Femeia care devine mamă își schimbă pentru totdeauna arhitectura psihică. Identitatea se fragmentează și se reconstruiește în jurul rolului matern, iar lumea începe să se învârtă în jurul nevoilor celorlalți. Dar există femei care, deși își iubesc profund copiii, se trezesc atrase în spirala tăcută și devastatoare a dependenței de jocuri de noroc. Ele nu joacă pentru bani, ci pentru că nu mai pot respira altfel. Între vinovăție și adrenalină, între grija pentru ceilalți și auto-neglijare, aceste mame devin prizonierii unui paradox: iubesc intens, dar fug de durere prin mecanisme care distrug tocmai ceea ce prețuiesc mai mult.

În psihologia adicțiilor, femeile care dezvoltă dependență după ce devin mame sunt adesea privite cu mai multă stigmatizare decât bărbații. Există o presupunere socială că mama este o ființă sacrificială, mereu disponibilă, morală, impecabilă. Dar realitatea internă a multor mame este diferită. Ele trăiesc cu niveluri intense de stres, singurătate, epuizare emoțională și un sentiment de insuficiență cronică. În lipsa unor forme sănătoase de autoreglare, se orientează spre comportamente adictive ca un mod de „pauză psihică”.

Jocurile de noroc oferă exact ceea ce o mamă epuizată caută: evadare rapidă, stimulare intensă și iluzia controlului. Pe ecran, realitatea e alta. Nimeni nu cere, nimeni nu plânge, nimeni nu are nevoie de ea. Doar linii care se mișcă, sunete care stimulează, șansa unei recompense. În acel univers digital, ea nu mai este mamă, soție, angajată, gospodină. Este doar o ființă care simte din nou ceva. Ceva intens. Ceva care o scoate din toropeală psihică a suprasolicitării cronice.

Neuroștiințele arată că în timpul jocului, în special în cazul jocurilor de noroc rapide și repetate, se activează sistemul dopaminergic, legat de anticipare și recompensă. Acest circuit este și mai sensibil la persoanele aflate în stări emoționale vulnerabile – cum sunt mamele cu depresie postnatală, anxietate parentală sau istoric de traumă. Așadar, nu doar contextul extern, ci și structura interioară modificată prin maternitate face creierul mai receptiv la recompense imediate și evadări intense.

Vinovăția este, paradoxal, combustibilul adicției. Mamele care joacă se simt rușinate după fiecare sesiune. Se promit că nu o vor mai face. Și totuși revin. Nu pentru că sunt slabe, ci pentru că sunt dependente psihic de acel microspațiu de deconectare. Adicția nu este o lipsă de voință, ci o rană nespusă care caută alinare. Când copilul plânge, ea își reprimă lacrimile. Când nu mai poate, zâmbește. Când simte că se prăbușește, își face lista de cumpărături. Dar noaptea, când toți dorm, iar casa e în liniște, se deschide aplicația. Nu pentru bani, ci pentru că în sfârșit are voie să nu fie nimic.

Studiile arată că femeile-mame care dezvoltă adicții sunt adesea hiperresponsabile în plan social și profund neglijate în plan emoțional. Multiple roluri – mamă, parteneră, fiică, angajată – nu le mai lasă loc pentru sine. Jocul devine un spațiu narcisic de regresie, în care nu trebuie să aibă grijă de nimeni. În care poate doar să simtă. Nu să aibă grijă, nu să planifice, nu să educe. Doar să existe. Iar această existență simplificată, dar intensă, creează un atașament adictiv față de ritualul jocului.

Societatea nu are empatie pentru mama care joacă. O consideră rea, inconștientă, periculoasă. Dar adevărul este că această mamă a fost, poate, ea însăși crescută într-un context disfuncțional. Poate că nu a învățat ce înseamnă grijă de sine. Poate că maternitatea a fost pentru ea o povară socială, nu o alegere asumată. Poate că joacă nu pentru a fugi de copii, ci pentru a fugi de ceea ce a devenit în acest rol fără sprijin. Este important să înțelegem că nu toate mamele au sprijin real, rețele de suport, timp sau spațiu pentru autoreglare sănătoasă. Și atunci, „jocul” devine cel mai la îndemână mod de a face față unei vieți care altfel le-ar rupe psihic.

În multe cazuri, în spatele adicției se află o mamă singură, care muncește peste puteri. Sau una într-o relație rece, în care se simte invizibilă. Sau una care a suferit pierderi, abuzuri, umilințe. Și nu le-a spus nimănui. Pentru că nu a avut voie. Nu a fost învățată să se exprime. Iar acum, jocul devine singurul loc în care simte că „primește ceva înapoi”. Chiar dacă acel „ceva” este o iluzie distructivă.

