Ne trezim, deschidem telefonul. Ecranul ne întâmpină cu lumini familiare, aplicații colorate și promisiunea tăcută că, acolo, undeva între postări, clipuri și reacții, vom găsi ceva ce ne lipsește. Poate o știre interesantă, poate o glumă bună, poate o imagine care să ne inspire, poate o validare. De cele mai multe ori nu știm ce căutăm, dar căutăm compulsiv. Aplicațiile sunt construite să nu aibă final – scroll-ul infinit nu ne duce nicăieri și totuși nu ne putem opri. În spatele acestui gest mecanic se ascunde ceva mult mai profund decât plictiseala: un gol interior pe care încercăm să-l umplem cu stimuli rapizi, dar care devine, paradoxal, și mai apăsător cu fiecare minut petrecut în universul digital.

Scroll-ul infinit este, poate, una dintre cele mai sofisticate invenții ale psihologiei comportamentale aplicate. Creat pentru a menține atenția utilizatorului fără un punct de oprire clar, acest mecanism activează circuitele dopaminergice ale creierului exact așa cum o face jocul de noroc. Nu știi niciodată ce vine mai departe: o postare care te face să râzi? O poză care îți provoacă invidie? Un comentariu care te enervează? Tocmai această imprevizibilitate creează o dependență psihologică greu de sesizat. Nu căutăm ceva concret – căutăm senzația că „ceva urmează”. Această anticipare perpetuă este, în esență, o formă de auto-amăgire neurologică. Creierul speră, dar rareori găsește ceva care să-i aducă cu adevărat mulțumire.

Pe măsură ce trecem de la un conținut la altul, simțim o fugă de noi înșine. De tăcere, de gânduri, de emoții. E mai ușor să vezi ce au făcut alții decât să te întrebi ce simți tu. E mai comod să privești o viață editată decât să te confrunți cu propria neîmplinire. Și, fără să ne dăm seama, telefonul devine un narcotic emoțional. Când suntem triști, intrăm pe Instagram. Când ne e teamă, deschidem TikTok. Când ne simțim singuri, ne refugiem pe Facebook. Nu ne mai dăm timp să simțim durerea, pierderea, incertitudinea. Învățăm că orice emoție poate fi anesteziată cu puțin conținut vizual și o doză de „distragere”. Dar golul interior nu dispare. Se adâncește.

Din punct de vedere psihologic, această căutare compulsivă este expresia unei nevoi fundamentale nesatisfăcute: nevoia de sens, de conexiune reală, de acceptare autentică. În rețelele sociale, totul este rapid, superficial și tranzitoriu. Primești un like, dar nu o îmbrățișare. Primești o vizualizare, dar nu o conversație sinceră. Primești un „wow”, dar nu o privire caldă. Totul este replică emoțională fără profunzime. Și totuși, mintea noastră îl tratează ca pe ceva real, în timp ce sufletul simte, pe un strat mai profund, dezamăgirea. Nu este de mirare că, după ore întregi de navigare, în loc să ne simțim împliniți, ne simțim epuizați și goi.

Acest tip de consum digital nu este pasiv. El modelează în timp structura identității. Începem să credem că ceea ce vedem este norma. Că toți sunt mai frumoși, mai bogați, mai relaxați, mai iubiți. Așa se naște comparația toxică, care nu este doar un gând: este un proces neurologic care activează zonele creierului asociate cu autoevaluarea negativă și sentimentul de inadecvare. Nu ne comparăm doar aspectul fizic, ci și stilul de viață, relațiile, succesul. Ne întrebăm în tăcere: „De ce nu sunt și eu așa?”. Și nu primim niciun răspuns real. Doar mai mult conținut care ne face să ne simțim mai mici, mai puțin, mai lipsiți de valoare.

