Una dintre cele mai subtile și periculoase forme ale dependenței de cocaină nu este vizibilă cu ochiul liber. Nu este linia trasată, nu este agitația sau euforia, nici măcar sevrajul. Este vocea interioară care spune: „nu am o problemă”. Este gândul care șoptește: „știu ce fac”, „pot controla”, „nu e chiar așa grav”. Aceasta este mintea mincinoasă, o realitate psihologică în care negarea, raționalizarea, minimalizarea și justificarea devin mecanisme de protecție împotriva adevărului. Dar adevărul, oricât ar fi de dur, este singura poartă către vindecare.

Negarea este primul scut. Este acel „nu” spus realității, chiar și în fața dovezilor clare. Persoana consumă cocaină de luni sau ani, dar continuă să creadă că „nu e dependentă”. Spune: „mă pot opri oricând”, „nu consum zilnic”, „alții sunt mai rău decât mine”. În spatele acestor afirmații nu stă lipsa de inteligență, ci o strategie inconștientă de supraviețuire psihică. Pentru că a recunoaște dependența înseamnă a recunoaște durerea, rușinea, frica și neputința. Și uneori, mintea preferă să creeze o realitate falsă decât să se prăbușească în adevăr.

Minimalizarea este o altă piesă esențială în acest puzzle. Persoana spune: „iau doar puțin”, „nu fac asta tot timpul”, „e doar pentru distracție”, „nu am ajuns pe străzi”. Aceste afirmații reduc gravitatea situației în propriul ochi, transformând un comportament periculos într-un detaliu nesemnificativ. Este ca și cum ai acoperi o rană infectată cu o pătură și ai spune că e doar o zgârietură. Minimalizarea oferă iluzia siguranței și oprește conștiința să intervină. Este o amnezie emoțională temporară, menită să mențină dependența în zona de „acceptabil”.

Justificarea este mecanismul prin care persoana începe să-și construiască o poveste coerentă care susține continuarea consumului. Apar idei precum: „am avut o zi grea, merit să mă relaxez”, „toți oamenii de succes trag uneori”, „dacă nu aș avea atâtea probleme, nici nu m-aș atinge”. Justificarea creează o punte logică între realitate și comportamentul adictiv, dar este o logică falsă, construită pe emoții nerezolvate și pe nevoia disperată de a evita disconfortul. Este o poveste seducătoare, care îi permite persoanei să continue consumul fără să se simtă (încă) un eșec.

Aceste mecanisme lucrează împreună pentru a crea o distorsionare profundă a realității psihologice. Omul nu mai vede clar cine este, cât de mult a pierdut, în ce direcție merge. Realitatea este reinterpretată prin filtrele nevoii de cocaină. În acest punct, nu doar comportamentul este captiv, ci și gândirea. Mintea devine complicea dependenței – un mecanism de apărare care sabotează tot ceea ce ar putea produce schimbare.

Un alt aspect al minții mincinoase este proiecția. Persoana își mută responsabilitatea pe alții: „partenera mă stresează”, „jobul mă distruge”, „prieteniile toxice mă trag în jos”. Este mai ușor să dai vina pe exterior decât să îți asumi că alegerea îți aparține. Proiecția protejează ego-ul rănit, dar întârzie orice formă de vindecare. Pentru că atâta timp cât vina e în afara ta, soluția nu va fi niciodată în interiorul tău.

Mai apare și intelectualizarea – un mecanism care transformă totul într-un discurs „rațional”: „știu despre neurobiologia adicției, știu cum funcționează dopamina, deci nu sunt un caz grav”. Acești consumatori pot părea lucizi, chiar experți în propriile traume. Dar vorbirea despre ele nu înseamnă trăirea și asumarea lor. Intelectualizarea devine un refugiu steril – un loc în care poți analiza totul fără să simți nimic. Este o formă elegantă de evitare emoțională.

Când cineva drag observă aceste distorsiuni și încearcă să intervină, mintea mincinoasă se apără agresiv. Fie devine defensivă: „nu te băga în viața mea”, fie ironică: „te crezi psiholog acum?”, fie manipulatorie: „dacă m-ai iubi, m-ai înțelege”. Este ca și cum între persoana reală și lumea exterioară s-ar fi format un zid gros de sticlă. De ce? Pentru că adevărul doare. Și mintea face tot ce poate ca să nu-l lase să pătrundă.

Din păcate, această rețea de minciuni interioare întreține direct recăderile. Chiar și după luni de abstinență, mintea poate șopti: „poți consuma doar o dată, acum ești alt om”, „meriți o pauză”, „ai trecut prin multe, ești mai puternic acum”. Aceste gânduri reapar exact în momentele de vulnerabilitate emoțională. Și, dacă nu sunt conștientizate, pot duce din nou la prăbușire.

A ieși din mintea mincinoasă presupune curajul de a simți rușinea, frica și regretul. De a sta cu ele. De a spune, fără mască: „da, am o problemă”. „da, mi-am mințit prietenii”. „da, m-am mințit pe mine”. Este dureros. Dar este și începutul adevăratei libertăți. Pentru că nu poți vindeca ceea ce nu recunoști. Și nu poți transforma ceea ce nu vezi.

Mintea dependentului nu este inamicul, ci un mecanism de protecție care a funcționat o vreme. Dar acum blochează adevărul, creșterea, vindecarea. A învăța să recunoști negarea, justificarea, minimalizarea și proiecția este esențial pentru recuperare. Pentru că în spatele minciunii nu se ascunde răutatea, ci durerea. Iar acolo unde există durere, poate exista și transformare.

Minciunile pe care ți le spui nu te protejează – te îndepărtează de tine. Adevărul doare doar o dată. Negarea, în schimb, doare o viață întreagă. 

Surse:

Advokat, C. D., Comaty, J. E., & Julien, R. M. (2014). Julien’s Primer of Drug Action (13th ed.). Worth Publishers.
Hart, C. L., & Ksir, C. (2015). Drugs, Society, and Human Behavior (16th ed.). McGraw-Hill Education.
Petry, N. M. (2016). Behavioral Addictions: DSM-5 and Beyond. Oxford University Press.
Verdejo-García, A. (Ed.). (2020). Cognition and Addiction: A Researcher’s Guide from Mechanisms Towards Interventions. Academic Press.
Herie, M., & Skinner, W. (2014). Fundamentals of Addiction: A Practical Guide for Counsellors. Centre for Addiction and Mental Health (CAMH).
Khantzian, E. J. (1997). The self-medication hypothesis of substance use disorders: A reconsideration and recent applications. Harvard Review of Psychiatry, 4(5), 231–244.
Wagner, H. L. (2003). Cocaine (Drugs: The Straight Facts series). Infobase Publishing.