Dependența de cocaină nu este doar o luptă chimică între dorință și abstinență. Este o bătălie tăcută între emoții negative profunde și mecanismele distructive prin care oamenii încearcă să le anestezieze. În centrul acestei bătălii stau două forțe interioare uriașe: rușinea și vinovăția. Ele nu doar că alimentează consumul, dar îl fac aproape imposibil de oprit. Înțelegerea acestor emoții nu este un detaliu psihologic, ci cheia eliberării reale din cercul vicios al dependenței.

Rușinea este o emoție identitară. Ea nu spune „am făcut ceva rău”, ci „sunt rău”. Este sentimentul că ești fundamental defect, că nu meriți iubire, că nu valorezi nimic fără mască. Multe persoane care dezvoltă dependență de cocaină poartă în sine o rușine veche, adesea moștenită din copilărie: au fost criticați excesiv, comparați, respinși, umiliți sau ignorați. Această rușine se înfige adânc în personalitate și devine un filtru prin care se percep pe sine. Cocaina, în acest context, nu este un simplu drog, ci o soluție rapidă de supraviețuire: anulează pentru câteva ore senzația de a fi defect, transformând-o în euforie, în sentimentul că „acum sunt suficient”.

Dar acest efect este temporar. După ce cocaina dispare din sânge, rușinea revine și mai puternică. Nu doar rușinea de sine, ci și rușinea legată de consum: „n-am putut să mă abțin”, „iar am greșit”, „dacă ar ști ceilalți ce am făcut…”. Apare autojudecata, disprețul de sine, frustrarea. Paradoxal, aceste emoții negative nu generează autocontrol, ci nevoia de a fugi din nou de ele, adică dorința de a consuma. Astfel se creează unul dintre cele mai perverse cercuri din viața unui dependent: consum pentru a fugi de rușine – rușine din cauza consumului – și iar consum.

Vinovăția este diferită de rușine, dar la fel de distructivă când este lăsată nerezolvată. Vinovăția spune „am făcut ceva rău” și vine adesea la pachet cu remușcare, regret și durere. Mulți consumatori de cocaină experimentează vinovăție față de familie, partener, copii, prieteni, loc de muncă sau chiar față de sine. Știu că au rănit, că au mințit, că au dezamăgit. Dar nu știu ce să facă cu această vinovăție. A cere iertare pare imposibil. A repara pare o sarcină de nedus. Așa că, în lipsa unui cadru sigur pentru vindecare, vinovăția devine o povară insuportabilă – și, din nou, cocaina pare singurul mod de a face tăcerea suportabilă.

Rușinea și vinovăția lucrează împreună pentru a crea o imagine de sine toxică: „sunt o persoană rea, care a făcut lucruri oribile, care nu merită să fie iertată, așa că mai bine continui să mă distrug”. Este o profeție autoîmplinită. Această imagine sabotează orice tentativă de recuperare. Pentru că, la nivel profund, persoana nu crede că merită să fie bine. Chiar dacă face pași către vindecare, apare o voce interioară care spune: „n-ai cum să te schimbi”, „te minți singur”, „ești doar un drogat”. Aceasta este vocea rușinii internalizate – și este, de multe ori, mai greu de combătut decât pofta de drog.

În acest context, recăderile nu sunt simple accidente. Ele sunt adesea reacții la un surplus de rușine sau vinovăție. Un eveniment care reactivează traumele vechi, o ceartă, o pierdere, o amintire dureroasă poate duce la un colaps emoțional. Iar în lipsa altor instrumente de reglare emoțională, consumul apare ca singura opțiune cunoscută. Și de aici, ciclul reîncepe. Acest model explică de ce, chiar după luni de abstinență, o persoană poate recădea brusc. Nu pentru că „nu s-a străduit destul”, ci pentru că durerea emoțională a fost prea mare, iar strategiile de a o gestiona, insuficiente.

Mai mult, rușinea și vinovăția sunt întreținute și de societate. Oamenii care consumă cocaină sunt adesea judecați, stigmatizați, marginalizați. Li se spune că sunt slabi, că sunt de condamnat, că nu au voință. Această atitudine nu face decât să alimenteze exact mecanismul care menține dependența. Un om care se simte vinovat și rușinat nu se va deschide, nu va cere ajutor, nu va avea curaj să ceară iertare. Se va ascunde mai adânc în întunericul dependenței. Adevărata vindecare începe nu atunci când cineva este forțat să renunțe la drog, ci când poate fi văzut, acceptat și iubit chiar și cu toate rănile sale.

Pentru a ieși din acest ciclu, este nevoie de un proces profund de iertare de sine. Nu unul superficial, nu un slogan pozitiv, ci o reconectare autentică cu partea umană, rănită și vulnerabilă din interior. Este nevoie de terapie, de comunitate, de susținere, de spații în care rușinea să fie rostită și să-și piardă puterea. Este nevoie de a învăța că greșeala nu definește valoarea. Că trecutul nu trebuie să fie o închisoare. Că rușinea poate fi înlocuită cu compasiune, iar vinovăția, cu asumare și reconstrucție.

În concluzie, rușinea și vinovăția nu sunt efecte secundare ale consumului, ci combustibilul invizibil care întreține focul dependenței. Ele sunt rădăcina din care crește nevoia de cocaină și zidul care blochează vindecarea. A rupe ciclul nu înseamnă doar a spune „nu mai consum”, ci a putea spune, cu adevărat: „sunt mai mult decât greșelile mele”. Abia atunci se deschide poarta către libertate.

Nimeni nu se vindecă în bătaia rușinii – doar în lumina blândă a înțelegerii. Și poate că, înainte să renunți la cocaină, trebuie să renunți mai întâi la ura față de tine.

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.

Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.

Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.

Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.

Pontes, H. M. (Ed.). (2022). Behavioral Addictions: The Science Behind Our Obsessions. Academic Press.

Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).

Wagner, H. L. (2003). Cocaine (Drugs: The Straight Facts series). Infobase Publishing.

Khantzian, E. J. (1997). The self-medication hypothesis of substance use disorders: A reconsideration and recent applications. Harvard Review of Psychiatry, 4(5), 231–244.

Glover, N. (2010). Psychoanalytic Aesthetics: An Introduction to the British School. Karnac Books. (util pentru înțelegerea mecanismelor de rușine și vinovăție)