În terapie, aceste mame vorbesc cu lacrimi de rușine despre sesiunile lor de joc. Se simt mizerabile. Se simt vinovate. Și, în același timp, neputincioase. Ele nu își doresc să fie dependente. Nu vor să piardă bani. Dar nu pot altfel. Pentru că acel comportament a devenit singurul mod cunoscut de a se ține pe linia de plutire. A le judeca pentru asta înseamnă a ignora tot contextul în care trăiesc. A înțelege înseamnă a aduce compasiune clinică, analiză psihodinamică, intervenție cognitiv-comportamentală și, mai ales, suport uman.

Un copil crescut de o mamă dependentă de jocuri nu are neapărat o copilărie distrusă. Dar are, adesea, o mamă deconectată, absentă emoțional, uneori irascibilă, alteori euforică. Inconsecvența aceasta afectivă este cea care rănește copilul, nu jocul în sine. Și totuși, dacă mama se recuperează, dacă înțelege sursa durerii sale și învață să o regleze altfel, copilul beneficiază de cea mai importantă lecție: aceea că oamenii se pot schimba. Că rușinea poate fi vindecată. Că iubirea adevărată începe cu iertarea de sine.

Recuperarea unei mame care joacă este un drum dificil. Dar nu imposibil. Implică lucru terapeutic profund, reconstruirea identității personale dincolo de rolul matern, vindecarea traumei din copilărie, dezactivarea convingerilor disfuncționale și, mai ales, crearea unui spațiu interior sigur. În acel spațiu, mama trebuie să fie mai întâi femeie. Apoi om. Apoi mamă. Pentru că doar o femeie care se iubește pe sine poate oferi iubire autentică altora.

Femeia care joacă poate părea ruptă de realitate. Dar de fapt, este ruptă de sine. Dacă nu ar fi fost rușinată atâția ani, poate ar fi cerut ajutor mai devreme. Dacă ar fi avut voie să spună „nu mai pot”, poate nu s-ar fi refugiat în aplicații de pariuri. Dacă cineva ar fi văzut în ochii ei oboseala și ar fi spus „ești importantă”, poate nu și-ar fi căutat validarea într-o ruletă. Dar pentru că nimeni nu a făcut asta, a făcut-o ea: și-a oferit singură o formă de alinare – disfuncțională, dar totuși alinare.

Acest articol nu este o apărare a comportamentului adictiv. Este o pledoarie pentru înțelegerea lui în profunzime. Pentru renunțarea la judecăți simpliste. Pentru sprijinul real al femeilor-mame care se prăbușesc în tăcere. Pentru crearea unor rețele terapeutice în care să poată vorbi despre rușine, vinovăție, traumă, frică și neputință. Fără a fi invalidate. Fără a fi reduse la „părinți iresponsabili”.

Mama care joacă este, înainte de toate, un om care suferă. Și care a învățat să își regleze suferința printr-un mecanism toxic. Dar acest mecanism poate fi înlocuit. Cu compasiune, cu validare, cu susținere clinică și iubire conștientă. Ea poate învăța din nou să respire fără ruletă. Să fie prezentă fără adrenalină. Să trăiască fără să fugă de sine.

Și poate, într-o zi, copilul ei o va vedea nu doar ca pe o mamă. Ci ca pe un om care a căzut și s-a ridicat. Ca pe un model de curaj emoțional. Ca pe o femeie care nu s-a lăsat definită de greșeli, ci de capacitatea de a se vindeca.

Bibliografie:

1. Afifi, T. O., Cox, B. J., Martens, P. J., Sareen, J., & Enns, M. W. (2010). Demographic and social variables associated with problem gambling among men and women in Canada. Psychiatry Research, 178(2), 395–400.

2. Hing, N., Holdsworth, L., Tiyce, M., & Breen, H. (2014). Stigma and problem gambling: Current knowledge and future research directions. International Gambling Studies, 14(1), 64–81.

3. Rizeanu, Steliana (2012). Dependența de jocuri de noroc. Ghid de ajutor pentru jucătorii patologici de noroc și familiile acestora. Editura Universitară, București.

4. Grant, J. E., & Kim, S. W. (2002). Gender differences in pathological gamblers seeking medication treatment. Comprehensive Psychiatry, 43(1), 56–62.

5. American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5). Washington, DC: American Psychiatric Publishing.

6. Toneatto, T. (2002). Cognitive therapy for problem gambling. Cognitive and Behavioral Practice, 9(3), 191–199.

7. Hodgins, D. C., & El-Guebaly, N. (2004). Retrospective and prospective reports of precipitants to relapse in pathological gambling. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72(1), 72–80.

8. Holdsworth, L., Nuske, E., & Hing, N. (2013). A grounded theory of the influence of significant life events, psychological co-morbidities and related social factors on female gambling. BMC Women’s Health, 13(1), 13.

9. Jacobs, D. F. (1986). A general theory of addictions: A new theoretical model. Journal of Gambling Behavior, 2(1), 15–31.

10. Fisher, S. (1993). The pull of the fruit machine: A sociological typology of young players. Sociological Review, 41(3), 446–474.