„Codependența este o pierdere de sine în încercarea de a avea grijă de altcineva.” — Melody Beattie, autoarea cărții „Codependent No More”
Există o formă de iubire care pare devotament, dar este, de fapt, o formă subtilă de autodistrugere. Se numește codependență și afectează în special femeile, dar nu numai. Este iubirea în care te sacrifici, în care rabzi, aștepți, ierți, te minți, te pierzi — totul în speranța că vei fi iubită înapoi. Psihologii o descriu ca pe o boală tăcută a sufletului: nu se vede la suprafață, dar consumă lent fiecare colț al identității.
Termenul „codependență” a fost popularizat de autoarea americană Melody Beattie în anii ’80, iar definiția ei a rămas emblematică: „Codependența este o pierdere de sine în încercarea de a avea grijă de altcineva.” Aceasta nu este o afecțiune clinică în sensul tradițional, ci un model psihologic de funcționare disfuncțională. Este, în esență, o dependență de relație în care propria valoare este reflectată exclusiv prin cât de necesară sau salvatoare ești pentru celălalt.
În familiile disfuncționale, copilul învață devreme că iubirea se câștigă. Că trebuie să „fie cuminte”, să aibă grijă de ceilalți, să nu deranjeze. Dacă mama este deprimată sau tatăl alcoolic, copilul devine „adultul responsabil” din casă. El învață să-și anuleze propriile nevoi ca să-i îngrijească pe ceilalți. Așa se naște codependența: nu dintr-o alegere, ci dintr-o strategie de supraviețuire afectivă.
„Codependenții nu iubesc. Ei se pierd în celălalt și numesc asta iubire”, afirmă Pia Mellody, terapeută specializată în relații disfuncționale. Această dinamică se perpetuează în viața adultă, în special în relații de cuplu. Codependentul se îndrăgostește adesea de parteneri indisponibili emoțional, de persoane instabile sau cu adicții. Îi atrag bărbații pe care trebuie să-i „salveze”, „vindece”, „înțeleagă”. În realitate, însă, acești bărbați reactualizează figura parentală rănitoare.
Relația devine centrul existenței. Fericirea celuilalt devine scopul vieții. Dacă el este trist, ea se simte vinovată. Dacă el dispare, ea intră în panică. Dacă el o rănește, ea îl scuză. Totul se învârte în jurul unui „el” care devine simbolul propriului gol interior. Iar despărțirea este trăită nu ca o ruptură normală, ci ca o dezintegrare identitară.
„Cei care iubesc prea mult au crescut cu prea puțină iubire”, scria Robin Norwood, una dintre primele autoare care au descris detaliat acest fenomen. Cartea sa, „Femei care iubesc prea mult”, a devenit un reper pentru femeile care rămân în relații dureroase, sperând că dragostea le va salva.
În realitate, codependența nu este iubire, ci frica de a nu fi iubit. Este nevoia de a controla, mascată sub grija excesivă. Este încercarea de a primi în prezent iubirea pe care n-ai primit-o în copilărie. De aceea, codependenții sunt hipersensibili la respingere, trăiesc despărțirile ca pe sfârșitul lumii și nu se pot desprinde de parteneri toxici.
Simptomele sunt clare: imposibilitatea de a spune „nu”, obsesia de a fi acceptat, nevoia constantă de aprobare, lipsa identității personale în afara relației, imposibilitatea de a pune limite. Adesea, aceste trăsături sunt confundate cu bunătatea, empatia sau „capacitatea de a iubi”. Dar ele sunt, de fapt, semnele unei iubiri care s-a transformat în autoanulare.
Relația dintre un codependent și un dependent (alcoolic, narcisic, impulsiv etc.) este una de simetrie disfuncțională: unul fuge, celălalt se agață. Unul rănește, celălalt iartă compulsiv. Unul cere, celălalt oferă până se goleşte. Este un dans dureros în care rolurile par complementare, dar în care ambii se autodistrug.
Drumul spre vindecare este lung. Începe cu o întrebare simplă: „Cine sunt eu dincolo de această relație?” Și continuă cu o muncă profundă de reconstrucție interioară. Psihoterapia, lucrul cu copilul interior, grupurile de suport , jurnalul de introspecție și stabilirea de granițe sănătoase sunt instrumente esențiale. Femeile codependente trebuie să învețe să se aleagă pe ele, nu din egoism, ci din supraviețuire.
„Însănătoșirea înseamnă să înveți să te iubești pe tine așa cum ai vrut să te iubească ceilalți”, spune din nou Beattie. Vindecarea codependenței nu înseamnă să nu mai iubești, ci să nu te mai pierzi în iubire. Înseamnă să înveți că nu ești responsabilă pentru salvarea nimănui, că poți fi completă fără să fii necesară, și că meriți o iubire care nu cere să te anulezi ca să fii aleasă.
Codependența este boala tăcută a celor care au învățat prea devreme să aibă grijă de alții. Dar ea poate fi înțeleasă, oprită și transformată. Cu răbdare, cu ajutor specializat și cu o decizie profundă: aceea de a te întoarce la tine.
Bibliografie:
- Beattie, M. (1987). Codependent No More. Hazelden Publishing.
- Mellody, P. (2003). Facing Codependence. HarperOne.
- Norwood, R. (1985). Women Who Love Too Much. Pocket Books.
- Black, C. (1981). It Will Never Happen to Me. Ballantine Books.
- Gorski, T. (1988). Passages Through Recovery. HarperOne.