Există o întrebare care apare frecvent în cabinet și care, formulată diferit, ascunde aceeași nedumerire profund umană: „De ce nu se poate opri?” Familia o pune cu disperare, partenerii o spun cu furie, iar jucătorul însuși o trăiește ca pe o rușine mută. Răspunsul nu se află nici în lipsa de voință, nici în defecte morale, nici în „caracter slab”. Răspunsul se află într-un mecanism psihologic vechi, fundamental, studiat de peste un secol, dar exploatat astăzi cu o precizie tehnologică extremă: condiționarea.

În psihologie, puține experimente au avut un impact atât de durabil precum cele legate de condiționarea clasică. Ele au demonstrat ceva tulburător de simplu: un organism poate învăța să reacționeze automat la stimuli care, inițial, nu aveau nicio semnificație. Nu pentru că „vrea”, nu pentru că „alege”, ci pentru că sistemul său nervos a fost antrenat să anticipeze o recompensă sau o ușurare. Exact acest mecanism stă la baza dependenței de jocuri de noroc.

La început, jocul este o experiență neutră sau chiar plăcută. O curiozitate. O distracție. O promisiune vagă de câștig. Însă, în timp, ceva se schimbă subtil. Apar stimuli care încep să se asocieze cu stări interne intense: luminile aparatelor, sunetele metalice ale rolelor, animațiile de câștig, chiar și simpla intrare într-o sală de joc. Mintea nu le mai percepe ca simple decoruri. Ele devin semnale. Semnale că urmează ceva. Că poate veni o descărcare, o speranță, o ieșire dintr-o stare internă greu de suportat.

În acest punct, analogia cu câinii lui Pavlov devine mai mult decât relevantă. În experimentul clasic, sunetul nu avea valoare în sine. Nu hrănea, nu calma, nu satisfacea o nevoie. Dar, prin asociere repetată cu hrana, ajungea să declanșeze automat salivația. Organismul nu mai aștepta realitatea; reacționa la semnal. În jocurile de noroc, exact același lucru se întâmplă cu emoțiile. Jucătorul nu mai reacționează la câștig, ci la promisiunea lui. La anticipare. La iluzia că de data asta ceva se va schimba.

Din perspectivă clinică se observă constant că momentul cel mai intens emoțional nu este câștigul, ci așteptarea. Secundele în care rolele se învârt. Pauza aceea suspendată în care mintea se golește de probleme, de datorii, de vinovăție, de sine. În acele secunde, sistemul nervos este activat maxim. Dopamina crește. Atenția se îngustează. Realitatea dispare. Exact ca în condiționarea pavloviană, răspunsul apare înainte de recompensă. Uneori, chiar în absența ei.

Acesta este unul dintre cele mai greu de înțeles aspecte pentru familie: cum poate cineva să continue să joace, deși pierde constant? Răspunsul este simplu și incomod: pentru că jocul nu mai este despre bani. Este despre reglarea internă. Jocul devine un mecanism de anestezie emoțională, o formă de disociere acceptată social. Aparatul nu promite doar câștig; promite pauză de la sine.

În timp, creierul învață. La fel ca în orice proces de învățare, repetarea consolidează traseele neuronale. Stimulul declanșator – lumina, sunetul, aplicația de pe telefon – ajunge să producă automat activare fiziologică. Crește ritmul cardiac. Apare tensiunea plăcut-dureroasă a anticipării. Gândirea critică se retrage. Exact ca în cazul câinilor lui Pavlov, reacția nu mai este una deliberată. Este reflexă.

Aici intervine o confuzie majoră în discursul public despre dependență. Se vorbește despre „control”, „alegere”, „decizie”. Dar aceste concepte aparțin cortexului prefrontal, acelei părți din creier responsabilă cu planificarea, inhibiția și evaluarea consecințelor. În dependența de jocuri de noroc, această zonă este constant „ocolită” de activarea emoțională intensă. Nu pentru că ar fi defectă, ci pentru că sistemul de recompensă preia conducerea. Organismul reacționează înainte ca gândirea să poată interveni.

Un alt element esențial, rar explicat pe înțelesul tuturor, este rolul recompensei imprevizibile. Jocurile de noroc nu oferă câștiguri regulate. Dimpotrivă. Ele funcționează pe baza unui program variabil, în care recompensa apare rar și aleatoriu. Din punct de vedere psihologic, acesta este cel mai puternic tip de condiționare. Comportamentul devine extrem de rezistent la dispariție. Jucătorul continuă nu pentru că pierde, ci pentru că ar putea câștiga. Exact această incertitudine menține sistemul nervos într-o stare de alertă permanentă.

