Ia o foaie si scrie simbolic o scrisoare pe care o iei și o ” înmormântezi ”

Astăzi aduc în lumină ceea ce am ascuns prea mult timp în întuneric. Astăzi nu mai fug de ceea ce am fost. Nu mai trag cortina peste rușine, nu mai îmbrac masca supraviețuirii. Astăzi vin cu mâinile goale și inima deschisă, în fața vieții și în fața sufletului meu. Astăzi este o zi de înmormântare. Dar nu una a morții fără sens, ci a renașterii. Înmormântez în mine o identitate care mi-a fost pe rând refugiu, armură, închisoare, sabie și povară. Înmormântez un rol pe care l-am purtat cu epuizare. Înmormântez pe cel sau cea care a fost dependent(ă). Cel sau cea care a trăit prin consum. Prin disociere. Prin control. Prin haos. Prin ascundere. Prin negare. Cel sau cea care s-a definit prin lipsă. Prin gol. Prin nevoie. Prin umilință. Prin pierdere de sine. Astăzi îngrop această fațetă din mine, cu respect, cu onor, cu adevăr. Nu o alung. Nu o blestem. Nu o urăsc. O binecuvântez pentru rolul ei. Îi recunosc locul în povestea mea. A fost o parte din mine. O parte care a învățat să supraviețuiască atunci când viața părea de nesuportat. A fost creația durerii mele. A fost reacția mea la neiubire. La abuz. La rușine. La singurătate. A fost o voce care mi-a spus: „Nu putem duce tot ce simțim. Hai să fugim. Hai să uităm. Hai să nu mai fim.” Și eu am ascultat-o. Nu din lașitate. Ci din instinct. Nu din răutate. Ci din disperare. Am luat drogul. Am făcut pariul. Am ales fuga. Am ales lipsa de control. Am ales ce mi se părea suportabil, nu ce era sănătos. Și pentru asta mă iert. Mă iert pentru toate dățile în care m-am pierdut. Pentru toate minciunile. Pentru toate promisiunile încălcate. Pentru toate zilele în care n-am fost prezent(ă). Pentru toate corpurile pe care le-am rănit sau pe care le-am lăsat să mă rănească. Pentru toate ocaziile în care am uitat că sunt sacru. Că sunt vie. Că merit iubire, chiar și când nu dau nimic în schimb. Pentru toate alegerile făcute din teamă. Pentru toți oamenii pe care i-am îndepărtat. Pentru toate visurile înăbușite. Pentru toate greșelile care m-au ajutat să ajung aici. Aici, în acest moment. În care pot să spun: destul. Gata. S-a sfârșit. Ce a fost, a fost. Ce m-a legat, s-a rupt. Ce am purtat ca un blestem, las jos. Ce am crezut că sunt, las să moară. Acum sap o groapă în mine. O groapă simbolică. O groapă de lumină. O groapă în care pun, rând pe rând, tot ce nu-mi mai servește. Îngrop acolo vocea care îmi spunea că nu valorez nimic. Îngrop convingerea că trebuie să sufăr ca să fiu iubit(ă). Îngrop dependența de validare. Dependența de substanță. Dependența de suferință. Îngrop masca puterii false. Îngrop iluzia că sunt singur(ă). Îngrop vina care m-a ținut prizonier(ă). Îngrop imaginea despre mine creată din ochii celor care nu m-au iubit. Îngrop tot ce nu sunt. Tot ce nu mai vreau să port. Tot ce m-a ținut mic(ă). Tot ce mi-a slăbit trupul. Tot ce mi-a furat sufletul. Tot ce mi-a închis inima. Le pun în pământul sacru. Le ofer mamei pământ. Le ofer marelui foc interior. Să le ardă. Să le dizolve. Să le transforme în îngrășământ pentru ceva nou. Pentru o viață nouă. Pentru o ființă nouă.

