Într-o eră în care comunicarea pare mai facilă ca niciodată, un fenomen discret, dar tot mai răspândit, capătă contur: ghosting-ul. Termenul definește acțiunea de a întrerupe brusc și fără explicații orice formă de comunicare cu o persoană, de obicei în contexte relaționale sau romantice. Această formă de dispariție digitală este percepută nu doar ca o ruptură de contact, ci ca o invalidare profundă a existenței și valorii celuilalt. Dincolo de manifestarea sa comportamentală, ghosting-ul poate fi interpretat ca un simptom al anxietății relaționale moderne, adânc înrădăcinată în frica de intimitate, vulnerabilitate și angajament autentic.

Fenomenul trebuie analizat într-un context mai larg: cel al societății hiperconectate și hiperindividualizate, în care relațiile sunt tot mai dese, dar mai puțin profunde, iar responsabilitatea emoțională este fragmentată. În paradigma neoliberală a sinelui autonom, individul este încurajat să se plaseze pe sine în centrul tuturor alegerilor – chiar și în cele relaționale. Această dinamică creează o cultură în care angajamentele devin opționale, iar disconfortul emoțional este evitat, nu procesat.

Conform teoriei atașamentului (Bowlby, 1969; Hazan & Shaver, 1987), indivizii dezvoltă modele interne de relaționare în funcție de experiențele timpurii cu figurile de atașament. Persoanele cu stil de atașament evitant manifestă tendința de a evita apropierea emoțională, de a suprima nevoile relaționale și de a fugi de intimitate. Ghosting-ul, în această lumină, poate fi înțeles ca o strategie de reglare emoțională disfuncțională, în care persoana se retrage pentru a evita anxietatea legată de conexiune.

Studiile recente (LeFebvre et al., 2019) au arătat că ghosting-ul este mai frecvent în rândul persoanelor care se simt inconfortabil cu vulnerabilitatea și care preferă distanțarea rapidă în locul confruntării emoționale. Acest comportament este agravat de designul digital al relaționării moderne – mesaje rapide, lipsa contextului corporal, posibilitatea de a „dispărea” fără repercusiuni imediate. Astfel, mediul online devine un teren fertil pentru evitarea emoțională.

În mod paradoxal, rețelele sociale facilitează o formă de intimitate accelerată – partajarea rapidă a detaliilor personale, conectarea permanentă, comunicarea continuă. Însă această intimitate este adesea înșelătoare: profunzimea este înlocuită de frecvență, iar apropierea de autenticitate este confundată cu disponibilitatea. În acest cadru, ghosting-ul apare ca o reacție la presiunea subtilă a conexiunii constante, dar goale.

Fenomenul „vizibil, dar indisponibil” se referă la contradicția între prezența aparentă (activitate online, stories, notificări) și absența relațională reală. Această formă de disonanță relațională amplifică suferința persoanei ghosted, deoarece absența nu este totală, ci ambiguă. Se instalează astfel o durere psihologică greu de procesat, pentru că nu există un final clar, nici un răspuns, nici o validare.

Din punct de vedere psihodinamic, ghosting-ul poate fi interpretat ca o disociere relațională activată de frica inconștientă de contact real. Persoana care ghostează nu fuge de celălalt, ci de propria anxietate, de nevoile sale neacceptate, de proiecțiile sale despre respingere. Fuga devine un mecanism de protecție, iar tăcerea – o armură emoțională.

Acest tip de evitare este întreținut de modelul cultural actual, în care greșelile, eșecurile relaționale și emoțiile dificile nu sunt procesate, ci ascunse sub un strat de pozitivitate forțată. Rețelele sociale încurajează idealul sinelui „independent, puternic, ocupat”, iar acest narcisism defensiv face imposibilă asumarea disconfortului relațional. Ghosting-ul devine, în acest context, soluția cea mai la îndemână pentru a evita anxietatea produsă de ambivalență.

Persoana care este ghosted experimentează adesea o serie de trăiri intense: confuzie, autoînvinovățire, rușine, abandon emoțional. Lipsa de explicații lasă loc pentru ruminații excesive, întrebări fără răspuns și o eroziune treptată a stimei de sine. Cercetările arată că ghosting-ul activează zonele cerebrale similare durerii fizice (Eisenberger & Lieberman, 2004), confirmând că excluderea socială digitală produce suferință reală.

Mai mult, ghosting-ul nu este o simplă absență, ci o rescriere a relației prin tăcere. Persoana care dispare redefinește unilateral dinamica relațională, impunând o formă de putere tăcută, în care celălalt este lipsit de orice control sau posibilitate de încheiere simbolică. În lipsa unui „closure”, procesul de doliu relațional rămâne suspendat.

În spatele normalizării ghosting-ului se află o cultură a disconfortului intolerabil. Nu mai suntem învățați să tolerăm incertitudinea, să discutăm neînțelegerile, să gestionăm conflictele. Cultura „swipe-ului” încurajează înlocuirea rapidă, nu reflecția. Astfel, relațiile devin consumabile, iar oamenii – profile ușor de șters.

Psihologic, această dinamică întreține inabilitatea de a construi relații reziliente. Ghosting-ul, atunci când devine recurent, poate produce o formă de insensibilizare emoțională – atât în cel care ghostează, cât și în cel ghosted. Se instalează apatia, cinismul, neîncrederea în relații. În loc de deschidere, se dezvoltă hiperprotecție și evitare anticipativă.

 Intervenții și pași spre igienă relațională digitală:

Pentru a contracara efectele ghosting-ului, este esențială educația relațională digitală, începând cu adolescenții și tinerii. Aceasta ar trebui să includă:

• Alfabetizarea emoțională digitală – învățarea exprimării clare a intențiilor, a refuzului respectuos și a închiderii relațiilor într-un mod uman.

• Normalizarea disconfortului emoțional – antrenarea toleranței la vulnerabilitate și imperfecțiune relațională.

• Reumanizarea comunicării online – încurajarea contactului direct, a feedback-ului sincer, a limitării utilizării excesive a aplicațiilor de dating.

• Terapia centrată pe atașament – pentru cei care manifestă comportamente de evitare, intervenția psihologică poate oferi spațiu de siguranță pentru conștientizarea și restructurarea strategiilor de reglare afectivă.