Dependența de cocaină nu distruge doar relații, sănătate sau bani. Distruge ceva mult mai subtil, dar esențial: imaginea de sine. Odată ce cocaina devine o parte constantă din viață, oglinda în care omul se privea zilnic începe să crape. La început sunt fisuri fine: scuze, amânări, mici compromisuri morale. Apoi, totul se rupe. Ce rămâne în locul reflexiei nu este cine ai fost sau ai putea fi, ci o distorsionare a propriei ființe – un străin care nu se mai recunoaște și care, de cele mai multe ori, nu mai vrea să se privească deloc.

Cocaina creează o identitate paralelă, una în care persoana se simte în control, puternică, invincibilă. Dar această imagine este falsă, susținută de dopamină, iluzii și impulsuri. În timp, omul ajunge să dependă nu doar de substanță, ci și de imaginea pe care cocaina i-o oferă despre sine. Încet, realul dispare. Cel care consumă nu mai poate distinge între cine este și cine devine sub influența drogului. Începe un proces lent de dezintegrare psihologică – un sindrom al oglinzii sparte, în care fiecare doză înseamnă un ciob în plus.

În această oglindă crăpată, autenticitatea dispare. Omul nu mai știe ce simte cu adevărat, nu mai are repere clare despre cine este sau ce își dorește. Emoțiile devin extreme și contradictorii: exaltare urmată de prăbușire, dragoste urmată de ură, curaj urmat de panică. În locul unei structuri stabile a eului, apare o confuzie profundă, o identitate fragmentată care se schimbă în funcție de consum, anturaj sau stare psihică. Acest fenomen duce la dezorientare personală: „nu mai știu cine sunt”, „nu mai știu ce vreau”, „mă simt gol pe dinăuntru”.

În paralel, stima de sine începe să erodeze. Fiecare minciună spusă, fiecare promisiune încălcată, fiecare decizie luată sub influență sapă în adâncul ființei o rană de autodezgust. Omul știe că nu mai este cine era. Dar nu are puterea de a se opri. Iar această neputință devine dovada supremă a propriei rușini. În loc să caute ajutor, se afundă și mai mult, sperând că o doză mai mare va repara imaginea ruptă. Dar nu face decât să o fractureze și mai mult. Este o autoagresiune simbolică: fiecare consum spune „nu merit să fiu întreg, merit să mă autodistrug”.

Totodată, cocaina anulează introspecția reală. Sub efectul ei, conștiința devine superficială, direcționată spre exterior: cum să obțin mai mult, cum să par mai bine, cum să scap de durere. Nu mai există spațiu pentru reflecție, remușcare autentică sau procesare emoțională. Omul nu mai stă cu sine. Se ferește de propriul suflet, ca de o cameră întunecată. Tăcerea interioară devine insuportabilă, așa că e mereu nevoie de zgomot, mișcare, senzații, stimuli. Cocaina, în acest sens, devine o barieră între om și propria profunzime.

Pe termen lung, această distanțare de sine duce la alienare psihologică. Omul devine martorul propriei vieți, fără să mai simtă că e participant real. Deciziile par să vină din exterior, reacțiile sunt automate, relațiile devin false. Apare un sentiment acut de neautenticitate: „port o mască”, „joc un rol”, „mă prefac mereu că sunt bine”. Și când această mască cade, rămâne doar un gol. Un gol care doare. Un gol care urlă. Un gol pe care cocaina nu face decât să-l adâncească.

Imaginea de sine este esențială pentru echilibru psihologic. Când ea se deteriorează, apare anxietatea existențială: cine sunt eu, ce rost am, cum pot merge mai departe? Mulți consumatori cronici de cocaină ajung să dezvolte tulburări depresive, crize de identitate, episoade psihotice sau tentative de suicid. Nu pentru că nu mai au bani sau nu mai pot consuma, ci pentru că nu mai știu cum să trăiască cu ei înșiși. Iar atunci când nu te mai poți privi în oglindă, tot ce rămâne este fuga. Iar cocaina devine vehiculul perfect pentru această fugă continuă.

Pentru mulți, recuperarea începe tocmai aici: în ruina identității. Când nu mai ai ce pierde, când masca e sfărâmată, când ești doar cioburi pe podea – poate apărea prima întrebare reală: „cum pot să mă reconstruiesc?” Răspunsul nu vine rapid. Dar vine prin pași mici: iertare de sine, refacerea granițelor personale, acceptarea trecutului, regăsirea valorii interioare. Este un proces dureros, dar necesar. Pentru că adevărata libertate nu este lipsa drogului, ci întoarcerea acasă, în propria ființă.

Cocaina nu distruge doar corpul, ci și reflectorul prin care omul se vede. Îi dă o imagine măreață, apoi o spulberă. Îi dă aripi, apoi îl trântește. Îi promite iubire, dar îi lasă ură de sine. Sindromul oglinzii sparte nu este despre consum, ci despre ruptura profundă dintre om și identitatea sa autentică. Iar vindecarea începe exact acolo unde totul s-a fisurat: în sinceritatea de a recunoaște că ai nevoie să te regăsești.

Poate că oglinda s-a spart, dar cioburile pot fi adunate. Și dacă te uiți cu blândețe în fiecare dintre ele, vei vedea că acolo, în fărâme, ești încă tu – întreg, așteptând să te regăsești.

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.

Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.

Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.

Pontes, H. M. (Ed.). (2022). Behavioral Addictions: The Science Behind Our Obsessions. Academic Press.

Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.

Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).

Wagner, H. L. (2003). Cocaine (Drugs: The Straight Facts series). Infobase Publishing.

Khantzian, E. J. (1997). The self-medication hypothesis of substance use disorders: A reconsideration and recent applications. Harvard Review of Psychiatry, 4(5), 231–244.