Una dintre cele mai dureroase confuzii pentru familii este aceasta: omul merge la terapie, vorbește, înțelege, pare uneori mai lucid, și totuși continuă să joace. Din exterior, lucrurile par ilogice. Dacă vede clar ce pierde, dacă suferă, dacă știe că își distruge viața, de ce nu se schimbă? De ce terapia nu produce automat oprirea jocului?
Răspunsul este incomod: pentru că în dependența de jocuri, înțelegerea nu este suficientă pentru schimbare. Jocurile de noroc nu sunt un obicei prost care dispare când omul „își dă seama”. Sunt un mecanism profund de reglare internă, construit în timp, întărit biologic, emoțional și relațional.
Jocul de noroc nu este despre bani. Dacă ar fi fost, pierderile repetate ar fi oprit comportamentul demult. Jocul este despre stare. Despre cum se simte omul în propriul corp și în propria viață. Pentru mulți, jocul este singurul loc în care tensiunea dispare temporar, în care gândurile se opresc, în care există o formă de sens, de speranță sau de control.
Terapia ajută omul să înțeleagă acest mecanism, dar nu îl dezactivează instantaneu. Creierul dependent funcționează pe bază de circuite învățate, nu pe bază de argumente. În momentul impulsului, nu decide partea rațională, ci partea condiționată. Acolo unde există ani de repetiție, câteva luni de terapie nu pot concura singure.
Un alt motiv major pentru care schimbarea nu apare este confuzia dintre conștientizare și capacitate. În terapie, omul poate recunoaște perfect problema. Poate vorbi coerent despre ea. Poate avea intenții sincere. Dar capacitatea de a sta cu disconfortul fără a fugi în joc este o abilitate care se construiește, nu o decizie care se ia. Terapia deschide ușa, dar nu parcurge drumul în locul lui.
Jocurile de noroc funcționează ca un anestezic emoțional. Ele opresc temporar rușinea, frica, neputința, sentimentul de eșec sau golul interior. Când omul renunță la joc, aceste emoții nu dispar. Din contră, ies la suprafață cu mai multă forță. Dacă viața reală nu oferă un cadru care să susțină acest disconfort – limite, structură, responsabilitate, consecințe clare – jocul rămâne cea mai rapidă soluție.
Aici intervine ceva greu de acceptat: schimbarea nu se produce doar în cabinet, ci în restul vieții. Dacă omul iese din terapie și se întoarce într-un mediu în care:
– datoriile sunt rezolvate de alții,
– consecințele sunt amânate,
– responsabilitatea este negociabilă,
– rolul de copil este menținut,
Ei bine, atunci terapia rămâne un exercițiu intelectual. Omul înțelege, dar nu este forțat să crească.
Un alt obstacol major este așteptarea vindecării rapide. Jocurile de noroc creează dependență tocmai pentru că promit rezultate imediate. Aceeași logică se infiltrează și în așteptările legate de terapie. După câteva ședințe, familia așteaptă schimbări clare, stabile, definitive. Când acestea nu apar, apare dezamăgirea, neîncrederea sau presiunea. Toate acestea cresc stresul intern al dependentului și, paradoxal, cresc nevoia de joc.
Mai există și un aspect spus direct: pentru unii oameni, jocul este singurul loc unde se simt competenți. În viața reală pot trăi eșecuri profesionale, relaționale, identitare. În joc, chiar și pierderea este trăită ca parte dintr-o poveste în care „aproape am câștigat”. Terapia scoate la lumină acest gol, dar nu îl umple automat cu o identitate nouă. Iar fără o identitate alternativă – adult responsabil, capabil, asumat – jocul rămâne atractiv.
Schimbarea reală apare abia când mai multe lucruri se întâmplă simultan: terapia continuă, mediul se schimbă, limitele devin ferme, salvarea dispare, iar omul este obligat să stea cu realitatea. Nu ca pedeapsă, ci ca proces de maturizare. Atunci jocul începe să își piardă funcția.
Este esențial ca familia să înțeleagă că lipsa schimbării rapide nu înseamnă lipsă de dorință sau eșec al terapiei. De cele mai multe ori, înseamnă că jocul încă îndeplinește o funcție vitală pe care nimic altceva nu a înlocuit-o. Până când această funcție nu este adresată în viața reală, jocul va reveni, indiferent câte ședințe se fac.
Jocurile de noroc nu se opresc atunci când omul înțelege cât rău fac. Se opresc atunci când nu mai sunt necesare pentru a supraviețui emoțional. Terapia este o parte din acest drum. Viața de zi cu zi este cealaltă. Iar schimbarea apare doar când cele două încep să vorbească aceeași limbă.
Bibliografie
- Beck, A. T., Wright, F. D., Newman, C. F., & Liese, B. S. – Cognitive Therapy of Substance Abuse
- Blaszczynski, A., & Nower, L. – A Pathways Model of Problem and Pathological Gambling
- Dickerson, M. – Gambling as an Addictive Behaviour: Impaired Control, Harm Minimisation, Treatment and Prevention
- Dowling, N. A., Merkouris, S. S., & Lorains, F. K. – Interventions for Families Affected by Gambling Problems
- Kahneman, D. – Thinking, Fast and Slow
- Lesieur, H. R., & Rosenthal, R. J. – Pathological Gambling: A Review of the Literature
- Petry, N. M. – Pathological Gambling: Etiology, Comorbidity, and Treatment
- Shaffer, H. J., LaPlante, D. A., & Nelson, S. E. – The Syndrome Model of Addiction
- Toneatto, T. – Cognitive Psychopathology of Problem Gambling
- Yalom, I. D. – The Theory and Practice of Group Psychotherapy