Când vorbim despre cocaină, ne gândim imediat la viteză, energie, extaz, noapte, succes, lumină orbitoare. Ne gândim la cluburi, la bani, la forță. Dar puțini se gândesc la tăcere. La tăcerea aceea grea, apăsătoare, care apare în sufletul omului după ce toată muzica s-a oprit, după ce toți au plecat, după ce cocaina și-a luat tributul. În spatele euforiei stă o suferință nevăzută, care rareori este rostită. O durere emoțională veche, uneori de o viață, alteori moștenită, dar mereu reală – și mereu negată.

Cocaina nu este doar o substanță stimulantă. Este o formă de anestezie rapidă a durerii interioare. Oameni care o consumă nu fug doar de plictiseală sau presiune, ci de ceva mult mai adânc: de golul emoțional, de traume nerostite, de respingerea trăită în copilărie, de singurătatea cronică, de simțul că nu sunt suficienți. Cocaina le oferă iluzia că totul este bine – chiar și când totul se prăbușește în interior.

Mulți consumatori par extrovertiți, carismatici, de neoprit. Dar acest comportament este adesea o mască fragilă, construită peste un ocean de rușine, neîncredere și teamă de a fi văzuți așa cum sunt cu adevărat. Euforia este doar o fațadă. În spatele ei se ascunde o nevoie uriașă de iubire, de acceptare, de validare. Cocaina amplifică performanța, dar dizolvă autenticitatea. Și fără autenticitate, omul se rupe de sine. Rămâne doar o coajă perfectă, dar goală.

Această suferință este adesea nerostită. Consumatorii învață repede că trebuie să „arate bine”, să nu se plângă, să „fie tari”. Așa că durerea lor rămâne înăuntru, se comprimă, se ascunde, se transformă în anxietate, iritabilitate, depresie sau panică. Cocaina nu tratează aceste simptome – le mută în fundal. Dar cu fiecare doză, presiunea crește. Este ca un vulcan emoțional ținut închis cu un dop de euforie chimică.

Singurătatea este una dintre cele mai comune stări interioare ale consumatorului de cocaină. Chiar și în mulțime, chiar și în club, chiar și în pat cu altcineva – persoana se poate simți complet singură. De ce? Pentru că nimeni nu o vede cu adevărat. Toată lumea vede masca. Cocaina le dă oamenilor senzația că sunt conectați, dar în realitate închide și mai mult ușa către autenticitate. Și, paradoxal, cu cât cineva pare mai „pe val”, cu atât poate fi mai adânc în prăpastie.

Pe termen lung, această suferință emoțională nevăzută produce obosire psihică cronică. Omul nu mai poate trăi fără stimulare constantă. Nu mai poate sta cu sine. Fiecare moment de liniște devine insuportabil. Pentru că liniștea aduce adevărul. Iar adevărul este greu de dus. Fără cocaină, realitatea devine apăsătoare. Cu cocaină, devine falsă. În ambele cazuri, durerea persistă, dar într-o formă diferită.

Din cauza acestei suferințe profunde, mulți consumatori intră în cicluri autodistructive: consum – rușine – promisiuni – recădere – rușine mai mare. Nu este vorba doar de poftă sau sevraj, ci de nevoia inconștientă de a pedepsi sinele. Mulți simt că nu merită vindecarea. Că nu sunt destul. Că dacă ceilalți ar ști ce e înăuntru, i-ar respinge. Așa că aleg să continue, chiar și când știu că îi distruge. Este o formă de abandon interior.

Dar exact acolo, în miezul acestei tăceri dureroase, începe speranța. Pentru că suferința nevăzută, odată scoasă la lumină, devine vindecabilă. Când o persoană dependentă începe să rostească adevărul – „nu sunt bine”, „mi-e frică”, „mă simt gol”, „nu mai știu cine sunt” – se deschide prima crăpătură prin care poate pătrunde lumina. Suferința nu mai e un inamic, ci un mesaj. Iar ascultarea acestui mesaj este primul pas spre libertate. În spatele fiecărui consum de cocaină nu se află doar dorința de euforie, ci o durere adâncă, tăcută și nespusă. Cea mai mare parte din dependență nu este vizibilă în comportament, ci în ceea ce persoana simte și nu poate exprima. De aceea, vindecarea nu începe cu „stop consumului”, ci cu întrebarea blândă: „Ce te doare cu adevărat?” Pentru că doar acolo – în răspunsul sincer – începe cu adevărat ieșirea din iad.

Cocaina acoperă durerea cu tăcere, dar sufletul strigă în fiecare bătaie de inimă: ‘Vreau doar să fiu văzut, așa cum sunt, fără mască, fără droguri, doar… eu.

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.
Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.
Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.
Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).
Khantzian, E. J. (1997). The self-medication hypothesis of substance use disorders: A reconsideration and recent applications. Harvard Review of Psychiatry, 4(5), 231–244.
Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.
Glover, N. (2010). Psychoanalytic Aesthetics: An Introduction to the British School. Karnac Books.