În fiecare zi, milioane de oameni deschid telefonul cu același gând nerostit: „Vreau să fiu văzut.” Nu este o dorință superficială, așa cum se grăbesc mulți să creadă. Este o nevoie profund umană. Să fim observați, validați, conținuți, să avem oglinda celuilalt care ne spune: „Exiști. Te văd. Contezi.” De când ne naștem, căutăm privirea mamei. Mai târziu, căutăm ochii prietenilor, aprobarea grupului, zâmbetul celorlalți. Ne construim identitatea în relație cu ceilalți. Suntem ființe sociale, și în această socializare, vizibilitatea devine o formă de supraviețuire emoțională.

Dar în era digitală, această nevoie naturală este deturnată. Nu mai cerem doar să fim văzuți, ci să fim apreciați, aplaudați, admirați. Nu mai e suficient ca cineva să ne observe – vrem să ne placă. Vrem să fim „urmăriți”, „distribuiți”, „viralizați”. Dorința de a fi văzut devine o dependență de atenție, iar prețul pe care îl plătim este autenticitatea.

Pentru că, în același timp cu această nevoie, trăim o frică uriașă: frica de a fi cunoscuți cu adevărat. Nu doar de a fi văzuți, ci pătrunși, înțeleși, expuși în esență. Frica de a fi „demascați”, vulnerabili, imperfecți, incoerenți, umani. A fi cunoscut în profunzime înseamnă să lași garda jos. Să renunți la control. Să arăți și ceea ce nu se vede. Să spui și ceea ce nu place. Iar cultura online nu are loc pentru așa ceva. Ea cere coerență, imagine, poveste curată.

Astfel, între nevoia de a fi văzut și frica de a fi cunoscut, se naște un conflict tăcut. Ne expunem, dar ne protejăm. Arătăm, dar selectăm. Dezvăluim, dar filtrăm. Creăm o versiune a noastră care poate fi acceptată, dar nu una care este întreagă. Și această versiune devine persona noastră online. Nu e falsă complet, dar nu e nici sinceră. Este o mască social acceptabilă. Un costum digital croit din bucăți de realitate atent editate.

În timp, această mască începe să se confunde cu sinele. Uităm cine suntem fără validarea celorlalți. Ne gândim la noi în termeni de „cum părem”. Începem să ne autocenzurăm nu doar online, ci și în interior. Ne e teamă să ne recunoaștem vulnerabilitatea chiar și față de noi înșine. Ne construim identitatea în funcție de reacții. Și dacă ele lipsesc, începem să simțim că nu existăm.

Acesta este paradoxul rețelelor: suntem mai vizibili ca niciodată, dar mai invizibili în profunzime ca oricând. Oamenii ne cunosc numele, poza, citatul preferat, rutina de dimineață, dar nu știu ce ne doare. Nu știu ce ne rupe în bucăți noaptea. Nu știu de ce plângem când nimeni nu se uită. Și nici noi nu mai știm cum să exprimăm acea parte din noi care nu e „demnă” de expunere.

Frica de a fi cunoscut cu adevărat vine din experiențe de respingere, de rușinare, de neacceptare. Mulți au învățat devreme că ceea ce simt este „prea mult”, „prea urât”, „prea ciudat”. Așa că și-au creat mecanisme de protecție: umor, sarcasm, succes, perfecționism, adaptare. Aceste mecanisme funcționează bine în online. Dar în interior, se adună o singurătate profundă. O dorință nerostită: „Vreau să mă vadă cineva exact așa cum sunt. Să mă accepte, chiar și așa.”

Dar a fi văzut cu adevărat este riscant. Pentru că presupune să fii vulnerabil. Să riști să fii respins. Să spui „acesta sunt eu” și să nu știi ce urmează. De aceea, mulți preferă controlul. Aleg să fie admirați de departe decât să fie cunoscuți de aproape. Aleg spectacolul în locul intimității. Aleg să fie „urmăriți” în loc să fie îmbrățișați. Pentru că spectacolul e sigur. Intimitatea nu e.

Și totuși, sufletul nu se hrănește cu spectacol. Se hrănește cu adevăr. Cu atingere reală. Cu cuvinte imperfecte spuse din inimă. Cu lacrimi nevăzute și acceptate. Cu priviri sincere. Cu liniște în doi. Cu acceptare necondiționată. Acolo înflorește sinele autentic. Acolo se vindecă frica. Acolo, nevoia de a fi văzut se întâlnește cu curajul de a fi cunoscut.

Ieșirea din acest cerc începe cu un pas simplu, dar profund: să spui adevărul despre tine cuiva care te poate ține în brațe cu tot cu el. Să nu mai filtrezi. Să nu mai aștepți like-uri. Să nu mai planifici cum vei părea. Ci doar să fii. Să spui „mi-e greu” fără glumă. Să spui „mi-e frică” fără ironie. Să întrebi „mă mai iubești dacă nu mai sunt perfect?” Și să auzi, înapoi, un „da” adevărat.

Pentru că doar atunci ne simțim cu adevărat vii. Nu când suntem văzuți de mulți, ci când suntem văzuți pe dinăuntru de cineva care nu fuge. Și acel cineva poate fi, în cele din urmă, chiar propria noastră inimă.

Surse:

Andreassen, C. S., & Pallesen, S. (2014). Social network site addiction – An overview. Current Pharmaceutical Design, 20(25), 4053–4061.

Montag, C., & Reuter, M. (2017). Internet addiction: Neuroscientific approaches and therapeutical implications including smartphone addiction. Springer.

Meshi, D., Morawetz, C., & Heekeren, H. R. (2013). Nucleus accumbens response to gains in reputation for the self relative to gains for others predicts social media use. Frontiers in Human Neuroscience, 7, 439.

Lin, L. Y., Sidani, J. E., Shensa, A., et al. (2016). Association between social media use and depression among U.S. young adults. Depression and Anxiety, 33(4), 323–331.

Twenge, J. M., Joiner, T. E., Rogers, M. L., & Martin, G. N. (2018). Increases in depressive symptoms, suicide-related outcomes, and suicide rates among U.S. adolescents after 2010 and links to increased new media screen time. Clinical Psychological Science, 6(1), 3–17.

Przybylski, A. K., Murayama, K., DeHaan, C. R., & Gladwell, V. (2013). Motivational, emotional, and behavioral correlates of fear of missing out. Computers in Human Behavior, 29(4), 1841–1848.

Turel, O., & Bechara, A. (2016). A triple-system neural model of problematic Internet use: Toward understanding neurobiological processes involved in goal-directed and habitual online behavior. Addiction, 111(6), 1026–1035.