Conceptul de „personalitate adictivă” a fost utilizat de zeci de ani pentru a explica de ce anumite persoane dezvoltă dependențe de substanțe sau comportamente compulsive, în timp ce altele pot consuma ocazional fără a pierde controlul. Termenul a fost popularizat în discursul clinic, dar și în cultura populară, fiind adesea folosit pentru a desemna un anumit profil psihologic predispus la adicții. Însă, în ciuda utilizării largi, personalitatea adictivă nu este o entitate recunoscută formal în manualele de diagnostic precum DSM-5 sau ICD-11. Această ambiguitate a condus la numeroase dezbateri în rândul cercetătorilor și practicienilor: este personalitatea adictivă un construct valid din punct de vedere științific, sau este un mit medicalizat, rezultat al suprapunerii între trăsături de personalitate, mecanisme de apărare și comportamente adaptative în contexte disfuncționale?

Pentru a răspunde acestei întrebări, este esențial să explorăm în profunzime trăsăturile de personalitate asociate cu vulnerabilitatea la adicție, dar și să distingem între corelații și cauzalitate. Studiile longitudinale și transversale din ultimii 30 de ani au identificat mai multe trăsături care apar cu o frecvență mai mare la persoanele cu tulburări de consum: impulsivitatea, căutarea senzațiilor (sensation seeking), dificultăți în reglarea emoțiilor, neuroticismul ridicat, evitarea anxioasă, instabilitatea afectivă și toleranța scăzută la frustrare. În același timp, s-a observat o comorbiditate ridicată între adicții și anumite tulburări de personalitate, în special cele din clasa B – borderline, antisocială, narcisică, dar și cu structuri schizoide sau dependente. Aceste constatări nu indică existența unui singur tip de personalitate, ci mai degrabă un spectru de vulnerabilitate psihologică, în care diferite combinații de trăsături pot contribui la dezvoltarea și menținerea adicției.

Un factor recurent este impulsivitatea, definită ca tendința de a acționa fără planificare, cu toleranță redusă la întârzierea recompensei și dificultăți în anticiparea consecințelor negative. Impulsivitatea este strâns legată de disfuncțiile circuitului dopaminergic mezocorticolimbic, ceea ce face ca persoanele impulsive să fie mai vulnerabile la efectul de recompensă imediată oferit de substanțe sau comportamente precum jocurile de noroc, sexul compulsiv sau mâncatul emoțional. În plus, căutarea senzațiilor (trait sensation seeking), caracterizată prin nevoia de noutate, risc și variație, este adesea asociată cu începutul precoce al consumului de substanțe, în special stimulente precum cocaina, amfetaminele sau cannabisul.

În mod interesant, nu doar impulsivitatea contribuie la adicție, ci și dimensiunea opusă: compulsivitatea, adică tendința de a repeta comportamente în mod rigid, chiar și în absența plăcerii sau recompensei. Această trăsătură este observată mai ales în adicțiile cronice, unde consumul nu mai este hedonic, ci funcționează ca mecanism de reglare a anxietății, plictiselii sau golului interior. În acest punct, dependența nu mai este o alegere, ci un ritual compulsiv care are rolul de a menține coeziunea psihică de bază.

Un alt element fundamental în conturarea profilului adictiv este neuroticismul ridicat, o trăsătură de personalitate caracterizată prin instabilitate emoțională, tendința spre anxietate, depresie, furie reprimată și autoreproș. Persoanele cu scoruri mari la neuroticism raportează o capacitate redusă de a face față stresului și prezintă o probabilitate crescută de a utiliza substanțele ca metodă de autoreglare emoțională. De asemenea, toleranța scăzută la frustrare este o trăsătură des întâlnită la indivizii cu comportamente adictive, aceștia având dificultăți în a gestiona eșecul, amânarea recompensei și durerea psihologică inevitabilă în viața reală. În absența unor mecanisme de coping mature, substanțele oferă o soluție imediată: amorțirea.

Deși aceste trăsături apar recurent în studiile empirice, ideea unei „personalități adictive” omogene este considerată o suprasimplificare periculoasă. Există dependenți care sunt hiperactivi și dezorganizați, dar și dependenți perfecționiști, introvertiți sau intelectuali. Există dependenți impulsivi, dar și dependenți extrem de calculați. Această diversitate a profilurilor indică faptul că adicția nu este rezultatul unui anumit tip de personalitate, ci un mod de funcționare psihică care poate apărea într-o varietate de structuri. Mai mult decât atât, numeroase trăsături psihologice observate la persoanele dependente pot fi consecințe ale consumului cronic, nu trăsături preexistente. De exemplu, consumul îndelungat de cocaină sau opioide modifică semnificativ comportamentul individului, crescând iritabilitatea, paranoia, reactivitatea emoțională și retragerea socială, trăsături care pot fi interpretate greșit ca aparținând „personalității” consumatorului, când de fapt sunt efecte neurotoxice sau comportamentale secundare.