Scroll-ul infinit funcționează și ca o formă de evitare a responsabilității interioare. Când nu știm cine suntem, când nu ne ocupăm de răni vechi sau întrebări esențiale, ne refugiem în consum. La fel cum alții se pierd în mâncare, alcool sau muncă, noi ne pierdem în ecran. Este un mecanism de evitare sofisticată, acceptată social și chiar încurajată de mediul cultural. Nimeni nu te va trage de mânecă pentru că ai petrecut trei ore uitându-te la videoclipuri. Dar, în tăcere, ceva în tine începe să moară: claritatea, direcția, capacitatea de introspecție.

În spatele acestui comportament se află o suferință nenumită. Poate este lipsa unui sens autentic. Poate este absența unei relații reale cu sine. Poate este nevoia profundă de a fi văzut, ascultat, înțeles. Dar rețelele nu pot oferi aceste lucruri. Pot doar să le imite. Și, ca orice imitație, în cele din urmă, lasă un gust amar. Ne amăgim că suntem conectați, dar rămânem mai singuri ca niciodată. Ne amăgim că știm multe, dar rămânem mai confuzi ca niciodată. Ne amăgim că ne distrăm, dar rămânem mai triști ca niciodată.

Mai există și un alt pericol invizibil: atrofierea capacității de a sta în liniște. În trecut, oamenii aveau momente de reflecție: în drum spre casă, în pauza de prânz, în serile fără agitație. Astăzi, acele momente sunt invadate de ecran. Nu mai avem spațiu mental liber. Nu mai avem timp pentru a simți viața. Totul devine un flux de informații care nu se sedimentează, ci doar ne agită. Ne transformăm într-o ființă reactivă, incapabilă să stea cu propriile gânduri, emoții și întrebări.

Această agitație constantă duce, inevitabil, la epuizare psihică. Ne simțim mereu obosiți, fără să înțelegem de ce. Nu e vorba doar de orele de somn pierdute, ci de faptul că mintea noastră nu se mai odihnește niciodată cu adevărat. Nici măcar când suntem singuri, pentru că avem mereu în buzunar o fereastră către mii de alte vieți, opinii, drame și distrageri. E o formă de suprastimulare cronică care ne epuizează sistemul nervos și ne reduce sensibilitatea emoțională. Nu mai simțim profund. Simțim doar rapid și trecător.

În timp, această stare devine noua normalitate. Ne pierdem capacitatea de a visa, de a contempla, de a crea. Pentru că toate aceste funcții superioare ale minții au nevoie de liniște, de spațiu, de negrul dintre stele. Dar scroll-ul infinit nu ne oferă niciodată negrul. Ne oferă doar lumini intermitente care ne fură privirea și ne lasă, în cele din urmă, mai departe de noi înșine.

Mulți oameni caută pe rețele sociale o formă de înțeles al propriei vieți, o explicație pentru ceea ce simt, o alinare. Și uneori o găsesc. Un articol, o postare, o voce caldă poate aprinde o scânteie. Dar dacă nu avem curajul să ieșim din ecran și să ne întoarcem către noi înșine, acea scânteie se stinge rapid. Rămâne doar nevoia de mai mult, și mai mult, fără sfârșit.

În realitate, ceea ce căutăm cu adevărat în scroll-ul infinit este reconectarea cu cine am fost înainte ca lumea să ne ceară să fim altcineva. Căutăm momente de autenticitate, de prezență, de iubire reală. Căutăm un sens care nu se poate comprima într-un videoclip de 10 secunde. Căutăm o liniște care nu vine din distracție, ci din împăcare.

Surse:

Alexander, B. K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

Lopez-Fernandez, O. (Ed.) (2017). Internet and Mobile Phone Addiction. Frontiers in Psychology.

Saraswati, L. A. (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. New York University Press.

C. G. Prado (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

Close Scheinbaum, A. (Ed.) (2017). The Darker Side of Social Media. Routledge.

Johnson, N. F. (2009). The Multiplicities of Internet Addiction: The Misrecognition of Leisure and Learning. Routledge.

Price, C. (2018). How to Break Up With Your Phone. Ten Speed Press.

Brooks, M. & Lasser, J. (2018). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Oxford University Press.

Campbell, R., Martin, C. R., Fabos, B., & Harmsen, S. (2020). Media Essentials: A Brief Introduction. Bedford/St. Martin’s.