Mulți se întreabă de ce un om care pierde bani, liniște, relații și demnitate continuă să joace. Răspunsul este adesea că nu joacă singur. Chiar dacă aparent este singur în fața aparatului sau a telefonului, în spatele lui există aproape întotdeauna o familie care îl susține, îl salvează, îl justifică și îl protejează de consecințele reale ale faptelor sale. De cele mai multe ori, acest ajutor nu este conștient, nici rău intenționat. Este ajutorul mamei care plătește datoriile „ca să nu se facă de râs”, al soției care acoperă lipsurile financiare „ca să nu sufere copiii”, al familiei care tace „ca să nu se destrame totul”. În realitate, acest tip de protecție nu vindecă, ci prelungește boala. Jucătorul nu este obligat să devină responsabil atâta timp cât altcineva suportă costul. Fără consecințe reale, comportamentul nu se schimbă. Jocul continuă pentru că sistemul din jur îi permite să continue. Astfel, familia ajunge să creeze, fără să vrea, un handicap psihologic: îl privează pe adult de șansa de a învăța din pierdere, din rușine și din limite. Oricât de dur ar suna, un om nu se schimbă cât timp este salvat constant. Dragostea care protejează excesiv devine, în acest context, o formă de participare la problemă.

Un jucător nu se lasă pentru că nu este forțat să se confrunte cu realitatea. Atunci când mama îi dă bani, când partenera îi acoperă greșelile sau când familia îi găsește mereu scuze, mesajul transmis este simplu: „Nu contează ce faci, cineva va repara.” În timp, acest mesaj distruge orice urmă de responsabilitate internă. Jucătorul rămâne într-o poziție de copil mare, incapabil să suporte consecințele propriilor alegeri. Mulți membri ai familiei cred că dacă ar fi mai duri, mai reci sau mai distanți, jucătorul s-ar afunda și mai tare. De fapt, adevărul este exact invers. Jocul de noroc este întreținut de lipsa limitelor clare. Atunci când un adult este tratat ca un copil neputincios, el se va comporta ca atare. Când familia se teme de reacțiile lui, de crizele lui, de promisiunile lui, puterea rămâne la jucător. În momentul în care familia încetează să mai intervină, apare ceva extrem de important: realitatea. Iar realitatea este singurul lucru care poate opri un comportament distructiv. Nu iubirea exagerată, nu sacrificiul, nu explicațiile interminabile, ci limitele ferme și consecințele asumate.

Un alt motiv pentru care jucătorii nu se lasă este că familia confundă responsabilitatea cu abandonul. Multe mame și partenere cred că dacă nu mai ajută, înseamnă că își părăsesc omul. În realitate, a-l lăsa să fie responsabil nu înseamnă a-l abandona, ci a-l trata ca pe un adult capabil să răspundă pentru viața lui. A-l lăsa să își plătească datoriile, să își suporte rușinea, să își confrunte pierderile nu este cruzime, ci respect. Respect pentru capacitatea lui de a învăța și de a se ridica. Atâta timp cât familia îl ține într-o plasă de siguranță artificială, jucătorul nu are niciun motiv real să se oprească. Promisiunile lui nu sunt dovezi de schimbare, ci strategii de supraviețuire în interiorul sistemului familial. Lacrimile, jurămintele și planurile sunt adesea sincere pe moment, dar fără limite externe, ele se dizolvă rapid. Schimbarea nu apare din frică de pierdere a banilor, ci din frica de pierdere a imaginii de sine. Iar această frică nu se activează cât timp cineva îl salvează mereu.

Familia provoacă, fără să vrea, un handicap profund atunci când îl tratează pe jucător ca pe o victimă permanentă. Desigur, dependența este o problemă serioasă, dar a-l vedea doar ca pe un om slab, bolnav sau neajutorat îl fixează într-o identitate din care nu mai poate ieși. Jucătorul ajunge să creadă despre sine că nu este capabil să facă față vieții fără sprijin constant. Această credință este extrem de periculoasă, pentru că îl menține dependent nu doar de joc, ci și de familie. În multe cazuri, jocul de noroc devine chiar o formă de revoltă tăcută: „Dacă tot nu aveți încredere că pot, atunci măcar fac ce vreau.” Astfel se creează un cerc vicios în care familia se epuizează, iar jucătorul se afundă. Adevărata susținere nu înseamnă să faci în locul lui, ci să rămâi prezent fără a interveni în consecințe. Să spui: „Sunt aici, dar nu te mai salvez.” Aceasta este una dintre cele mai grele forme de iubire, dar și una dintre cele mai vindecătoare.

Dacă jucătorii ar fi lăsați să fie responsabili, mulți dintre ei s-ar opri. Nu toți, dar mai mulți decât se crede. Responsabilitatea maturizează, în timp ce salvarea infantilizează. Un om care cade și se ridică singur învață mai mult decât unul care este ridicat de fiecare dată. Familia nu provoacă dependența, dar o poate întreține sau o poate opri. Alegerea este dureroasă, dar clară: fie continuați să protejați problema, fie începeți să protejați realitatea. Jocurile de noroc nu se opresc prin vorbe, rugăminți sau control, ci prin limite, consecințe și demnitate redată. Uneori, cel mai mare ajutor pe care îl poți oferi este să faci un pas înapoi și să lași omul să se întâlnească, pentru prima dată, cu propria viață.