O contribuție valoroasă la înțelegerea acestui fenomen vine din psihanaliză, care oferă o interpretare mai profundă: adicția este un mecanism defensiv contra durerii psihice primare, o tentativă de a umple un gol de identitate, de a evita colapsul narcisic sau de a regla o structură psihică vulnerabilă, care nu are acces la un sine coeziv și stabil. Astfel, personalitatea adictivă nu este un dat fix, ci o structură reactivă, construită în jurul unei dureri nevindecate. De exemplu, în modelele propuse de Khantzian și Dodes, adicția este văzută ca o formă de autoreglare psihologică deficitară, în care substanța devine un substitut pentru o funcție eului nedezvoltată: alinare, validare, conținere, legătură.

În completare, modelele comportamentale și cognitive susțin ideea că personalitatea nu este un predictor suficient pentru apariția unei adicții, ci doar unul dintre mulții factori – alături de experiențele de viață timpurii, modelele parentale, traumele infantile, nivelul de stres cronic, contextul socio-economic, disponibilitatea substanței și rețelele de sprijin. Cu alte cuvinte, adicția este o ecuație complexă, iar reducerea ei la „așa e el, are personalitate de dependent” este nu doar eronată, ci și stigmatizantă.

În practica clinică, pericolul real al etichetei „personalitate adictivă” este că produce stigmatizare, fatalism și lipsă de responsabilitate reală. Persoana dependentă poate ajunge să creadă că „așa este ea”, că „nu se poate schimba pentru că e construită așa”, ceea ce inhibă procesele de autoanaliză și transformare. La rândul lor, familia, societatea și chiar unii terapeuți pot cădea în capcana judecății esențialiste, uitând că fiecare dependent are o poveste, o dinamică psihică și o rețea relațională care au contribuit la apariția adicției. Astfel, noțiunea de „personalitate adictivă” trebuie înlocuită cu o abordare mai nuanțată, care să integreze dimensiunea relațională, afectivă, biologică, comportamentală și spirituală a fiecărui caz în parte.

Un alt aspect esențial este faptul că multe trăsături „adictive” sunt adaptative în alte contexte. Impulsivitatea, de exemplu, poate fi o resursă în profesii care cer reacție rapidă și decizie sub presiune. Nevoia de intensitate poate fi canalizată în creativitate, sport de performanță sau inovație. Căutarea de sens poate duce la spiritualitate, artă sau transformare socială. Asta înseamnă că trăsăturile nu trebuie suprimate, ci conștientizate, gestionate și reorientate. Aici intervine rolul esențial al psihoterapiei: nu de a elimina ceea ce e disfuncțional, ci de a ajuta persoana să-și recupereze autonomia în raport cu propriile tendințe psihice.

Dintr-o perspectivă transdiagnostică, ceea ce unește majoritatea persoanelor cu adicții nu este o structură de personalitate unitară, ci relația profund disfuncțională cu propria durere. Fie că este vorba de rușine, abandon, umilință sau vid existențial, consumul sau comportamentul compulsiv apare ca o soluție de avarie, un colac de salvare pentru o minte copleșită. De aceea, intervenția eficientă nu se concentrează pe corectarea „personalității adictive”, ci pe vindecarea rănilor emoționale care au produs nevoia de evadare. Acest lucru presupune nu doar abstinență, ci reconstrucție psihică, reconectare relațională și restaurarea demnității interioare.

„Personalitatea adictivă” nu este un mit total, dar nici o realitate unitară. Este o etichetă generică care maschează complexitatea psihică și existențială a adicției. Ceea ce numim adesea personalitate adictivă este de fapt un mod de a supraviețui într-o lume percepută ca dureroasă, lipsită de sens sau nesigură. Este un amestec de impulsuri, apărări, adaptări și traume, nu o esență fixă. De aceea, lucrul terapeutic autentic nu începe prin a defini omul, ci prin a-l asculta fără judecată, a-i înțelege povestea și a-i oferi spațiul de a-și reconstrui identitatea dincolo de dependență.