Este suficient să petreci câteva minute pe rețelele sociale ca să simți ritmul invizibil al unei lumi care funcționează pe validare. Zâmbete, călătorii, corpuri lucrate, mese aranjate artistic – toate sunt postate nu doar pentru a fi împărtășite, ci pentru a fi aprobate. Iar dacă nu apar reacțiile, ceva în noi începe să doară. „Ce sens are poza dacă nu are reacții?” – nu este doar o întrebare retorică, ci o declarație emoțională a unei generații întregi. Pentru mulți, absența like-urilor este echivalentul invizibilității, al lipsei de valoare, al excluderii sociale. Iar acest mecanism psihologic, repetat zi de zi, ajunge să transforme identitatea într-o ecuație fragilă: valoarea personală = reacțiile celorlalți.

Acest mod de a funcționa nu este superficial – este programat în creierul nostru. Încă din copilărie, învățăm să asociem iubirea cu performanța, atenția cu comportamentul dorit, acceptarea cu adaptarea. Când facem ceva „bine”, primim laude, zâmbete, îmbrățișări. Când greșim sau nu corespundem, primim corecții sau tăcere. Așa se naște în subconștient ideea că valorez doar atunci când ceilalți îmi arată asta. Rețelele sociale vin și întăresc acest tipar în fiecare zi. Ne oferă un mediu în care putem testa, în timp real, cât de mult contăm. Fiecare postare devine un test de acceptare, iar fiecare reacție – o unitate de măsură a valorii personale.

În acest sistem, vizibilitatea înseamnă existență. Dacă ești urmărit, comentat, distribuit, simți că ești cineva. Dacă nu ești, începi să te îndoiești de tine. Și nu este o simplă tristețe trecătoare – este o durere profundă, aproape ontologică, de parcă prezența ta în lume ar fi validă doar în măsura în care e confirmată din afară. Eul personal se diluează în fluxul de informație și imagine. Nu mai contează ce simți, ci ce se vede. Nu mai contează cine ești, ci cum apari.

Această dinamică nu afectează doar adolescenții – deși ei sunt cei mai vulnerabili, fiind în plin proces de construire a identității. Afectează adulți, profesioniști, părinți, creatori. Oricine a postat ceva cu o speranță în tăcere și nu a primit răspuns cunoaște acea lovitură silențioasă în plexul stimei de sine. Îți spui că nu contează, dar ceva în tine se strânge. Și data viitoare, înainte să postezi, te întrebi: „Merită?” Sau poate alegi să nu mai spui nimic. Nu pentru că nu ai ceva de spus, ci pentru că nu vrei să trăiești din nou sentimentul de a fi neglijat, invizibil, ignorat.

Cu timpul, acest mod de funcționare afectează în profunzime auto-percepția. Începem să ne definim prin ochii celorlalți. Când reacțiile sunt pozitive, ne simțim încrezători. Când dispar, dispare și siguranța. Iar în lipsa lor, apare auto-critica: „Poate nu sunt suficient de interesant. Poate nu arăt bine. Poate nu sunt important.” Aceste gânduri nu rămân suspendate în aer – ele devin convingeri de bază, care ne afectează relațiile, deciziile, curajul de a fi sinceri. Și, încet-încet, ajungem să trăim în funcție de feedback, pierzând contactul cu adevărata noastră esență.

În profunzime, ceea ce trăim este o formă de dependență relațională digitală. Avem nevoie de ceilalți nu doar pentru a ne simți bine, ci pentru a ne simți existenți. Lipsa reacțiilor devine un fel de abandon emoțional. Începem să asociem liniștea digitală cu respingerea, iar acest lucru duce la comportamente compensatorii: postăm mai mult, mai intens, mai strategic. Ne gândim la algoritmi, la ore optime, la hashtaguri, la poze care „prind”. Astfel, expresia autentică devine marketing personal, iar vulnerabilitatea se transformă într-un risc calculat.

În acest joc, pierdem spontaneitatea, curajul de a fi imperfecți, libertatea de a fi prezenți fără să fim vizibili. Ne autocenzurăm trăirile. Ne reducem emoțiile la fraze care se potrivesc cu tonul platformei. Nu mai spunem ce simțim, ci ce „merge bine”. Și dacă primim reacții, nu ne mai bucurăm cu adevărat – ci ne simțim ușurați că n-am fost respinși. Astfel, bucuria dispare, iar în locul ei rămâne un efort tăcut de a nu greși în ochii celorlalți.

Pentru cei care nu primesc validare, efectele sunt și mai dureroase. Se retrag. Se simt invizibili. Se întreabă dacă merită să mai încerce. Iar asta poate duce la izolare emoțională, la scăderea stimei de sine, la apatie. Mulți oameni ajung să creadă că nu au nimic valoros de oferit doar pentru că nu au fost „remarcați”. Dar ceea ce uităm este că rețelele sociale nu sunt un spațiu al adevărului – sunt un spațiu al atenției, al imaginii, al aparenței. Cei care nu strigă tare sunt adesea cei care simt profund. Cei care nu apar des sunt adesea cei care trăiesc intens. Și cei care nu sunt validați pot fi, în tăcere, cei mai autentici.

Calea spre vindecare nu înseamnă să ne deconectăm complet, ci să începem un proces de revalidare interioară. Să ne întrebăm: cine sunt eu, în absența reacțiilor? Ce vreau să exprim, chiar dacă nu e popular? Ce contează pentru mine, chiar dacă lumea nu aplaudă? A ne reconstrui identitatea pe baze interne înseamnă a învăța să fim propriul nostru martor, propriul nostru sprijin, propriul nostru cerc de siguranță. Nu e ușor – pentru că, ani de zile, am fost învățați să privim în afară. Dar este posibil. Și este eliberator.

Când nu mai ești definit de like-uri, începi să trăiești altfel. Nu mai creezi pentru aplauze, ci pentru că simți. Nu mai taci de frică, ci alegi cuvintele care vindecă. Nu mai cauți reacții, ci conexiuni. Și, poate cel mai important, nu te mai judeci în funcție de zgomotul din jur. Înveți să te asculți. Să te simți. Să te respecți.

Surse:

Alexander, B. K. (2010). The Globalisation of Addiction: A Study in Poverty of the Spirit. Oxford University Press.

Kuss, D. J., & Griffiths, M. D. (2015). Internet Addiction in Psychotherapy. Palgrave Macmillan.

Lopez-Fernandez, O. (Ed.) (2017). Internet and Mobile Phone Addiction. Frontiers in Psychology.

Saraswati, L. A. (2021). Pain Generation: Social Media, Feminist Activism, and the Neoliberal Selfie. New York University Press.

C. G. Prado (2016). Social Media and Your Brain: Web-Based Communication is Changing How We Think and Express Ourselves. Praeger.

Close Scheinbaum, A. (Ed.) (2017). The Darker Side of Social Media. Routledge.

Johnson, N. F. (2009). The Multiplicities of Internet Addiction: The Misrecognition of Leisure and Learning. Routledge.

Price, C. (2018). How to Break Up With Your Phone. Ten Speed Press.

Brooks, M. & Lasser, J. (2018). Tech Generation: Raising Balanced Kids in a Hyper-Connected World. Oxford University Press.

Campbell, R., Martin, C. R., Fabos, B., & Harmsen, S. (2020). Media Essentials: A Brief Introduction. Bedford/St. Martin’s.