Despre iluzia iubirii în relațiile codependente și cum durerea devine un drog emoțional

Există un tip de dor care nu e doar o emoție, ci o adicție. Un dor care vine la pachet cu teamă, cu rușine, cu o senzație de gol pe care nicio amintire frumoasă nu o poate umple. Un dor care nu se hrănește din iubirea reală, ci din lipsă, din conflict, din respingere.
Mi-e dor de el, deși știu că mă distruge. De ce?

Pentru că în adâncul sufletului meu, durerea a devenit familiară. Pentru că am crescut învățând că iubirea vine împreună cu suferința. Că nu poți fi iubit dacă nu lupți, dacă nu înduri, dacă nu renunți la tine. Și așa am ajuns să numesc iubire ceea ce mă sfâșie.
Îmi e dor nu de el, ci de iluzia care mă ținea captivă. De promisiunea că, într-o zi, totul va fi bine. Că se va schimba. Că va învăța să mă iubească. Că durerea mea va fi răsplătită. Dar adevărul crud este că mă agățam de o fantomă, de o speranță, nu de un om real.

Relațiile codependente creează legături profunde între traumă și iubire. Nu mai știm ce înseamnă o iubire sănătoasă. Când cineva ne tratează cu blândețe, ne simțim plictisiți. Când ne ignoră sau ne rănește, suntem „vii”. Durerea devine drog. Fiecare mesaj primit după o zi de tăcere, fiecare clipă în care el pare prezent, devine ca o doză de oxigen într-un vid emoțional.
Și cum e orice adicție, urmează sevrajul. Dorul. Confuzia. Dubiul de sine.

În relațiile toxice, teama de abandon se întâlnește cu iluzia că, dacă iubesc suficient, totul se va schimba. Dar, în realitate, rămânem prinși în același ciclu dureros: ne agățăm de amintiri bune, ignorăm realitatea prezentă. Rațional știm că nu ne face bine. Emoțional, ne e imposibil să plecăm.

De ce? Pentru că acolo unde a existat un copil care nu a fost iubit complet, rămâne în urmă o promisiune mută: „Poate data viitoare va fi diferit.” Și fiecare relație dureroasă recreează, inconștient, acel scenariu.
Dorul nu e mereu despre iubire. Uneori, e despre golul lăsat de cineva care ne-a făcut să simțim că existăm. Chiar și în durere. Mai ales în durere.

Când ești prins într-o relație codependentă, nu te doare doar absența celuilalt. Te doare propria devalorizare. Te doare că ai dat tot și ai primit puțin. Te doare că ai acceptat umilința, respingerea, manipularea și totuși ai numit totul „dragoste”.

Durerea devine familiară, iar familiarul pare sigur. Asta e drama. Creierul nu caută fericirea. Caută predictibilitatea. Caută ceea ce cunoaște. Iar dacă ai cunoscut dragostea prin abuz, respingere, abandon sau tăcere emoțională, atunci vei căuta aceleași dinamici. Nu pentru că le vrei. Ci pentru că îți sunt cunoscute.
Acolo unde este haos, crezi că trăiești. Acolo unde este liniște, crezi că ceva e greșit.

Mi-e dor de el, deși mă distruge, pentru că o parte din mine încă mai crede că dacă mă voi strădui suficient, voi repara rana. Dar acea rană nu e în prezent. E veche. E din copilărie. E acel dor nesfârșit după o iubire pe care nu am avut-o. Și nimeni, nici el, nici altcineva, nu o poate umple. Numai eu pot. Numai eu pot închide acel cerc.

Pentru a ieși din cercul vicios al dorului dureros, e nevoie să spui adevărul. Nu cel confortabil. Ci cel crud, dar eliberator: „Nu mă mai doare pentru că iubesc. Mă doare pentru că mă abandonez pe mine ca să păstrez pe cineva care nu mă iubește.”

E nevoie să vezi că nu el te distruge. Ci tu, alegând să rămâi în ce știi că te rupe. Nu e condamnare. E conștientizare. E primul pas spre libertate.

Și apoi începe vindecarea. Încet. Uneori cu lacrimi, uneori cu furie. Dar cu fiecare pas, înveți să recunoști că iubirea reală nu doare. Nu te face să te îndoiești de tine. Nu te face să te simți mică, nevăzută, umilită.
Iubirea adevărată nu te consumă. Te susține. Iar până când o vei întâlni, începe cu tine. Cu promisiunea că nu te vei mai abandona. Că vei învăța să trăiești fără să aștepți o validare de la cineva care nu te poate oferi nici măcar o prezență sinceră.

Mi-e dor de el, deși mă distruge. Dar nu pentru că el e iubirea mea. Ci pentru că, undeva în mine, încă mai credeam că doar prin suferință pot primi iubire.
Acum știu că nu e așa. Acum încep să simt ce înseamnă să-mi fie dor de mine. De liniștea mea. De cine eram înainte să mă pierd în cineva care nu m-a ales niciodată cu adevărat.

Și poate că cea mai mare dovadă de iubire nu este să lupți pentru cineva care nu te alege, ci să lupți pentru tine — să îți salvezi inima din focul dorului care nu mai are ce să ardă, decât pe tine.

Surse:

• Carol Cannon – Imperfect într-o familie perfectă

• Melody Beattie – Codependent No More

• John Bradshaw – Healing the Shame That Binds You

• Gabor Maté – In the Realm of Hungry Ghosts

• Pete Walker – Complex PTSD: From Surviving to Thriving

• Alice Miller – The Drama of the Gifted Child