele de atașament și rușinea de sine au fost constante. Ele joacă pentru a nu mai simți. Sau pentru a simți altceva. Jocul devine o mediere între lumea lor interioară și o realitate care doare.

Femeia care joacă nu este doar o dependentă. Este o supraviețuitoare. A învățat să își gestioneze depresia în tăcere, să funcționeze în lume chiar și atunci când se simte prăbușită. Joacă pentru că este singura formă de evadare pe care și-a permis-o. Pentru că societatea îi cere să fie puternică, dar blândă. Frumoasă, dar modestă. Disponibilă, dar controlată. Și în toată această presiune, jocul devine un spațiu secret de descărcare.

În realitate, rușinea este firul roșu care leagă femeia de aparat. Nu doar rușinea că joacă, ci rușinea că există așa cum este. Rușinea de a nu fi mama perfectă. Soția perfectă. Angajata perfectă. Copilul perfect. Rușinea că are dorințe. Că este furioasă. Că s-a pierdut. Rușinea că nu se mai recunoaște în oglindă. Și atunci, pentru a anestezia această rușine, se conectează la ceva ce pare inofensiv: un buton, o roată, o predicție. Și câștigă, poate, pentru o clipă, iluzia valorii.

Dar imediat după aceea, revine prăbușirea. Revine sentimentul de eșec. Și cu fiecare recădere, rușinea se adâncește. Iar pentru a o ascunde, femeia compensează cu aparentă eleganță. Se îmbracă frumos. Se machiază atent. Vorbește politicos. Muncește din greu. Iar poșeta devine simbolul acestei duble vieți: acolo sunt cheile, portofelul, dar și telefonul cu aplicația de pariuri. Acolo e normalitatea și prăbușirea. O dualitate pe care nimeni nu o vede. Pentru că nimeni nu întreabă femeia dacă suferă.

De multe ori, femeile care joacă provin din medii în care jocul de noroc a fost normalizat sau interzis cu agresivitate. Unele au avut părinți dependenți, altele au fost crescute în familii religioase în care orice dorință era păcat. Multe au în comun sentimentul că nu au fost văzute cu adevărat. Că emoțiile lor au fost invalidate. Că au fost nevoite să se comporte ca „fetițe bune” pentru a fi acceptate. Și în această auto-reprimare, au dezvoltat o relație disfuncțională cu libertatea. Jocul le oferă o fărâmă de libertate. Falsă, periculoasă, dar… libertate.

Psihologic, jocul este un spațiu simbolic al eliberării. În acel spațiu, femeia nu mai trebuie să fie nimic pentru nimeni. Nu trebuie să îngrijească, să răspundă, să justifice. Doar apasă și așteaptă. Este un mecanism simplu, dar profund hipnotic. Se activează sistemul de recompensă dopaminergic, creierul învață că acolo există „răsplată” – și nu mai contează cât de costisitoare este. Contează doar că, pentru o clipă, nu mai doare.

Acest comportament este, adesea, automatizat și disociativ. Femeia nu „decide” să joace. O face pe pilot automat. Este o acțiune de reglare emoțională, nu una de raționament. Și tocmai de aceea, moralizarea comportamentului ei este inutilă. Nu are nevoie de rușinare, ci de conținere terapeutică profundă. De întrebări bune, nu de sfaturi. De spațiu, nu de interdicții.

Poșeta elegantă este o metaforă a disocierii: în exterior, control. În interior, haos. Poșeta poate ascunde un telefon cu o aplicație deschisă. Un card gol. O listă de datorii. O lacrimă ștergătoare de rimel. Dar și un carnet de copii, o diplomă de angajată a lunii, o poză de familie. Femeia care joacă nu este doar o jucătoare. Este o fiică, o mamă, o soție, o colegă. Și tocmai de aceea, durerea ei este cu atât mai complexă.