Și acum, în acest spațiu golit, curățat, sfințit prin lacrimi și adevăr, aleg să mă nasc din nou. Nu din uitare, ci din asumare. Nu din negare, ci din acceptare. Nu din rușine, ci din iubire. Îmi dau voie să fiu altcineva. Nu cine așteaptă ceilalți. Nu cine crede lumea că ar trebui să fiu. Nu cine am fost constrâns(ă) să devin. Ci cine sunt cu adevărat. Cineva care se iubește. Cineva care știe că merită. Cineva care a trecut prin moarte, dar a ales viața. Cineva care nu mai vrea să se pedepsească. Cineva care nu mai fuge. Cineva care nu mai minte. Cineva care se întoarce cu fața spre lumină. Îmi aleg un nume nou. Un nume sacru. Un nume viu. Poate că nimeni nu-l va cunoaște. Poate că nu-l voi rosti cu voce tare. Dar el va vibra în sângele meu. Va curge prin vene ca o chemare nouă. Un nume care să îmi aducă aminte cine sunt când uit. Un nume care să mă țină ancorat(ă) în adevăr când valurile trecutului vor încerca să mă tragă înapoi. Poate mă voi numi Renaștere. Poate Lumina-care-nu-se-stinge. Poate Cea-care-și-aparține. Poate Cel-care-a-trecut-prin-foc. Poate Nimic. Poate Tot. Poate Adevăr. Nu contează cum sună. Contează că e viu. Contează că e al meu. Îl rostesc în tăcere. Îl simt cum îmi învelește oasele. Îl simt cum se așază în stern, în umeri, în ceafă. Îl rostesc din adâncul ființei mele. Îl rostesc de trei ori. Prima oară pentru cine am fost. A doua oară pentru cine sunt. A treia oară pentru cine aleg să devin. Cu fiecare rostire, simt cum vechiul se destramă. Cum pielea grea a trecutului cade. Cum se desprind de mine promisiunile fricii. Cum se ridică din mine o voce nouă. O prezență nouă. O respirație care nu mai se teme. Mă ridic în această identitate nouă ca într-un trup proaspăt. Mă ridic cu pași noi. Cu spatele drept. Cu inima vie. Cu ochii curați. Cu mâinile nelegate. Nu mai sunt cel/cea care s-a vândut pentru o clipă de amorțire. Nu mai sunt cel/cea care a tăcut de rușine. Nu mai sunt cel/cea care și-a abandonat sufletul. Sunt altcineva. Nu pentru ceilalți. Nu pentru lume. Nu pentru aplauze. Ci pentru mine. Pentru cel/cea dinăuntru care m-a chemat ani de zile și eu nu am știut să ascult. Acum aud. Acum răspund. Acum spun: da. Aleg viața. Aleg adevărul. Aleg lumina. Aleg blândețea. Aleg iertarea. Aleg să port cu mine doar ce mă hrănește. Aleg să-mi fiu prieten(ă). Aleg să nu mă mai bat. Aleg să-mi vorbesc cu respect. Aleg să mă susțin. Să mă cresc. Să mă țin de mână când nimeni nu o face.

Acum, în tăcerea care a rămas după moartea vechii identități, simt cum se așază o liniște diferită. Nu e gol. Nu e vid. Este o pace blândă. O pace care nu urlă. O pace care respiră. Care zâmbește. Care știe. Astăzi închei ceea ce nu mi-a mai slujit. Nu cu ură. Nu cu grabă. Ci cu sacralitate. Închid această groapă simbolică din mine și presar peste ea un strat de iubire. Îi spun: mulțumesc. Ai fost casă pentru durerile mele. Ai fost teren pentru fricile mele. Ai fost adăpost pentru copilul rănit. Dar acum nu mai am nevoie de ascunzători. Acum îmi port copilul în brațe. Îmi port rușinea în lumină. Îmi port neputințele cu demnitate. Nu mai am nimic de ascuns. Sunt aici, întreg(ă), imperfect(ă), adevărat(ă). Simt cum aerul intră altfel în plămâni. Cum coloana vertebrală se înalță. Cum ochii văd mai clar. Cum trupul nu se mai teme de sine. Simt cum pașii mei devin rugăciune. Simt cum mâinile mele pot construi în loc să distrugă. Simt cum inima mea poate iubi fără să ceară. Simt cum sufletul meu e din nou acasă în mine. Și pentru această renaștere, rostesc o binecuvântare. Mă binecuvântez cu blândețe. Mă binecuvântez cu iertare. Mă binecuvântez cu curaj. Cu răbdare. Cu încredere. Cu speranță. Binecuvântez drumul meu, chiar dacă e necunoscut. Binecuvântez viitorul, chiar dacă nu știu ce aduce. Binecuvântez prezentul, pentru că este tot ce am și este plin. Plin de posibilitate. Plin de prezență. Plin de mine. Voi păși din acest ritual cu o tăcere nouă în oase. Nu o tăcere a rușinii, ci o tăcere a conștiinței. A certitudinii că m-am întors. Că sunt aici. Că îmi aparțin. Că nu mai sunt definit(ă) de consum. De compulsie. De dependență. De fuga de sine. Sunt definit(ă) de alegerea de a fi. Alegerea de a rămâne. Alegerea de a mă naște din nou, în fiecare zi, cu fiecare pas, cu fiecare gând care mă ridică și nu mă sfâșie.

Și dacă vreodată voi uita, dacă vreodată voi fi iar pe marginea căderii, îmi voi aminti ce am făcut azi. Îmi voi aminti cum am stat cu mine. Cum am îngropat ce era gata să moară. Cum am rostit un nume nou. Cum m-am ales. Și voi rosti din nou, chiar și în șoaptă, chiar și printre lacrimi: eu sunt cel/cea care a murit și s-a ales viu/vie. Eu sunt cel/cea care a fost și nu s-a uitat. Eu sunt cel/cea care a înmormântat rușinea și a sădit adevărul. Eu sunt cel/cea care a ales să trăiască.

Și astfel, închei acest ritual. Fără teamă. Fără grabă. Fără mască. Doar cu recunoștință. Cu demnitate. Cu sacralitate. Amin.