În timp, apare un fenomen clinic extrem de important: automatizarea. Jucătorul nu mai „decide” să joace. Se trezește jucând. Intră în sală fără să știe exact de ce. Deschide aplicația aproape mecanic. Din exterior, pare inconștiență. Din interior, este un răspuns condiționat. Mintea a fost dresată să reacționeze la anumite stări interne și externe cu un singur comportament: jocul.

Mai mult, jocurile de noroc ajung să se asocieze nu doar cu plăcerea, ci și cu emoțiile negative. Anxietatea, rușinea, eșecul, singurătatea devin ele însele stimuli declanșatori. Din perspectivă clinică se observă frecvent că jucătorul joacă cel mai intens exact atunci când se simte cel mai prost. Emoția dureroasă funcționează ca „clopoțelul”. Jocul promite ușurare. Pe termen scurt, o oferă. Pe termen lung, amplifică exact starea de la care s-a pornit.

Acest cerc vicios este extrem de greu de întrerupt prin simple argumente raționale. A-i spune unui jucător „gândește-te logic” este echivalent cu a-i spune câinelui lui Pavlov „nu mai saliva”. Nu funcționează pentru că nu se adresează nivelului la care problema este menținută. Dependența nu este o eroare de gândire, ci un tip de învățare profund înscris în sistemul nervos.

Din acest motiv, intervenția terapeutică eficientă nu se concentrează exclusiv pe comportament, ci pe dezvățare. Pe ruperea asocierilor condiționate. Pe recunoașterea declanșatorilor. Pe reconstruirea capacității de a tolera emoții fără a le anestezia prin joc. Este un proces lent, uneori dureros, dar profund uman. Pentru că ceea ce a fost învățat poate fi, în timp, și dezvățat.

Poate cea mai importantă implicație a acestei analogii este una etică. Dacă înțelegem că jocurile de noroc funcționează ca sisteme de condiționare, atunci devine clar că responsabilitatea nu poate fi plasată exclusiv pe umerii individului. A vorbi despre dependență doar în termeni de vină și voință înseamnă a ignora modul real în care funcționează creierul uman.

Câinii lui Pavlov nu erau slabi. Nu erau lipsiți de caracter. Erau organisme care au învățat. La fel și jucătorii. Diferența este că, spre deosebire de câini, oamenii trăiesc rușinea, judecata și stigmatizarea. Iar acestea, paradoxal, întăresc și mai mult ciclul dependenței.

Jocurile de noroc nu sunt periculoase pentru că promit câștig, ci pentru că antrenează mintea să caute ușurare acolo unde nu există. Ele nu vând bani, ci speranță condiționată. Și, în timp, transformă un om într-un organism care reacționează automat la stimuli, exact așa cum Pavlov a demonstrat cu peste o sută de ani în urmă.

Înțelegerea acestui mecanism nu este doar un exercițiu teoretic. Este primul pas real spre schimbare. Pentru jucător, pentru familie, pentru societate. Pentru că doar atunci când înțelegem cum a fost construită dependența, putem începe, cu răbdare și luciditate, să o demontăm.

Bibliografie

1. Clark, L. (2010). Decision-making during gambling: An integration of cognitive and psychobiological approaches. Philosophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 365(1538), 319–330. https://doi.org/10.1098/rstb.2009.0147
2. Grant, J. E., Potenza, M. N., Weinstein, A., & Gorelick, D. A. (2010). Introduction to behavioral addictions. American Journal of Drug and Alcohol Abuse, 36(5), 233–241. https://doi.org/10.3109/00952990.2010.491884
3. Griffiths, M. D. (1990). The cognitive psychology of gambling. Journal of Gambling Studies, 6(1), 31–42. https://doi.org/10.1007/BF01015747
4. Kahneman, D., & Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decision under risk. Econometrica, 47(2), 263–291. https://doi.org/10.2307/1914185
5. Pavlov, I. P. (1927). Conditioned reflexes: An investigation of the physiological activity of the cerebral cortex. Oxford University Press.
6. Potenza, M. N. (2008). The neurobiology of pathological gambling and drug addiction: An overview and new findings. Philosophophical Transactions of the Royal Society B: Biological Sciences, 363(1507), 3181–3189. https://doi.org/10.1098/rstb.2008.0100
7. Schüll, N. D. (2012). Addiction by design: Machine gambling in Las Vegas. Princeton University Press.
8. Skinner, B. F. (1953). Science and human behavior. Macmillan.
9. Volkow, N. D., Koob, G. F., & McLellan, A. T. (2016). Neurobiologic advances from the brain disease model of addiction. New England Journal of Medicine, 374(4), 363–371. https://doi.org/10.1056/NEJMra1511480