În terapie, aceste femei aduc o sensibilitate aparte. Se tem că sunt „nebune”. Că sunt stricate. Că nimeni nu le va înțelege. Au încercat să se oprească. Și nu au reușit. Și se învinovățesc. Unele plâng tăcut, altele nu pot plânge deloc. Unele vin însoțite de depresie, tulburări de somn, anxietate, atacuri de panică. Altele doar spun: „Nu mai pot”. Dar în toate cazurile, adevărata problemă nu este jocul. Ci rana.

Este rana femeii care nu a fost iubită așa cum avea nevoie. Este rana abandonului. A trădării. A neglijării. A dezamăgirii cronice. Femeia jucătoare trăiește un doliu prelungit: pentru copilăria pe care nu a avut-o, pentru siguranța care i-a lipsit, pentru identitatea care s-a risipit printre roluri jucate pentru supraviețuire. Iar jocul este ultima mască. Ultimul zid. Ultima formă de a striga, fără cuvinte: „Ajută-mă!”.

Dar această femeie poate fi salvată. Nu prin interdicții, ci prin validare. Nu prin frică, ci prin conectare emoțională autentică. Nu prin retragerea banilor, ci prin întoarcerea la sine. Terapia devine un spațiu sacru în care rușinea se dizolvă și femeia reînvață să simtă fără să se pedepsească. Învață că are voie să fie imperfectă. Că are voie să ceară. Că are voie să renunțe la poșeta cu dublu fund și să își revendice autenticitatea.

Femeia care a jucat timp de ani întregi poate renaște. Din ea poate ieși o femeie nouă. Mai curată. Mai conștientă. Mai vie. Dar nu o face singură. Are nevoie de sprijin. De psihologi formați. De grupuri de suport. De prietene care nu o judecă. De povești reale care o inspiră. Și mai ales, are nevoie de iertare de sine.

Într-o lume care încă pune etichete dure pe femeile cu adicții, este revoluționar să spui: „Și ea merită să fie salvată.” Este vindecător să arăți că în spatele unei aparente superficialități se află o psihologie profundă și un dor de iubire reală. Este necesar să înțelegem că femeia care joacă nu este o anomalie, ci o expresie a unei societăți care nu a știut să îi ofere spațiu pentru durerea ei.

Și poate, într-o zi, poșeta nu va mai ascunde rușinea. Ci va conține o agendă terapeutică, o floare uscată de la o prietenă, o brățară cu mesajul „merit să fiu fericită”. Până atunci, să avem grijă de ele. Să le spunem că le vedem. Și că, oricât de mult au pierdut, nu au pierdut șansa la iubire și vindecare.

Bibliografie:

  1. Afifi, T. O., Cox, B. J., Martens, P. J., Sareen, J., & Enns, M. W. (2010). Demographic and social variables associated with problem gambling among men and women in Canada. Psychiatry Research, 178(2), 395–400.

  2. Grant, J. E., & Kim, S. W. (2002). Gender differences in pathological gamblers seeking medication treatment. Comprehensive Psychiatry, 43(1), 56–62.

  3. Hing, N., Holdsworth, L., Tiyce, M., & Breen, H. (2014). Stigma and problem gambling: Current knowledge and future research directions. International Gambling Studies, 14(1), 64–81.

  4. Rizeanu, Steliana (2012). Dependența de jocuri de noroc. Ghid de ajutor pentru jucătorii patologici de noroc și familiile acestora. Editura Universitară, București.

  5. Volberg, R. A., & Wray, M. (2007). Legal gambling and problem gambling as mechanisms of social domination. In Cosgrave, J. F. (Ed.), The Sociology of Risk and Gambling Reader.

  6. Hing, N., Russell, A., Tolchard, B., & Nower, L. (2016). A comparative study of men and women gamblers in counselling. International Journal of Mental Health and Addiction, 14(5), 1032–1046.

  7. Toneatto, T. (2002). Cognitive therapy for problem gambling. Cognitive and Behavioral Practice, 9(3), 191–199.

  8. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5). Arlington, VA: American Psychiatric Publishing.

  9. Holdsworth, L., Nuske, E., & Hing, N. (2013). A grounded theory of the influence of significant life events, psychological co-morbidities and related social factors on female gambling. BMC Women’s Health, 13(1), 13.